Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul · margaritare literaturacautopie

Lina, poveste în poveste

Se strică lumina în capul podului. Casa părea o cocoașă pe inima muntelui și bătrâna își strânse basmaua sub bărbia moale ca de catifea plușată. Cineva parcă-i zâmbea sub ciobul ăla de lună. N-avea somn și nici nu știa că n-are. Nu mai avea de mult nimic. Doar nădejde și o privire în Sus, albă și blândă, ca un soare pe cerul nopții. Dumnezeu, în timpul ăsta, se așezase dincolo de culme.

– Probabil, are o treabă importantă!, gândi bătrâna în timp ce își încheia rochia cu flori mici albastre;

Aprinsese o lumânare de-aia de pomenire, de la ultima colivă făcută Lor. Aceasta nu voia să-și țină flacăra și ea tot privi în Sus:

Doamne, ești? Zi, Doamne, vii să vorbim?, își plecă ea genunchii peste tihna locului, mângâind, cu ochiul, icoane adormite pe ziduri plânse;

Dar Dumnezeu avea ceva de făcut și îi făcu semn în lumânare să-i zică  tot, că aude.

Îmi șchioapătă o idee, Doamne; ce-ai zice să mă muți din vârful ăsta de munte, să nu mai aud lupii, să nu-mi mai fie dorul cusut cu roșu, să nu-mi mai bat cu pumnii inimii neputințele, să nu mai vorbesc cu ulucile din gard și cu pietrele ierbii, iar cerului să-i dau vorbele mele lungi? Ce zici, Doamne? Sau măcar răspunde-mi cum e lumea asta croită, de eu m-am dus din lăuntrul ei în afara mea și mi-am pus truda în casa asta laolaltă cu tăcerile și cu amintirile mele pe care parcă mi le tot încețoșezi, Doamne?

Luna se zbătea în ciobul geamului, într-un răspuns viu ca un foc care arde când tare, când încet, punând cuvinte ce păreau a se vedea, dincolo de ochi:

– Tanti Lină, știi tu ce m-ai rugat când ai tras zăvorul după ultimul plecat? Să nu te las singură. Și nu te-am lăsat! Ți l-am trimis pe Mitruț, cel din vale, să-ți are, să-ți dea zăpada, să-ți aducă pâine și bucate, să-ți pună lumânări și tămâie pe prispa casei, acolo unde se bat mâțele pentru locul cel cald și gândul bun pentru odihnă, să-ți umple casa de cărți pe care să le buchisești în taină, așa cum ți-e plăcerea de o viață. Ți-am lăsat vederea bună și sănătatea cât să nu-ți pui oftaturile în rugăciuni, și te-am lăsat să-ți prinzi înțelesul în fiecare floare apărută, în fiecare zăpadă pe care ai lăsat-o în urmă, în fiece rod din cămara ta.

Dar, Doamne, cum să știu eu când vine somnul cel mare dacă eu sunt prinsă în vreunul mic și neînsemnat? Oare de asta iei lumina din capul podului cât să simt eu muntele că îmi cocoșează casa și pe mine? Și de ce simt, Doamne, că plutești cu noi prin văzduh, de văd oceane și mări, și goluri de ape, și zmeie colorate?

Pentru că tu chiar te plimbi, Lină, cu mirul minții și zdrăngănitul viului din tine, tu te plimbi peste lume și știi mai mult decât un altul care pășește acolo dar uită într-o secundă tot. Tu ții muntele viu, tanti Lină. Tie îți apar ghioceii, primăvara, în curte, mari cât pumnul. Nu întreba ce ar fi aici după ce ai pleca-n câmpie sau în somnul cel mare! Cine ar mai pune leuștean sau hrean din acela de i se fac frunzele mari cât bradul din curte, sau cine ar mai ști ce plante-s de leac, ori că după sobă e mereu pitită o sticlă cu țuică și rostopască, numa bune pentru ficat și inimă veselă? Ții muntele viu, Lină, ții pietrele să nu se rostogolească. Din lacrimile inimii le ții, pe acelea pe care nu le rostogolești niciodată căci știi că ți-ar lua la vale liniștea!

Doamne, știi că nu-mi plâng tinerețea și nici singurătatea. Umblu cu inima la vedere și cu roșul ei în cana cu vin, de împărtășanie; am prescură pentru spovedanie și pentru liturghie, tu nu-mi lipsești niciodată de la slujba Cerului și a sufletului. Mai am, însă, o întrebare, de rămân și mă aduni în bunele si relele mele, mă lași să mai aud bătăile inimilor celor dragi? Iar după mine, Doamne, în locul ăsta, o să lași grădina și curtea casei mele cocoșate ori cu verde pe poale și cu ghioceii muntelui zâmbindu-mi a alb?

Ei vezi, ai pus două întrebări. La amândouă îți vei raspunde singură, aproape, Lină! Când nu vei mai auzi cântecul inimii, îl vei ghici în rostul din jur. Așadar, de ce sa pleci? Cât despre grădină, mai bine să nu știi, Lină! Mai bine să nu știi!

Dumnezeu trecu, din nou, pe partea cealaltă de munte, dar nu înainte de a smulge o gutuie și de a-și lăsa mirul binecuvântării pe raiul muntelui.

Casa se deșteptă, semeață, iar Lina își trase genunchii bătrâni pe scăunelul pe care ațipise ,,o clipă”. Își făcu semnul crucii, cu privirea tot în Sus. Mijeau zorii și boabele de rouă dansau pe pânze de păianjen, în capul podului.

-Oare am visat, Doamne?
-N-ai visat, Lină! Ai avut un somn mic și ai înflorit grădina, azi noapte, cu mine.
Din brazde zâmbeau tufănele și cocoșul parcă striga – tanti Linaaaaaa! Un balon albastru se tânguia pe parul de la poartă….ca o broboană de uimire colorată…

Oare am visat eu, de pe stânca umbrelor mele colorate? În definitiv, în curtea vecină, ghioceii nu mai apar de mult. Un bloc mare ne zâmbește alb și cocoșează muntele sub povara lui. Dumnezeu ….tace..

 – Dialog imaginar cu Dumnezeu, #literaturacautopie

 

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Șotron cu vorbe

Ropot vesel. Zgomot fin;
Dans de fluturi. Cer senin;
Șezătoare. Ii în soare;
Iarbă verde. Sărbătoare.
Plâng copacii. A plouat;
Casa strigă. S-a udat!
Mă topesc. Sunt înghețată.
Ce aromă? Ciocolată!
Cade cerul! Ți se pare!
Prinzi cu mâna. Nor din zare.
Curcubeu? Arest pictat.
Punți de vise. Pod curbat.
Strâng fărâme. Ți le iau!
Îmi ceri clipe. Ți le dau.
Joc șotron. Tu râzi de mine;
Mă lovesc. Fug iar de tine;
Tu mă prinzi. Eu mai rămân;
Fredonez. Tu mă îngâni!
Mă alint. Am iar cercei.
Nu-s cuminte. Dar mă vrei.

Te salut, lume! Aici plouă, plouă, plouă….dar în mine e soare!

 

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Iar muți masa?

Dacă îmi ieșea pasența, acum eram peste mări și țări, numai că prietena la care era musai să ajung a primit iute o veste de Americă, cum că acum și nu altadată trebuie sa fie la datorie. Si cum America nu e ceva pe care s-o sari din vedere, a ramas sa ne vedem la sfarsitul lunii acesteia sau cel mai târziu în iulie, dar cum ne-o fi norocul, zic, știind că nu e vacanță cu programări inutile ci ieșire firească de zici că te-ai duce nițel să bei o cafea cu o prietenă dar iei avionul pentru asta. Mie mi-a convenit. Prea era frig si la ea, iar să stai langa mare si tu sa te simti zgribulit parca nu-mi convenea.
Cred ca mulți dintre cei care mă citesc constant stiu ca am o masa verde de piele pe care o ador, am mai scris despre ea, iar pe facebook apare des in fotografii. E al doilea lucru cumpărat cu Mihai impreuna. Primul a fost un aragaz de inox, pe care l-am zgariat din primele 15 minute de la asamblare. Iac-așa, de unde sa stiu eu cum e cu lucru domnos? Am învățat pe parcurs, din plin. Masa asta, însa, are poveste amplă. Cu toate acestea nu am suficientă energie să dezvolt subiectul. Altceva e important, ca în casuta mea cu păpuși, cum zic prietenii despre ea, masa era prea mare, ocupa spațiu și devenea obstacol in orice loc ai fi asezat-o. Doar nu daramam casa cât sa incapă o masa asa cum doream eu, cu spatiu suficient in jurul ei.
A fost mutata de atatea ori incat doar pe tavan mai putea fi pusa, ca in rest se epuizasera toate variantele. Un amănunt deloc de neglijat sta in faptul ca daca ma pui sa aleg un loc in casa unde sa intepenesc mai multe ore si dat fiind faptul ca am mai mereu ceva de tastat, sa stau la masa e una din bucuriile mele. Bucurie insa pe care am transformat-o in cosmar pentru sotul meu, iar pentru mine in neliniște, caci visam renovari..imposibile.
Aproape ca, daca cineva il intreba ce fac, el ar fi raspuns senin: „Iar muta masa”. Si o vreme incercam sa ma conving ca sta bine in locul cu pricina. Daca faci fotografii, masa s-ar incadra perfect in peisaj oriunde ai fi asezat-o, cu blatul ei de piele verde, numai buna sa te duca cu gandul la seri de pocker; elegantă, cu scaunele inalte în juru-i nimănui nu îi dădea prin cap că mi-ar produce atata deranj. Inainte de Pasti am renovat ceva. Mult praf, multa tevatura, pentru doar putin loc in plus. Si iar mi s-a declansat nebunia cu masa. Am mutat-o de 10 ori într-o luna. De  unde, domnule, insa sa scot eu jumatate de metru in plus daca nu am de unde? Ea fiind rotunda, cu diametrul destul de mare, cand trageai scaunele pentru a te aseza..musai trebuia sa deranjezi pe cineva pentru a trece pe langa. Era perfectă numai când stătea nederanjată de nimeni. Dar ce e decor? Mie imi trebuia sa o folosim cum se cuvine.
Duminica, însa,..am gasit solutia; am scos blatul la pensie, pentru o vreme cand îi voi gasi alta trebuinta, si am pus unul de marmura pe care-l aveam pe „insula” din bucatarie. Brusc, totul s-a asezat ca prin farmec. E spatiu, armonie, putem sta cu totii fara sa ne impiedicam unii de altii sau sa ne rugam a ne face loc de trecere. Recunosc, am inima stransa caci eram tare indragostita de forma aceea, insa am realizat, ca trecerea timpului și a anilor mei tineri..mi-au adus o meteahnă…nevoia de confort, de relaxare in detrimentul lucrurilor care dau bine dar sunt nefunctionale. La fel și la haine sau incaltari. Port cizme si bocanci mai tot timpul anului spre uimirea celor din jur și nu as renunta la ei..decat daca „iau foc” la patruzeci de grade. In definitiv, nu-i frumos ce-i frumos, e fumos ce-mi place mie; dar era păcat sa locuiesc într-o casa cu orasul la picioare si eu sa ma ascund intre ziduri fara ferestre doar pentru ca acolo incapea masa bucluc.
Mie nu-mi plac casele goale.  Pardon, sunt ok, dar nu asta pe care o am eu. Îmi plac casele cu obiecte ce spun povesti.  Nu-mi pasa de trenduri, de cei care zic ca mai putin inseamna mai mult si mai elegant, nu-mi pasa de ce apare nou in materie de aranjamente si decor. Eu am „noutati impletite in vechiturile inimii” (cum spuneam intr-un articol de acum un an) doar prin diverse lucruri care se cer mereu schimbate, precum consumabilele. Poate de asta mi-am si pus in loc de canapea, pe hol,..un leagan.
Daca as fi locuit la bloc ar fi fost invers, dar asa iubesc faptul ca fiecare lucru imi aduce aminte de oameni, evenimente, zile care s-au asternut in mine ca niste litere in carte. Cu toate acestea nevoia de spatiu, de aerisire, de confort exista. De exemplu, in bucatarie nu vei vedea de-a valma obiecte electrocasnice, veselă și tot ce se tine intr-o astfel de încăpere. Pe toate le am la indemana, insa, imi place sa am blatul liber si parca imbietor a aseza pe el ingrediente gata de preparare.
Nu  stiu de ce mi-au venit toate acestea in minte, poate pentru faptul ca de câteva zile ma bucur de o noua priveliste și un nou aranjament. Si nu, Mihai al meu nu va mai fi terorizat ca iar ma gaseste in mutari. In definitiv, imi iubesc lucrurile si nu voi achizitiona altele doar pentru ca acestea nu mai par a a se plia in peisaj. Le-am facut sa se  iubeasca intre ele, dar mai ales sa le iubesc eu, caci cea mai mare bucurie a mea e sa am acel acasa care mă defineste.
În altă ordine de idei, l-am tuns singura pe zulufatul de Toto. Cu mașina. Si a iesit perfect, fara nevoie de retusuri, fara chin, natural, el ajutandu-mă de zici ca imi spunea ce sa fac. Am fost mandra de mine. Cand ai atatia catei, inveti tare multe sa faci, dar mai ales sa nu se vada ca le-ai facut tu..ci un profesionist. Acum ..na, eu ma laud, nu iau meritele celor care chiar fac din asta o arta. La noi a fost …avarie si m-am riscat.
Vremea rea ne dă de furcă, însă văd soarele și știu că mai e speranță. Nu eram un om matinal, dat faptul că înainte de 2 nu ne culcăm – hai..1 la mine, dar din februarie trezitul de dimineata mi-a adus buna dispozitie in plus. Asa ca, orice s-ar ivi..sunt gata de atac. Pe facebook, lumea s-a împărțit din nou, datorită subiectelor despre familia tradițională și Macron cu a lui soață. Eu am jurat că subiecte precum sexualitate, politică, religie, caini, și tot ce derivă de aici nu voi dezbate niciodata. Nici like-uri nu dau nimănui pe aceste subiecte desi am propriile păreri. Nu ai cum să nu le ai. Însa, ce remarc, e că se derapează repede în orice tabără ai fi. Miștoul, sarcasmul, ironia capata valente deloc placute in ambele tabere. Asa ca citesc și-mi vine sa spun unora ..„păcat de subiect, ca scrisul e fantastic”. Nene, scriu unii cu un umor si o bucurie de viata ca nu pricep cum de razbat și altele din acele cuvinte minunate. Si da, descopar că multi oameni scriu de zici ca asta fac de cand s-au nascut, iar cand îi intrebi, realizezi ca, de fapt, reusesc doar sa-si aseze cuvintele cum curg in mintea lor. Si e fascinant.
Mi-am inceput dimineata cu un gand, pe pagina de facebook a unei noi prietene, cum că o pisică trăieste 13 ani și dragostea tine 3. Ei, citatul era din altcineva, dar astea două lucruri mi-au rămas in minte. I-am raspuns cam asa:
„Pisica soră-mii are 18 ani. Cand eram in primii ani de casatorie, de ziua lui, sotul meu iși punea o dorinta, aceeasi: „Să mă iubesti tu, in continuare”. Eu radeam și spuneam sa schimbe dorinta ca asta s-a implinit. A schimbat-o, sunt sigura, dar eu nu am mai avut curajul sa-l intreb. Parca nu putea concura orice alt raspuns cu cel de inceput.”
Proști mai suntem noi oamenii, in loc sa ne bucuram de ce traim, ni se pare că ni se cuvine, uitand că trecerea timpului schimbă nuante, chiar dacă nu schimbă intensitatea iubirii. Numai că nu vrei mereu confirmarea parteneriatului și a iubirii evidente ci inca mai vrei sa crezi că anii păstrează și sclipirea aceea. Pe mine maturitatea mă cenzureaza, nu faptele și sentimentele noastre. Parca nu mai pare potrivit sa-l intreb asta.
Rar scriu  texte ce pot semăna a filă de jurnal, insa am remarcat cu bucurie, cam ce făceam in fiecare an, primăvara, de cand scriu, tot rasfoind articole vechi. Si mi-a plăcut tare mult. Semn că nu e rau ca din cand in cand sa las și astfel de dovezi.
Te salut, lume! Fiți voioși și bucurați-vă de ceea ce trăiți, purtați clipa de azi într-un mâine frumos și fiți sănătoși.
Toto, imediat după tunsoare, deloc comunicativ, pe blatul de marmura. Poze cu mesele nu pun, caci sigur veti afirma ca blatul de piele e mai frumos si ma-ntorc de unde am plecat.
Mărgăritare versificate

Joaca înserărilor obișnuite

Seara ni s-a așezat la masă,
N-am servit-o cu nimic,
Doar ce-am invitat-o-n casă,
Fierbea apa-ntr-un ibric;
Am spus repede o scuză
Și-am luat fructe de pădure,
Anason cât buburuza,
Miere, nuci și niște mure;
Am fiert totul pe-ndelete,
Seara se cam plictisea,
Avea treabă, n-avea sete,
Se uita prin casa mea,
Indiscretă, fandosită,
Ba ca e, ba că nu e,
Se voia nestăpânită,
Gata sa ne-ntunece.
Cocheta cu umbre-n casă,
Se foia, privea pe afară,
Se așeză din nou la masă,
Cu tupeu, ca prima oara.
I-am intins cana cea albă,
Care-mi e ca talisman,
De când era pe o tarabă
Într-un oraș medieval.
Nu a vrut-o, mofturoasa!
Ea voia doar portocale,
Si iși dorea-n a noastră casă
Să se plimbe mai agale;
Am tras scaunul sa iasă,
Mi-am udat buzele-n ceai,
Și-atunci a pus peste masă
Stăpânire cu alai.
I-a placut c-am rasfatat-o
Cu lumină și cu flori
Și atunci parca am îmbunat-o,
A vrut ceai și chiar lichior.
Seara imi este rudă nouă
Dintr-o viață cu mult film
Stam la masă amândouă
Și Brașovul îl privim

Mărgăritar publicitar

„Formula secretă” dintr-o casă cu atitudine

              Când sunt întrebată câți câini am de fapt, răspund într-un mod ghiduș – „Câte doi”-, dar continui ca în Caragiale, bombănind pentru cine are răbdare să asculte și continuarea – „doi în pădure, în curtea din spate; doi în curtea din față și doi în casă”. Păcălesc cu acel „câte doi” urechile celui care nu e pregătit să audă că, într-o casă din mijlocul Brașovului, undeva lângă o pădure, noi am adunat, în ultimii ani, 6 blănoși minunați. E drept că nu vreau să obosesc nici răspunzând întrebărilor  gen „cum faci față?” „nu e greu?” „nu e costisitor?” „nu se face mizerie prea tare?”, „nu se încaieră între ei?” „ ce faceți cu ei când plecați în concediu?” „nu latră toți în același timp?” „chiar ai covoare albe?” și aș putea să o țin astfel mult timp, iar la fiecare întrebare răspunsul meu ar fi, cu siguranță, supus neîncrederii totale.
               Și totuși, realitatea bate filmul, dar și vremurile, iar dacă nu am ales să povestesc pe blog pățaniile și experiențele pe care le am cu fiecare dintre ei, din 2011, încoace, decât arareori, e doar pentru că fac asta cu fiecare fotografie-întâmplare pusă pe Facebook, care adună zeci și sute de like-uri numai pentru că fețele lor nu  doar că vorbesc despre fericire, ci spun povestea simplă a acesteia. De când a apărut și Fifi, pisicuța cea în vârstă de doar 6 luni, într-o casă condusă de lătrători cu ștaif, totul a devenit și mai interesant.

          Dar cine știe? Poate apelez la Agenția de Marketing Creative Wings  care a făcut și interfața  de la cattitude.ro,  unde veți găsi răspunsuri la mai toate întrebările pe care le-am scris eu mai sus și de unde am primit  provocarea de a vorbi despre acest subiect complex: relația om-animal de companie. Am uitat să adaug că cei de la Blogal Initiative au înlesnit toate acestea și mă bucur pentru un așa subiect. Doar că eu am aflat  multe experimentând și, ciudat sau nu, mai întâi am experimentat „lipsa de responsabilitate”. Pentru că e ușor să arăți ce bine și frumos e totul ACUM, dar nu le zici oamenilor și cât de greu ar fi să adopți un suflețel, dacă tu nu ești pregătit pentru asta. Și nu, nu eram, mai ales că trăiam singură,  munceam mult și  eram acasă mai mult musafir, iar magazinele cu mâncare pentru animale erau rare spre deloc. Îmi amintesc cum Miți-birmaneza a cerut, printr-o tristețe vizibilă, un alt loc unde să trăiască; iar oalele cu orez si carne pe care le faceam pentru câinii părinților mei mi-au cerut mie să nu îmi complic viața dacă acea activitate îmi părea corvoadă.
         Apoi, am experimentat fericirea efemeră, căci din 2008 până în 2014-2015, am trăit în alintături de pisici cu nume de Tan-motan, Zizi-birmaneza și Silver-motanul autist. Minunății care mi-au arătat că viața poate deveni simplă dacă ești atent la ceea ce vor, simt și arată, dacă le acorzi puțin spațiu și dacă îi faci să creadă că au câștigat, în sfârșit, „un loc doar al lor” unde fiecare colț se vrea inspectat, mirosit, adulmecat și descântat în tors liniștit. Și că-l puteți împărți. Nu am înțeles niciodată cum acele făpturi  ajunseseră la noi bătrânele deja, dar vreau să cred că dacă aș fi fost o clipă în locul lor nu aș fi avut  multe a ne reproșa. Poate doar Tan-motan nu a fost prea mulțumit, pentru că, dintr-o casă păzită de pisici, noi am făcut niște vrăji și am adus, rând pe rând, cățeii care mi-au schimbat viața definitiv. Când am luat-o pe Izi-maidaneza, de la o lună și jumătate, obișnuiam să spun „că o iubesc atât de tare, că mă doare fizic când nu sunt lângă ea”.

                Și da, aici a venit schimbarea. Am început să-mi doresc să vin acasă repede, să ies la plimbare pe cărări de munte, să ne urcăm în mașină și să evadăm împreună, să mergem cu ei oriunde – de la cumpărături, până în excursii sau drumurile la părinți, la Buzău și Iași. Nu cu toți putem pleca, evident; în plus ținem cont de temperament, unora nu le place în mașină, de exemplu. E drept că mereu ne-am gândit la siguranța lor. N-am plecat fără vasul pentru apă, fără lesă, ham, fără pernuța de dormit, fără mâncare, recompense. Uneori, era prea mult și sunt mai mult decât încântată că pe site am găsit  lucruri care să-ți ușureze viața, cum e de exemplul vasul pentru apă și mâncare, dar care poate adăposti și crănțănele sau chiar pungile de colectare. Când a apărut Alma-mamuțul – și nu, nu am greșit nicio literă – rotweillerița bucluc, trecusem deja prin multe experiențe care ne-au făcut să nu mai neglijăm nimic și să ne asumăm fiecare „achiziție lătrătoare”. În 2013, Zoe-ciobănescul german, care era precum Lady Boss a animalelor, desăvârșită și în comportament, și în fizicul impunător, a dispărut fără urmă. Nu era cipată, iar atunci am realizat că dincolo de hrana pe care cu atâta grijă o alegeam, era musai să avem, la zi, vaccin, cip, dar și informații utile. Acum, le găsesc la un click distanta așezând întrebărilor noastre răspunsuri perfecte despre dresaj, comportament canin sau doar ciudațeniilor din caracterele diferite care se intersectau la noi acasă.

           Am suferit amar după Zoe, iar o lună mai târziu, cu ajutorul internetului am luat o altă femelă ciobănesc german – Zara. Aceasta când o vedea pe Izi parcă se declanșa al treilea război mondial. Așa că am adus acasă un domn care se autointitula „psiholog de căței”; doar că nouă trebuia să ne facă ziua de 30 de ore, căci nu aveam de unde lua timp pentru toată lejeritatea aceea pe care încerca să ne-o imprime omul cu pricina. După două mârâieli nefirești, am ales să-i aducem Zarei un companion. Ei împart pădurea.  Așa a apărut Bobiță, tot de pe internet, tot abandonat,  de aceeași vârstă cu ceilalți – minune sau întâmplare. E iubit și de animale, și de oameni, „singurul câine între atâtea animale de companie”, cum spun unii. Doar că aparentele înșală, și din ce pare cel mai dulce cățel…e cam agresiv cu oamenii, pe cand rotweillerița  este înnebunită după copii,  marea ei bucurie e să stea cât mai aproape de om, deși toți cunoaștem preconcepțiile despre această rasă.
         La începutul articolului am păcălit cu bună știință. În casă stau 4 câini, iar doi ne așteaptă și când nu suntem niciunul acasă. Avem încredere deplină. Cu toate acestea, am reușit să facem reguli, să nu latre în neștire – mai ales toți odată, să nu devină geloși unul pe celălalt, să nu sară pe musafiri, să aibă timpul fiecăruia de răsfăț, locul de dormit preferat, să înțeleagă dacă vreunul are vreo nevoie specială – mai ales la mâncare, rotweillerița fiind mai sensibilă, cu anumite intoleranțe alimentareDar cel mai mult, ne-am dorit să nu ronțăie lucruri și să nu faca stricăciuni. Credeți, cumva, că am găsit formula secretă? Nu. Noi nu-i punem în situații ciudate, nu le lăsăm la îndemână perne pe care sigur le vom gasi bucăți-bucăți; nu punem flori în curte căci  nu vor mai exista dupa două treceri de ale lor; îi recompensăm la fiecare lucru bine făcut și, cel mai important, nu ridicăm tonul la ei, dar nici unul la celălalt. În casa noastră e armonie. Suntem păsări de noapte; somnul nostru începe după ora 1.30 până la 9.30. N-o sa credeți, dar niciun animăluț nu se trezește înainte de această oră. Suntem într-o simbioză perfectă, încât unde sunt eu, acolo se află și ei. Mi-e rău, mă păzesc în pat; cobor din dormitor în sufragerie, suntem trenuleț – Fifi, prima, apoi trei căței, iar eu închei șirul. Mă răzgândesc, trenulețul schimbă macazul. Scriu, sub birou sunt cel puțin trei înghesuiți. Sincronul nostru stârnește râsul. Iar eu de la viață mi-am dorit, în primul rând, să râd. Terapie gratis!

formula secreta dintr-o casa cu blanosi..e iubirea

     Tot ei intră în casă și așteaptă sa fie șterși pe lăbuțe, și ne fac onoarea să dea lăbuța, când e cazul recompensei, înșirati  ca la armată, spre amuzamentul tuturor. Toate jucăriile au aceeași culoare, așa nu vor vedea cine ce fură; recompensele sunt la fel, mângâierile idem, alergatul….preferențial. Fifi-pisica clopoțel are stâlp cu sfoară, pentru ascuțit gheruțe și cățărări perfecte.

 

          În 2 ianuarie 2015, l-am gasit pe Lupu’-Baiatu’, zis și Colonelul, Fasole sau Lampă, după caz și năzbâtie, ciobănesc-german, care avea cu mult peste 10 ani; un bătrânel demn de o poveste deja arhicunoscută. Deși eram mulți, l-am păstrat și nu regret nicio clipă.

         Cu el și Alma provocările noastre au atins cote mari. Dacă în mașină rotweilleriței îi trebuie, clar, o lesă care s-o țină în siguranță, dar și  un paravan care să prevină trecerea spre scaunele din față, altfel vei vedea un cap curios care va vrea sa ajungă în brațele celor dragi, lupușorul nostru a venit cu tot ce înseamnă șampon uscat contra mirosului din blana sa deasă sau cu  jucării pline de mentă pentru un miros plăcut al gurii – nu cred că am auzit până la el de jucăria „SUFLET BĂTRÂN”.
 
          Dacă aș fi în locul celor 7 suflete blănoase mi-aș transmite că cea mai mare bucurie e când suntem toți împreună, că sunt fericiti și în siguranță. Eu chiar cred că  sunt fericiti și, astfel, mi-am tinut promisiunea  că până nu învăț să fiu fericită, nu am cum să fac pe altcineva la fel. Fără iubire, încredere, devotament, informare și implicare nu se poate realiza asta, oricât de bine intenționați am fi. Alături de ei, gândul meu nu poate fi decât pozitiv, brațele îndreptate spre mângâiere, grijile adăpostite sub giumbușlucuri, iar timpul nostru…aducător de relaxare. Ei se simt în siguranță, noi la fel. Nu cred că mă emoționează ceva mai tare decât momentul în care se bucură de venirea vreunuia dintre noi acasă, de zici că am fost plecați în Afganistan. Explozie curată de sentimente.

 

 

        Iubire, încredere, siguranță – lucruri fără de care relația cu animăluțele mele nu ar putea să existe. Adăugăm și informația despre creșterea calității vieții acestora și putem asigura  ani mulți și frumoși împreună. „Pentru că merităm, și noi, și ei!

Vă salută, Izi, Toto, Zara, Bobiță, Alma, Lupu’-Băiatu’, Fifi-Pupix, Adriana și Mihai Tîrnoveanu. Mulți, dar fericiți! Împreună, în casa visurilor noastre!

 

Concluzie: Nu m-am născut gata setată pentru a crește suflețele blănoase, nu mi-e greu deloc și n-aș schimba nimic dacă aș lua-o de la capăt. Adoptați unul! Merită!