Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Trei stejari

  • Iubesc impresiile de vacantă ale oamenilor obisnuiti ce descopera locuri fabuloase şi ne lasa si noua impresia ca le putem vedea candva. Eu vă fac o invitaţie turistică, în modul nostru inconfundabil al aventurii de o zi.  Voi încerca să povestesc popasul în acel loc-spectacol, loc în care natura şi mâna omului a făcut, pentru cei ajunşi acolo, să  creadă, pentru câteva clipe, că se află într-un tărâm binecuvântat de Dumnezeu, de parcă era Raiul coborât pe pământ într-o încremenire vie de care greu te desprinzi şi pe care, din păcate, nu o poţi privi decât de la distanţă, fiind proprietate privată.

 

  • Traseul ne fusese lung, în acea zi. Văzusem  vestitul sat Viscri cu poiana aceea misterioasă din vale, cu dulceţurile şi papucii de pâslă de la porţi, cu gând de prinţ Charles şi cu un ochi aruncat spre poarta moşiei sale şi cu Cetatea bisericii medievale. Drumul părea infernal de greu. Nu şi pentru maşina noastră care a făcut faţă cu brio colbului de ţară şi pietrelor ce săreau de sub roţile ei, parcă atinse de sfârâitul de cauciuc încins. Pe marginea drumului, buldozerele aşteptau cuminţi. Nici urmă de om. Doar gândurile noastre treceau libere pe acolo. Ne gândeam că trebuie să te simţi prea dornic de natură, pentru că altfel plictiseala omului activ de oraş ar intra prea repede în acţiune. Pe şosea vedeam biciclete pedalate de turişti străini, semn că locul devenise dornic de turişti sau turiştii de loc.

 

  • În fine. N-am zăbovit mult. Am poposit în Saschiz, în schimb, unde am mâncat cea mai bună ciorbă de legume, cu chimen întreg, nu măcinat, în ea şi preponderent cu varză şi carne de vită, pentru care aş fi lăsat şi cea mai mare şi bună friptură. Şi nu, nu era gen gulaş. Am învăţat să o fac şi eu între timp. Locul era de vis, preţurile incredibil de mici, deci prin buzunare ne-a  rămas visteria aproape intact; aerul de poveste, deşi nici aici nu e de zăbovit prea mult. Ruinele cetăţii ne străjuiau dintr-un pâlc de verdeaţă căţărătoare, ca nişte ghirlande verzi; iar un parc îngrijit ne purta paşii către o linişte incredibilă. Nu ştiu cum făceam că, în fiecare loc în care ne opream, aveam un ghid inedit: câte un căţel. Am avut căţelul de Viscri, de Saschiz şi de Biertan. Parcă apăreau de nicăieri şi nu se lăsau până nu dădeau o reprezentaţie de ghiduşie, fiecare în parte. Dacă vreodată vreţi să înnoptaţi în Saschiz, vă recomand cea mai inedită pensiune, pe care doi intelectuali braşoveni au transformat-o într-un tărâm de basm, după cum am aflat de la nişte prieteni dar şi din reviste de specialitate unde am putut să şi văd  proiectul lor finalizat şi dând roade.
 
  • După Sighişoara, Biertan şi Mediaş, după drumuri întinse şi ore ce fugeau prea repede, îmi doream o cafea cu lapte şi un dulce de casă şi toată lumea ne-a trimis la pensiunea Binder Bubi. Doar că, mai tare am fost extaziată de peisajul şi casele din prejur, pentru că luxul şi impersonalitatea pensiunii, cu nume exotic, m-au făcut să uit de dorinţele mele şi să mă iau după o tăbliţă pe care scria spre „Trei stejari”. Ne atrăgea ca un magnet şi nici drumul de ţară nu ne trimitea înapoi. Ne uitam la ceas, era spre asfinţit, dar noi continuam drumul ca şi când un Neghiniţă, din urechea stângă,…ne spunea la amândoi, în acelaşi timp: „Nu renunţaţi! Va merita!”

 

  • La un moment dat, ne-a pocnit armonia  unei îmbinări dintre păşune şi pădure, de parcă câmpia şi muntele erau într-o nuntă astrală, iar noi eram nuntaşi neinvitaţi. N-am mai mers mult şi am oprit motorul în faţa unei porţi. Cum aş putea eu să vă explic uimirea şi emoţia acelui moment? Poarta era imensă, străjuită de stejari. Un moment dantelat pornit din ochiuri de lemn şi motive naţionale, prinse în simboluri ce se lăsau descoperite uşor şi nu prea. În faţa ochilor se căsca un domeniu impresionant. Hectare de vie, de o parte şi de alta a drumului de întâmpinare, se terminau cu o căsuţă care părea ceva cu tentă administrativă. Undeva, departe de ochiul indiscret al lumii, un conac imens de piatră, lemn şi sticlă, cu o tentă circulară şi acoperiş de stuf, cu terasă şi livezi roditoare ne băgase într-o muţenie absolută.

 

  • Trei stejari! Potrivit nume! Părea că românismul însuşi îşi făcuse loc curat acolo, într-o păstrare a tradiţiilor şi spiritului naţional. O moară de vânt spărgea asfinţitul sângeriu al emoţiilor şi al zilei, însăşi. Era o comoară de privelişte. Câinii locului, nişte ciobăneşti mioritici.impresionanţi,veneau înspre noi, dar fără ameninţări în priviri. Nu aveam ce căuta acolo, dar nimic nu ne putea urni. Camera foto înregistra părticele de basm, tocmai, parcă spre a părea că ceea ce ni se întâmplă nu e doar vis. Pâlcuri de arbori ascundeau şi alte bijuterii din domeniu. Cai impecabili păşteau liniştiţi şi ghiceai că un teren de tenis sau ceva de călărie mai se găsea, sigur, acolo.

 

  • Într-un final, ca nişte paparazzi de ocazie, mulţumiţi şi îmbătaţi de frumosul autentic, ne-am depărtat conduşi de două mierle, două surate cântăcioase, care, parcă, fiind în asentimentul nostru, nu au putut a ne lăsa în liniştea aceea unică ci ne-au cântat un Vivaldi, mai altfel, fără partitură, dar care se potrivea perfect cu natura îmbrăcată în straie de om. Nu cred că am să mai văd nicăieri sau doar cu vreun  alt noroc, ie mai bine ţesută decât la Trei stejari. Indiferent cine sfinţeşte acel loc şi indiferent de valoarea lui, uiţi imediat de cuvântul bani şi îl păstrezi doar pe cel meritat: impecabil.

 

  • Cu gândul ăsta, ne-am întors acasă unde NU ne aştepta o surpriză plăcută: dispăruse un pisoi roşcat ce nu stătuse la noi decât trei săptămâni, cât l-am cărat pe la veterinari, de bolnav ce era. De curând am aflat că roşcatul îşi găsise  adoratori, undeva mai in vale, la o casă desprinsă din poveşti interbelice. Cumva am uitat de Trei Stejari. Până azi.
Textul face parte din duzina de cuvinte a clubului psi. Nu e nici articol de călătorie, nici publicitar, ci doar nişte dovezi că ţara asta are locuri minunate, pe care dacă le descoperi te simţi teribil de norocos. În tabel veţi găsi cuvintele bolduite în alte încercări. Mulţumesc!

19 gânduri despre „Trei stejari

  1. …este locul in care cuvântul exceptional poate fi adjudecat şi nefolosit nicăieri altundeva. Domeniul e imens şi frumosul e la categorie extra. Nici nu mi-am imaginat că există asa ceva, desi reviste am tot văzut. Şi nu uita, eu locuiesc in pădure, dar nici 5 la sută nu inseamnă din ceea ce am văzut noi acolo.

  2. Frumoase locuri și frumoasă descrierea lor. Și uite așa mă faci să îmi încep ziua cu dor de vacanță și de ducă. Și ai dreptate. Țara asta în care trăim este al naibii de frumoasă și ar trebui să o prețuim mai mult.

  3. Chiar pare un basm. Voi pune mâine poze, deşi de la trei stejari nu am decat trei, rămăsesem fără baterie, mi-a spus Mihai. Era ultimul popas, ne risipisem in alte imagini din alte locuri.

  4. E posibil să te fi atins pe tine subiectul, dar mulţumesc. Sună bine replica ta. Nu cred că am mai auzit-o în direcţia mea. Din păcate, acum sunt la răsfoit duzina. N-am citit decât câteva. La ciorbă mare lucru nu e, ci varza trebuie să fie tăiată mai mare şi o lingură de chimen să fie aruncat în oală, sau depinde de cantitate. Şi fără roşii, acrită puţin, spre deloc.

  5. Frumusetea este in ochii privitorului si ochii tai au fost frumosi si ce au vazut a devenit poveste! Stiu locul. Unul dintre prietenii mei de familie il numea „Elvetia Romaniei”!
    Multumesc pentru prilejul de a calatorii in amintiri!

  6. Spune-i intamplare, coincidenta, aliniere a astrelor, dar aseara, dupa ce am citit povestea de pe celalalt blog, m-am bagat in pat si am dat, pe Discovery, peste un reportaj facut la Viscri. Am inteles imediat ce locuri de poveste sunt acolo si mi-am propus sa le vizitez si eu, intr-o zi…
    Nu, cred ca nimeni nu se mai poate gadi la bani cand intalneste asemenea locuri de vis, cum este cel despre care vorbesti tu aici. Intr-un fel, mi-as dori sa vad fotografiile, pentru ca sunt om si ma macina curiozitatea, dar intr-un alt fel parca as prefera ca Trei stejari sa imi ramana in minte asa cum mi-am imaginat.

  7. Deja ştii cum arată Trei Stejari după pozele de fb. Dar nu merita să-ţi imaginezi. Pentru prima dată realitatea bate imaginaţia! E uşor de ajuns peste tot unde am scris, cu investiţie minimă. Accesibil, cu alte cuvinte!

  8. Orice ar spune lumea, eu sunt îndrăgostită de România, de peisajele ei, de oamenii autentici, de poveştile ei bătrâneşti, de bucatele ei.
    Abia aştept să o descopăr mai pe-ndelete! La vară vreau să fac un tur al României de o săptămână!
    Povestea ta mi-a potolit, pentru moment, dorul de călătorit!

Lasă un răspuns