Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Capra vecinului….şi frustrări nebănuite….

  • Astăzi nu m-am trezit prea veselă. Fără vreun motiv anume. Mi-e tare ciudă când mă inundă nesiguranţele şi mă comport ca o primadonă într-o dramă nereuşită, fără intrigă şi acţiune clară. Urăsc cuvântul frustrare. Una-două, cum se exteriorizează un om prea mult sau nefiresc, în cotidianul nostru, catalogăm repede: e un frustrat, se eliberează de frustrări ş.a.m.d.. Şi dacă ar fi aşa, simt că e unul dintre lucrurile pe care mi le-a adus maturitatea şi le iubesc. Nu, nu despre frustrări e vorba. Iubesc faptul că pot să mă exteriorizez mai uşor, mai simplu şi mai fără frica de a fi prost înţeleasă. Ei, şi ce dacă! Sau vorba trupei Vunk şi a dragei mele… Dana: ”Aşa, şi…?”
  • Corect. Să înaintăm în vorbe, aşadar. Tinereţea e un basm, din punctul meu de vedere. Un basm pe care-l trăim diferit, agitat, în meandre şi cu un cuvânt definitoriu pe buze: VREAU! Ba, aş mai adăuga unul : VREAU ACUM! Mâine nu e important. Mâine e total neinteresant. De ce să mă gândesc la mâine când azi îmi bate la uşă şi eu sunt gata să-i răspund. Şi nu-i nimic rău în asta. Deloc. Planurile de viitor sunt doar un subpunct al lui AZI şi VREAU. În basmul meu totul TREBUIE să se întâmple acum. Mult mai târziu vrem să-l dăm afară din vocabular pe TREBUIE, TREBUIA, ŞI AR TREBUI SĂ. Nu înţelegem. Le vrem pe toate: să ne distrăm, să avem un job bun şi uşor dacă s-ar putea, să fim iubiţi, abia mai târziu vine şi aia cu să iubim noi, să avem o casă a noastră, dar să ne-o dea cineva, maşină, bani, călătorii şi fiecare mai adaugă ingrediente fanteziste după gust şi caz.
  • Ei, da ce ne facem când celălalt are mai mult în basmul lui? Când povestea sa se derulează pe repede înainte şi tu nici măcar nu ai bifat un punct? Când cel din faţa ta e copleşit cu iubire şi tu încă te întrebi „ce-o fi aia”? Când nu înţelegi unde greşeşti şi pe ce drum te afli de nu ai şi tu file din povestea văzută în prim plan? Şi stărui, şi stărui, încercând să trăieşti măcar puţin din viaţa celui din jurul tău, uitând, aşa, să-ţi trăieşti propriul basm în care acţiunea ta, poate, se derulează cu încetinitorul. Dar declanşatorul de emoţii „VREAU ACUM” nu-ţi dă pace şi te frământă ca pe aluatul de gogoşi. Ei, cum spuneam, apare, nenică, de nicăieri, în plinătatea straielor sale strălucitoare, frustrarea însăşi. Şi din momentul ăla, totul poate deveni obsesiv, până când, cumva, Dumnezeu se milostiveşte de tine şi-ţi arată drumul. Al tău. Doar al tău. Dar oare l-ai fi putut vedea dacă  nu erai preocupat cu vestita „capră a vecinului”? Posibil. Sau poate nu, pentru că basmul tău deja avea prin tine cap, corp şi, poate, mai târziu,…o coadă.

Eram la cabinet, cu vreo 5 ani în urmă, când s-a deschis uşa şi a intrat un chip cunoscut de femeie tânără.

  • Doar când m-a salutat şi i-am auzit timbrul vocii, am recunoscut-o în totalitate. M-am bucurat. Erau vreo 20 de ani de când nu o mai văzusem. Nu se schimbase prea mult faţă de copilul care, pentru o clipă, se fâţâia în amintirea mea. Era uscată, slabă, firavă. Nu fusese altfel niciodată. Mâinile ei m-au frapat din prima. E mai mică decât mine dar pielea ei spunea altceva. Ghicindu-mă şi-a ascuns mânuţele ruşinată. M-am ruşinat şi eu. La o adică, nici eu nu mai semăn a ceea ce am fost odată, iar ea era, încă, super bine. Ce mă stăpânea pe mine, însă, era încrâncenarea chipului ei.

Aparent inexpresivă, descopereai repede o permanentă stare de nemulţumire:
”-Eşti, bine?, întreb uşor, cu teamă, să nu cumva să deranjez. Tonul meu nu ducea spre o întrebare banală, stereotipă, de curtoazie. Ştiam amândouă că e întrebarea potrivită pentru cei 20 de ani lipsă.

-Ştiu şi eu? Pot spune că  da, oarecum! M-am măritat. Am doi copii. Locuiesc lângă Braşov. Soţul meu e un om bun. Dar ştii, nu m-am căsătorit cu Mircea pe care-l cunoşteai şi tu!

– Îl ştiam? răspund nesigură. Nu te-am văzut de multişor!

-Ei, e aceeaşi mare iubire din tinereţea mea! Dar nu m-a vrut. Mai mult mă-sa aia şi proasta aia de sor’-sa care se credea buricul pământului! Dar eu l-am iubit tare. Şi acum, uite-mă la casa mea, cu totul cât de cât bine şi tot mă mai gândesc la el! Ei, el e bine! Are vilă, Audi, nevastă, copil.

-În ordinea asta?, întreb eu ghiduşă
-Nu, nu …s-a însurat, apoi au apărut şi celelalte lucruri.
-Dar tu, tu cum eşti? Eşti bine?, stărui eu….

Nu-mi răspunde pe loc. Caută ceva în geantă şi apoi continuă:

-Apartamentul e mic. Eu nu lucrez acum că-mi cresc copilul. Doar soţul. Soacra stă peste drum de noi şi asta mă omoară încet. E cu ochii pe mine …rău. Ei, dacă mă lua Mircea…acum eram cucoană. Aşa, nu mă ajută nimeni. Mama e plecată, tata locuieşte cu soră mea. Pe mine nici nu mă vede în ochi, doar la Vera îi e mintea.Ţi-am zis că s-a îngrăşat rău Vera? De la nesimţire… că nu face nimic, doar tata face şi bărbat’ său, că-i topit după ea. Şi nu au nici copii. Da’ eu? Vai de mine!”
  • O las; întâmplarea a făcut ca pe Vera să o zăresc cu exact vreo trei zile înainte. Era cu taică-său şi cu iubitul ei. Soţ să înţeleg. Dar la cât se pupau şi râdeau m-am gândit la ei ca la nişte iubiţi veşnic. Era corpolentă, adevărat, dar era tare frumoasă. Şi fericită.
  • Povestea asta m-a pus pe gânduri, în sensul vorbelor de la începutul articolului. Mi-am adus aminte de propriile mele alegeri, de bântuirile mele tinereşti şi de reproşurile alor mei. Nu eram niciodată acolo unde mă vroiau, nici la propriu, nici la figurat. N-am mai locuit cu ei de la 14 ani, doar pasager mi-am mai făcut popas în casa lor. Sanda, în schimb, fusese copilul tampon, copilul abţibild, copilul atent la nevoile şi grijile lor, copilul a cărui viaţă trecea mereu pe locul doi. Era acolo. Fără să-şi dorească să plece, să nu vadă, să nu simtă.
  • Eu locuind singură, mereu aveam câte o nevoie nouă. Ba, îmi lipsea una, ba alta. Nu mă puteam descurca total singură, dar nu vroiam să renunţ la nimic, ba dimpotrivă, vroiam în plus şi de la alţii, bineînţeles. Şi nu de la oricine, de la părinţii mei. Îi şantajam emoţional fără să vreau, fără să ştiu cât îi durea asta.i Invariabil ajungeam la următoarele: „Pe Sanda o iubiţi mai mult. Ei îi daţi. Cu ea vorbiţi altfel. Ea, ea, ea.”
  • Târziu am realizat că pentru a primi trebuie să şi dai. Şi nu material. Dar Sanda şi acum vede mai repede decât mine nevoia celuilalt. Şi atunci să nu te bucuri? Să nu ştii ce-ţi lipseşte şi de ce părintele zâmbeşte mai repede la cel atent? Să nu înveţi?
  • Încă mai primesc de la mama şi gânduri bune, dar şi toate roadele muncii ei: conserve pentru iarnă, ouă, brânză, vin, găini, pui, curcani şi bineînţeles, pe din două cu sor’- mea, porcul cel de toate zilele. Produse bio, că-i la modă.  Recunosc clar, că nu merit suficient precum Sanda mea cea atentă şi când se cumpără puii, porcii sau dacă e nevoie de om la praşilă la vie. Uneori mă întreb de ce încă mai aşteptăm de la părinţi lucruri? Apoi ne mirăm că nu mai sunt, că extenuaţi au plecat spre lumi mai bune, că poate tu TREBUIA să fii acolo. Prezent, nu doar în poze mângâiate de timp.
  • Tu, în schimb, îţi duci basmul propriu, în care bagi de-a valma tot felul de lucruri, fără să înveţi nimic. Poate nu-ţi mai pasă cu timpul de capra vecinului, poate înveţi deja sa scoţi cuvântul TREBUIA şi-l înlocuieşti cu „ar fi mai bine” sau „e nevoie să”. Poate atunci nu mai ştii nici ce e aceea o frustrare şi te bucuri de norocul celor din jurul tău încercând doar sa fii fericit într-o lume imperfectă, dar care poate deveni perfectă pentru tine. Şi, norocos, începi să- ţi scrii povestea total,  încercând sa fii tu o frustrare în minus pentru propriul copil. Uneori ne iese, alteori nu. Eu azi am un gând bun pentru marea mea familie. Tu?

18 gânduri despre „Capra vecinului….şi frustrări nebănuite….

  1. Indiferent de situatie vom rămâne surorile mai mari. Dar noi am pretuit fiecare clipa şi-o pretuim in continuare. Povestea am scris-o si pentru acei care-şi pun intrebări şi nu primesc răspunsuri de nicăieri. Acum ai şi tu la rândul tău o fată care va fi sora mai mare. Ajut-o să fie veşnic mulţumita de statutul ei, sa inteleagă că cel mic are nevoie de ea. Băiatul tău va fi întotdeauna prîslea cel drăgălaş,dar asta nu va schimba nimic intre ei, pentru ca ea va fi mereu CEA MARE,CEA SPECIALA,CEA DORITA ÎNTÎI.

  2. Nu am frați sau surori și copilul meu este, la rândul lui, unic. Din cauza asta nu-mi pot închipui cum e problema asta, a întâietății între frați. Dar mi-a plăcut cum ai scris articolul !
    Seară plăcută, Adriana !

    1. Întâietatea între fraţi e o falsă problemă. E o sumă de factori şi întâmplări care, in urma vreunei educaţii precare, poate deveni totuşi una. Hipersensibilitatea mea şi neatenţia vizavi de felul de a fi al soră-mii m-a făcut de multe ori să mă simt defavorizată. Dar cum să te lupţi cu o vărsătoare veselă, pusă pe şotii care nu lua nimic în serios, care şi-a trăit frumos fiecare etapă a vieţii, când eu m-am născut cu ale mele corăbii gata înecate? Aici am greşit eu şi am gresit trăind oarecum egoist şi solitar, neîncercând s-o cunosc mai bine după 14 ani. Viaţa a avut alte planuri cu noi şi multă vreme, chiar şi acum, oarecum, ne-a făcut dependente una de alta. În ultimii ani, vreo 9, recunosc am recuperat orice urmă de regret şi am ascuns-o. Sunt fericită că vedem limpede şi fără invidii succesele şi meritele fiecăreia şi facem front comun în orice vine bun sau rău peste noi. Mulţumesc, Zina şi numai bine!

  3. Ce conteaza, Adi draga… Cine-i si cum e „mai” iubit… In cele din urma universul le echilibreaza pe toate: noi cei care ne revendicam iubirea parintilor, avem propria noastra poteca deschisa sa ne punem in locul lor: unii devin parinti, altora li se lumineaza calea batatorind aceeasi poteca a vietii familiara generatiilor anterioare, fie parinti sau bunici, si poposind prin experiente similare parintilor, dar intr-un alt fel… In final, toti invatam ceea ce trebuie, si nu in cel mai usor mod…Acu’ vreo trei zile am ascultat pe youtube un cantec inspirational: „Wear the sunscreen”… (Suna absurd, insa e mult de ceea ce suna. Daca ai timp si chef, asculta-l, te rog, cu versiunea „lyrics”…).
    Te imbratisez cu mult drag pentru ca blogul tau imi e o oaza a sinceritatii cu mine insami…Si totusi oaza, atata timp cat te citesc…

    1. …ai luat vacanţă de poposeşti iar prin rândurile mele? Voi asculta cu siguranţă piesa, mai ales că îmi e putin dor de tine şi recomandările tale. Ştii, când mă gândesc la familie..prima care imi vine in minte e Sanda.Simt că-mi aparţine şi că multe din mine doar la ea le mai găsesc. Ştii ce zic, nu? Te pupic.

  4. Ştiu cum e să ai un frate mai mare, mai deştept, mai bun la matematică şi care face pe şcoli ca pe bandă rulantă! Cum mama sărăciei nu dezvolţi frustrări ???? Hai că mai glumesc. Cîteodată.
    Idea e că, acum la maturitate, mai ales după divorţul meu, el e singurul din lumea asta care e umărul pe care mai şi plîng şi pe care nu mă pot supăra dacă mă ceartă.

    1. …acum, matură fiind, mă gândesc de ce oare ai mei nu au ştiut să ne arate, mai mult, cat de constructivă poate fi ”competitia” intre frati. Aş fi putut dezvolta o admiraţie mai mare faţă de sora mea din timpuri apuse. Sau poate tine de fire, de zodia mea de capricorn egoist uneori, ce nu a reuşit să vadă această minune, pe cand sorei mele i-am fost idol şi mândrie. Şi da, uite cum putem avea umeri”safe” pe care sa plangem in momentele noastre delicate din viată. Mă bucur de prietenia dintre tine şi fratele tău, dar nu mă bucur pentru divorţ; mi se pare greu şi de neacceptat, deşi stiu că uneori e singura solutie. Te imbrăţişez.

    1. ..eu sunt sigură că fetele tale nu simt diferenta nici măcar de varstă. Şi da, răbdare e un cuvânt greu şi chiar greu de deprins. Cel putin pentru mine.

  5. eu sunt mezina casei. şi cea care duce crucea cum ar veni. curios, ai mei s-au învăţat că pot, că am, că sunt… aşa că aşteaptă, cer, se sprijină… chiar şi fratele meu este în sufletul lui convins că „aia mică” (drept e că-s şi cu două capete mai scundă) este aici cu normă întreagă…
    uneori mă întreb cum ar fi fost acum dacă, cu toate căzute peste noi ca nişte zăpezi în plină vară, eu aş fi ales să fiu departe. dar mă scutur ca de un vis rău. pentru că eu pot, eu trebuie…

    1. …ba, ăştia ”micii” sunt vitali, sunt ancore în suflet, sunt liană pentru trup şi balsam pentru răni vindecabile sau nu. Mă bucur că le esti, mă bucur că poti, mă bucur că simti. Ai tăi sigur au un stres in minus datorită tie, indiferent de problemele existente. Sănătate vă doresc.

  6. cate esente tari ai pus in cuvintele astea… cate intrebari sincere catre noi insine ai starnit in fiecare cititor…
    intotdeauna vom fi copiii parintilor nostri si ne vom astepta sa ajutorul lor. atat cat este si cat sunt… apoi vine randul nostru … e in curgerea firescului cred eu.

Lasă un răspuns