În spatele casei mele e pădurea. În spatele casei mele e o peşteră. Prin spatele casei mele poteca se lăţeşte brusc şi devine întunecată. În spatele casei mele locuieşte, pe pământ, un om. Un om fără casă, fără prieteni, fără familie, fără o stea norocoasă, fără nimic. Stă acolo, pe pământul ud, înconjurat de câinii maidanezi. Doar unul mai curajos îi e prieten. Ceilalţi fug din prejur,  speriaţi de înfăţişarea lui bizară. Sau, poate, cuvintele ce le mormăie  pentru a fi sigur că nu-şi pierde vocea îi pun pe fugă? Nu ştiu! E înalt, foarte înalt, slab şi cu plete albe, rare.  Cu tenul alb, ca de var, ciudat pentru cât stă în aer liber, semn că întunericul îi e prieten fidel. Are doi ochi albaştri care nu te privesc. Se ascund, cum te văd că treci pe stradă, chiar dacă fizic el nu pleacă. Barba e exact ca pletele şi uneori îi zăresc labele picioarelor însângerate şi roşii. Nu vorbeşte, nu răspunde. Nu vrea. E ca într-un legământ făcut cu sine însuşi, un legământ al durerii ce-o poartă ….la fel.  Rar îl provoci să-ţi răspundă. Rar.  Altfel, te priveşte în gol, ca şi când tu eşti năluca iar el normalitatea.

Şi chiar aşa ? Cine poate şti că libertatea ce şi-o poartă pe umerii gârboviţi nu poate fi numită normalitate? E normalitatea lui. Alta nu are. Alta nu ştie, nu cunoaşte. Nu poartă cu el nimic. O haină roasă şi murdară îi e şi plapumă, şi rucsac, şi dulap, şi prietenă împotriva ploii şi al frigului. Îl cheamă Ioan. Am aflat cu greu, într-o seară, după doi ani de bântuit prin zonă, când, cred, că nu-i mai păream atât de duşmani. Toţi oamenii îi sunt duşmani în mintea lui. Deşi tot ei îi aduc haine curate sau îi lasă de mâncare sau, poate,  doar vor sa-l audă vorbind. Uneori îşi spală picioarele sus la izvor. De acolo îşi ia şi apa de băut. Mi-e ciudă când trece pe stradă şi câinii mei îl simt şi se zbat, şi se chinuie să-i spună  în felul lor, să stea departe de casa noastră. Ce ştiu ei, săracii, că omul pădurii e aparent inofensiv? Ei îşi fac doar treaba lor de căţei.

Ioan mi-e vecin. Nu are nevoie de acte pentru asta. El nu-şi intabulează pădurea şi nici nu plăteşte impozit pe pământul rece pe care doarme. El are casă ….o peşteră şi nişte pietre. În peşteră e vuiet şi pare periculos. Îşi ascunde acolo câteva lucruşoare şi stă tot sub al lui cer liber. Singur. Prea singur! El nu e prietenul câinilor. Nu vrea. Dar e prietenul pietrelor şi al frunzelor. Nu vă închipuiţi că acceptă mila, nici compasiune, nici atenţie. Nimic. Aparent nu-i pasă de nimeni şi de nimic.

Mai cere când şi când o ţigară sau un bănuţ. Cu mâncarea îi e teamă. Să nu-l otrăvească careva, gândeşte. Dar tot acceptă. Nu are de ales. Ioan nu-şi aduce în casa lui niciun tovarăş. E un loc prea bun pentru oamenii fără adăpost. Ferit, un loc neştiut de jumătate de Braşov. Chiar şi mai mult. Puţină lume a nimerit vreodată pe strada mea, strada lui. Ştie că orice om fără adăpost, care ar veni în plus acolo, ar însemna fuga lui, rătăcirea spre altă zonă şi,  automat, respectatul de reguli. El nu poate respecta reguli. Doar pe cele proprii. Atât.

Cu greu l-au făcut voluntarii să se adăpostească pe timp de ger năprasnic. Bănuim, totuşi, că foloseşte adăposturile sociale, altfel miracolul supravieţuirii sale, de la iarnă la iarnă, ar fi prea mare şi prea de neînţeles. Atunci când  dispare şi îl vedem revenind după iarnă, tare ne  mai minunăm!  Nu ştim cum rezistă trupul lui firav la atâta chin. Omul pădurii nu are mintea limpede dar nici nu vezi în jurul lui punguţe cu aurolac. Vezi pahare de plastic, ţigări şi zeci de pacheţele de ness 3 în 1. Mai vezi reviste de rebusuri, dar rar, semn că mintea lui pare tulbure doar când e în conversaţie cu noi sau când ne simte prin preajmă.

Nu s-ar osteni să facă ceva pentru un leuţ, pentru un vas cu mâncare. Nu l-ar pune nimeni să facă un anume lucru, dacă totuşi, în urma lui nu ar rămâne un morman de pungi, zdrenţe, caserole de smântână, vreascuri şi pachete goale de ţigări. Oricât l-am ruga să le strângă, nu o face. Fuge. Fuge spre alte zone şi ţie nu-ţi rămâne decât să cureţi tu, locul.  E ca într-un cerc vicios. Ştii că doar regulile lui au sens pentru el, dar nici nu poţi asista neputincios. Atunci, mila asezonată cu indignare te transformă pe tine în orice dar nu într-un bun creştin. Nu-l înţelegi totdeauna. Dar oare cum ai putea când regulile lui sunt altele, visele lui stau doar într-o supravieţuire de o zi, iar şi iar, până se scurge viaţa din el, din zori şi până în noapte, mereu, mereu?

Într-o noapte de Paşte avea un morman de lumânări în mână. Le aprindea şi le înfigea în pământ pe toată poteca noastră. Un vecin în urma lui le stingea. Casele noastre sunt toate din lemn. În mintea lui, loc pentru un astfel de pericol nu era. Vecinul nu se obosea să-i spună ceva. Ştia că ar fi fost inutil. Eu m-am bucurat pentru altceva, în acel moment. Oricât îi era  de greu,  Ioan  nu uita că şi el e fiul lui Dumnezeu. Era fericit într-o sărbătoare creştină.  Se închina şi aducea lumină. În casa lui: casa pădurii.

De multe ori trecătorii, care se îndreaptă dincolo de locuinţa noastră, dau cu ochii de el şi se opresc. El stă întins, ca într-un pat larg de pământ, cu speteze din ramuri de copac tapetat cu pietre. Dar trecătorii nu văd asta. Ei văd un om dubios de lejer, într-o poziţie nefirească ce îi inhibă şi îi face să fie reţinuţi. Prea reţinuţi. Unii, de teamă, se întorc. E drept că şi singurul căţel ce îi stă alături, dar de la ceva depărtare, e oarecum prezent.  Ioan al nostru rar se mişcă din locul lui. Nu-i vede, nu-i simte, parcă nu i-ar păsa de nimic din jurul lui. Şi chiar nu-i pasă. Uneori, ore întregi, ciocneşte două pietre. Aproape că m-am obişnuit cu bătăile alea repetabile, care îi fac simţită prezenţa din casă. Rar, spre dimineaţă, când somnul meu nu mai e atât de profund, mă îndeamnă la un strigăt ce imploră liniştea. Se opreşte, dar doar pentru a o lua de la capăt cu aceeaşi placă a sunetelor de durere…: boc, poc, poc, boc….Groaznic. Îl las în pace să-şi decline  sufletul în poveşti cântătoare doar de el ştiute şi, miraculos, aproape că nu mai aud nimic. Mie sunetul pietrelor îmi sună a ocnă, dar ştiu că ocna lui e autoimpusă, după cum aveam să aflu, la un moment dat.

Nu ştiu ce sentimente vă vor încerca pe voi citind rândurile mele, dar vă spun, eu le-am avut pe toate: curiozitate, teamă, milă, compasiune, indignare, mirare, admiraţie dar şi multe altele care nu merită spuse. Nu. Pentru că aparenta lui nebunie, ce pare să-l fi cuprins de multa vreme, e o ecuaţie cu multe necunoscute pentru mine. Nu pot face nimic pentru el. Nici să-l ajut, măcar. Şi asta – cu hrana sau altceva nu se pune! El vrea să fie omul pădurii. Singurul om al pădurii. Omul liber, lunatic, cu păr vâlvoi şi două pietre în mână,  din care scoate, cum poate, un cântec al durerii de el ştiute, al supravieţuirii şi al nebuniei dulci ce-l ţine departe de lume, departe de cuvinte, departe de normalitatea celorlalţi. El e Ioan. Cel cu un singur nume şi făr’ de vise. A păstrat doar unul: că va fi, pentru el,  un …..mâine. Atât!