Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Bolnav de verde

 

Îmi tot imaginez privind casa vecină, părăsită de un an şi jumătate, care ascunde între zidurile ei vieţi trăite frumos sau mai puţin frumos, că echilibrul vine de unde nu te aştepţi. Nu cred că vreţi a şti cât de mult îmi doresc să am mai mult verde în curte şi pentru că duşmanii plantelor sunt căţeii, nu-mi permit ca ”investiţia” mea să fie devorată fără milă.  La asta se adaugă şi betoanele gata turnate de pe care se poate curăţa uşor mâlul ce vine de pe munte, dar şi ”semnele” trecerii celor ce au patru lăbuţe. Aşadar, încerc să fac singură un aranjament onorabil, fără să fiu nevoită să apelez la specialişti. O părticică de curte e teribil de vie, dar asta doar consecvenţei sotului meu care are o ”boală” aproape cronică în ceea ce priveşte verdele.

A fost bună şi ploaia de anul acesta de ceva: totul s-a dezvoltat miraculos. Brăduţii au înmugurit toţi, prunusul a primit lăstari noi şi înăltuţi, salcia îşi plânge dorul firav din crenguţe mult mai robuste ca anul trecut, buxuşii ce ar fi trebuit să fie într-un gard viu perfect, dar sunt doar răzleţi pe aici, pentru că pe cei plantaţi de noi în 2011 îi alinia câinele  Zoe, în fiecare zi când plecam de acasă, sunt teribil de bogaţi acum. Când ne reîntorceam îi găseam pe toţi în curte, ca nişte războinici căzuţi la datorie în lupta cu ”lupul”. Degeaba îi replantam, o certam pe inamică, plângeam de nervi sau altele, doar caţiva au supravietuit. Era Zoe cea mai adunătoare căţeluşă: făcea colecţie de pietre, plante şi chedere de la geamul termopan de nu ştiai dacă să plângi sau să râzi. Într-un final am exilat-o în pădure, unde după cum ştiţi, după doi ani a săpat tunel şi a evadat de la stăpân. Unde i-o fi umblând boticul ăla al ei chiar nu ştim. Ştim, în schimb, că Zara, ciobănescul german ce e la noi din 26 septembrie 2013, fix la o lună de când a dispărut Zoe, ne-a mai înmuiat şi îndulcit suferinţa, dar tot îmi lipseşte cea care pentru multă vreme a fost primul nostru animăluţ şi care a plantat în sufletul meu acel sâmbure al iubirii pentru animale, până atunci eu nefiind decât o pisicoasă cu astfel de accesorii.

Dar să mă întorc la dorul meu de verde şi casa vecină. Pe cât e de ramolită casa şi coteţele rămase în picioare, încât totul pare praf şi pulbere adormită pe veci, pe care nimeni nu vrea să o reînvie măcar cu desfiinţarea şi aruncarea urâtului de acolo, pe atât de mult natura şi-a întins vraja pe fiecare element viu din acea curte; tablourile ce ni se arată fiind atât de diferite încât greu le-ai combina în acelaşi loc.  Şi totuşi explozia de culori din curte ar înveseli şi faţa celor mai apatici oameni de pe pământ. Iasomie ce parcă te adoarme în beţia aromelor, mânecuţa maicii domnului ce încearcă asemeni să te poarte spre gânduri bune şi trăiri simple fac ca aromoterapia asta naturală să fie aşa de aproape şi totuşi departe. Gardul e cel care ne lasă doar să zărim frumosul fără a-l putea atinge şi doar miracolul parfumului e mecanismul ce ridică barierele vizibile. Pe poartă, parcă într-o incătuşare tandră şi roză, stau ghemuri, ghemuri… de roze căţărătoare ce par pavăză ocrotitoare către frumoasa din pădurea adormită. Doar că rugul gingaşelor flori ar avea nevoie de nişte mâini dibace care să-l direcţioneze spre o oarecare stabilitate. Pare să se frângă, iar boboci uimiţi stau a-şi lua zborul de pe crenguţele în derivă.  Din păcate nu e niciun prinţ sau prinţesă adormită care să readucă la viaţă totul din jur. Cei adormiţi cu adevărat au lăsat locul altor lacrimi şi altor întâmplări nefericite.

Mai sus, pe deal, buchetele de bulgăraşi albi îmi tot chinuie mintea cu întrebarea..”.oare ce sunt, ce minuni vii pot fi atât de delicate?” Iarba a crescut nepermis de mult şi clopoţei  ce nu mi-i aminteam decât de-o şchioapă dau să scoată capul fix la înălţimea gardului din dotare.  Pe nişte fiare vechi şi ruginite, viţa de vie, însă, nu a mai avut forţa celorlalţi ani. Până acum ar fi fost boltită şi adusă ca umbră zilelor prea însorite. Dar ce folos? Pe băncuţa ca din ceară din mijlocul curţii mai toarce când şi când un motan ce pare drogat de mirosurile grădinii magice. Pe toate mi le-aş dori în curtea mea, dar nu mi-e permis să iau nici măcar o crenguţă, în primul rând că nu ai cui s-o ceri. Oamenii îşi doresc ce nu au, ştiu asta, dar când văd că o biată plantă în ghiveci, gata ofilită, costă cât nu face, iar dincolo de zid natura se joacă liberă, zău dacă nu mă gândesc că nu doar omul sfinţeşte locul, ci puterea naturii şi a lui Dumnezeu e mare.

Am plantat săptămâna asta jnepeniş, am cumpărat cerceluşi curgători şi acum îmi chinui mintea să găsesc ceva arbuşti cărora să le priască ghivecele, pentru că loc mocirlos în curte nu mai am. Am furat lăstari de iederă şi i-am îngropat în pământ ca pe nişte răsaduri pe care să le pot muta unde vreau, mai târziu. Mai am câteva idei, dar dacă aveţi unele ieftine şi la îndemână încât casa mea să ia aspect de verde curat..vă aştept cu orice sugestie. Până atunci voi vopsi băncuţe, pentru că datorită ploilor am tot amânat şi voi reface un zid pe care cei de la asfaltări au avut grijă să mi-l accidenteze. Şi îmi îndrept gândul spre alte cuvinte, pe care sper să le aştern curând aici despre o întâmplare, o ultimă întâmplare cu tatăl meu şi un  drum la Sinaia, la un festival al castanelor parcă. Mulţumesc Roxanei pentru declicul ce l-a produs. Nu sunt nostalgică, ci recunoscătoare şi mai sunt…bolnavă de verde. Vedeţi? E contagios? S-a luat verdele şi boala destul de repede, dar Mihai nu e vindecat. Şi pe bune acum? Cine s-ar vindeca de cea mai frumoasă stare a vieţii? Cine ar refuza darul viu de la Dumnezeu? Cine n-ar vrea să fie fată verde cu părul pădure?

Aceasta e o duzină de cuvinte. Ştiţi deja că găsiţi mai multe în acelaşi tabel găzduit de psi.

24 de gânduri despre „Bolnav de verde

  1. frumoasă lumea de verde. şi norocoşi voi pentru darul ei.
    la tufa de iasomie am închis ochii amuşinănd lung… lung. şi am oftat.

      1. dar măcar le ai în preajmă, aproape. 🙂 eu cultiv verde de balcon şi de suflet. poate fi mult, dar este de fapt puţin… dorul pădurilor creşte dincolo de ferestre.

  2. 30 de ani din viata am locuit la casa, o casa mare cu o curte pe masura si, daca mi-e dor de ceva, mi-e dor de visinul urias plantat de tata in mijlocul curtii, de tufele de trandafiri si muscate ascunse parca la umbra lui, dar in cel mai insorit loc, bunicul aseza in fiecare primavara doi oleandri, unul alb si unul roz. Erau in niste ghivece mari, albe de lemn. In oaza ta verde, ar merge de minune, florile au un parfum cald, de Italia, doar iarna trebuie dusi intr-o pivnita.

    1. …am unul. Nu a inflorit niciodată, cică e prea umed pentru el, iar pivniţă sau cel putin un loc racoros nu am. Dezavantajele spatiilor mici. Dar tot găsesc eu, incet, incet.

  3. Simt oaza ta de verde. Deschid geamul si mirosul mainii Maicii Domnului inunda camera. Desi stau la bloc datorita iubirii de verde sau „bolii de verde” a lor mei avem oaza noastra. La geam in jardiniera stau muscatile(cele mai rezistente flori la verile noastre ) Iar in gradina din fata geamului trandafirii sunt stapanii de drept in nuante de roz, rosu, portocaliu si alb. Ca si idee cauta sa plantezi in ghivece garofite. Mireasma lor in zilele de vara e divin. Am in geam si cand se racoreste, toata mireasma ei inunda casa. e superb. Cred ca toti suferim de sindromul bolnav de verde;). Asta inseamna iubire de viata.

    1. …iubire de viata, daaaaaaaaaaaaa.Bine zis. Şi garofiţe. Muşate am doar una, atat a rezistat după iarna ce a trecut. Asta mă seacă: investeşti vara, iar iarna nimic nu recuperez datorita uscaciunii ciudate din casa. E aiurea: afara e prea multa umezeală, iar in casa fiind lemn…multă uscaciune.

      1. …n-am pivniţă, iar in casă, iarna, e aerul prea uscat. Nimic nu rezistă. Anul acesta, miraculos, au rezistat doi cerceluşi şi o muscată, un crin, ficuşii, şi crăciunitele clasice. Nu mă intreba, in schimb, cate au murit din cele cu …flori.

  4. Ba o prințesă există, și nici măcar nu-i adormită.Ești tu, prințesă de verde, ce prin rândurile tale dai viață, florilor, pomilor, totului ce mâna atinge și ochiul tău vede.

    1. .da, pot fi prinţesă. Cândva, tata mă numea prinţesa cu bobul de mazăre, eu m-am autointitulat castelană.În ambele cazuri…sunt dincolo de gardul cu iasomii şi roze căţărătoare, sunt privirea unei stânci şi dorul de verde pur şi natural. Te îmbrăţişez, Maya.

  5. Iti inteleg dorul permanent de verde, Adriana! Si inteleg si dorinta de a lua aproape de tine frumusetea ce infloreste in curtea parasita. Am vazut saptamana aceasta atatea case care-si duc singuratatea inconjuratea de liliac, hortensii imense, clopotei si atatea flori carora nici nu le stiu denumirile. Curtile par toate niste poieni inflorite in care nimeni nu mai pune un pas. Ar fi frumos daca nu ar fi trist. Drumurile mele prin Sinaia au fost printre aceste case: de piatra, de lemn. Toate duc dorul oamenilor. Al unor oameni care sa le iubeasca.

    1. …case cu dor de oameni. Cate-or fi inca pe strazi nestiute si neumblate. Mi-amintesc ca atunci cand am cautat-o pe ZOE, fugita mea, multe case mi s-au infatisat in straie despre care-mi vorbesti tu. Ai zis ca scrii despre asta.Te-am ratat?

  6. La Tecuci am un amic care stă gard în gard cu o curte părăsită. Moştenitorii nu au mai trecut de 15 ani pe acolo dar i-au dat voie să intre în gradină şi să facă ce vrea în ea! 🙂

  7. Câmpul s-a-mbolnăvit de verde crud,
    s-a-mbolnăvit de flori de mac, de stânjenei.
    Pe porţile bătrâne s-au căţărat şi ei,
    măceşi bolnavi de roz sub cerul ud.
    Sub ploi, în loc de-artroze, gripe şi pneumonii
    câmpul se-mbolnăveşte de culori şi-arome vii.

    1. ..şi stancile-s bolnave tot aşa?
      şi muntele îmi cântă tot de verde?
      sunt spectator cuminte-n curtea mea,
      spectacolul naturii nu se pierde.
      Mai vine câte-o roză şi-un lăstar,
      un mugur crud se zbate ca să strige,
      işi pleacă crengile vreo doi arţari
      şi ploaia-i uda fin să nu se strice.
      Mi-e casă doar pădurea în culoare
      şi mi-e popas aleea cea cu nuci,
      mirosul verii, recunosc,…mă doare,
      dar il pastrez in doze…foarte dulci
      …şi pentru vremuri viitoare.

  8. Daca mi-as permite, chiar astazi as cumpara casuta ce iti este vecina si tot astazi mi-as muta verdele alaturi de verdele vostru.
    Pe strada unde locuieste mama mea, la doua case diferite am observat cum iedera s-a instapanit si a schimbat total aspectul. Multi vecini spun ca par salbaticite acele curti, dar mie imi plac la nebunie. Una isi incepe basmul de la poarta acoperita total de iedera ce curge inspre strada, la cealalta s-a format un covor gros in fata casei, din care rasar uneori irisi de o frumusete rara.

    1. …casa e ca şi cumpărată de unii, dar mai e timp pană vor schimba ceva la ea. Au unde locui. Mie îmi place tot ce aduce a sălbăticie, e doar vina mea că nu am pământ in curte, ar fi fost greu cu câinii care fac pipi peste tot. Nu puteam curăţa, ar fi mirosit şi se ducea dracu’ frumosul meu de zi cu zi. Aşa că…de asta caut soluţii pentru arbuşti de ghiveci care sa ţină şi iarna, pentru că beci nu am.

  9. Plutiți în culorile vieții, un ocean de verde într-o lume pestriță. Chiar dacă oceanul acesta îl aveți doar în suflet.
    Adriana, nu îți cunosc bine spațiul dar pot să spun ca sunt plante minunate, care pot rezista peste iarna. Cele cu bulbi. Caută să vezi despre Canna indica ori liatris. Dar mai sunt si altele. Toamna, cand vegetația dispare, bulbii aceia pot fi găzduiți în casa, într-o cutie iar de primăvara, dau alte flori si frunze spectaculoase. Chiar si trandafirii pot fi puși în ghivece și iarna acoperiți bine.

Lasă un răspuns