Mărgăritare versificate

Catifea cu nuci

 

Oare știați că dealul meu cu nuci
Ce pare țărm de mare scuturat de gânduri
E o coamă adormită a unui trunchi
De uriaș ce-a străjuit adâncuri?

Și că mereu, când liniștea-i pitită
Precum o grijă scursă-n scorbură de suflet,
Aud concert ciudat spre lumea-mi adormită
Din crengi de nuc în nuca mea de zâmbet?

Sau că am pus mirării haine noi,
Veștmânt pictat cu frunze ca de ceară,
Când tu mi-ai spus că sunetele moi
Vin dinspre nucii blânzi ce cântă afară?

C-o sabie ce am scos-o ieri din teaca de uitare,
Narcisă a dorului îmbălsămat în taine simple,
Am tot tăiat hățișul buruienilor din cale,
Să îmi vibreze frunzele de nuc în cântec.

Pe dealul meu vorbesc copacii între ei,
Iar gardul cel de fier, ce-mi străjuie grădina,
A înverzit cu iederă și, dincolo, pe-alei,
Masina timpului a încremenit cortina.

Nu pot să mă abțin, strecor un element banal,
Precum un diapazon pierdut, acolo-n frunze,
Si cer s-așez, pe coama mea de deal,
Un felinar al nopții, s-adune alte muze.

Pe cheltuiala vremii, cortina se ridică în furtună.
Mă caut de bănuți să-i las ca vamă-n Cer,
Ca-ntr-o stație să se audă nucul meu cum sună
Și cum vorbeste lumii de verde și..de El.

Azi cineva mi-a spus șoptit: Auzi? Vorbesc copacii!
Vorbeste nucul de pe stâncă, tu ascultă-l
Si dă-i binețe, des, căci, precum macii,
S-or scutura de sunete și-or amuți cu rândul!

E catifea cu nuci”, spectacol în natură,
O piesă ce se aude  în suflete-nflorite,
Ce s-ar simți profund sau pe-o scurtătură
De unde moi, prințese adormite…

….e catifea cu nuci, dulceața arborilor căprui,
șlagăr perfect, în anotimpuri hai-hui…

De data asta, cele 12 cuvinte cheie au fost: coama, concert, pictat, grija, statie, element, masina, fier, narcisa, cheltuiala, teaca, banuti. Si cu ajutorul lor am pus de un poem ad-hoc, pornind de la prietena mea care-mi aude nucii cântând. Cine sunt eu s-o contrazic? La Eddie, în tabel, găsiți și alții porniți în a folosi aceste cuvinte după bunul plac. Vă doresc….o lună mai cu bucurii!

Mărgăritare versificate

Tramvaie albastre

Cândva, undeva, un nume, o viață, niște șine, un tramvai…
tăceri și imagini desprinse din rai
o lume cu umbre, cu păduri neatinse,
poveste de oraș cu aripi întinse,
cu sufletul pus printre pietre, pe drum,
cu un aer cam retro și cu visul nebun
să rămână etern, boem și șarmant,
iar noul să-i fie un cuvânt…. demodat,
să păstreze cuvinte și in grinzi, și in ziduri,
să ne fie doar tânăr, însă vechiul din riduri
să ne spună mereu că nu-i vorba de azi,
când Brașovul respiră frumusețe-ntre brazi,
și că inca tu vezi și tramvaiul albastru,
simți cum oamenii trec, prinzi și gândul sihastru
care-ncearcă să lase, pe cerul uitării,
armonii despre ieri, parfumate istorii,
care-și scutură-ncet catifeaua cortină,
mulțumind de spectacol, promițându-i lumină
și mai bună, chiar de nu este așa
căci tramvaiul albastru e acum…intr-o stea!

 

brasovul

Mărgăritare versificate

Sunt catifea la geam

….sunt catifea la geam!
Mă unduiesc puțin și torc a ploaie,
Mă strâng, adorm și mă trezesc privind
Orașul ce se-nmoaie
Sub stropi ce cad încet,
Ca într-o ceașcă fără toartă,
Pe care am spart-o eu, ca din greșeală:
-Mama ei de soartă!
În jgheaburi curg râuri de munte,
Și acoperișul parcă-i împușcat
Cu gloanțe ude care cântă
Doar o sonată fără mieunat.
Sunt catifea la geam, chiar una neagră:
-Poftiți de mă priviți, stau nemișcată,
M-am asezat comod să-nvăț ce-i aia toam
Si de ce îmi spun toți că par…doar o mușcată
Cand eu…sunt catifea la geam!