Stătea în faţa blocului cu o cutie de lapte în mână şi o ţigară în cealaltă. Pe trepte, aşa, într-o parte, să nu deranjeze lumea din calea ei. Părul ei, lung şi negru, lucea în razele soarelui şi îi acoperea cu totul faţa. Se întindea pe jos, strigând după o pisică rătăcită. Dar nici măcar pisica nu o voia. Îşi luase avânt şi revenise, mieunând prețios pe pervazul vecinei de la parter, tanti Ionescu, mama câinilor şi pisicilor din cartier. Trase adânc din ţigară, oftând lung şi teatral. Brusc,  cu un gest neaşteptat, robotic aproape, scoate o pudrieră goală, cu oglindă, şi un ruj cărămiziu şi începu să se rujeze. Acolo, pe trepte, fără să-i pese de nimic. Le băgă înapoi, în buzunar, îşi luă cutia cu lapte şi disparu de zici că era Cenușăreasa fără condur.

Garsoniera, unde locuia, trebuia eliberată peste doar două zile. Nu avea unde să se ducă. Dar de ce să se gândească la asta acum? Mai e timp. Scoate un ciaunel, pune laptele la fiert, şi îşi aprinde o ţigară. Din nou. Priveşte în jur şi se întoarce cu un castron auriu, de porţelan chinezesc, singurul lucru rămas de la maică-sa, Eleonora, de care nu mai ştia nimic de trei ani, de când i-au interzis să mai apară acasă, fără copil. Îl prinde în mâini şi-l ţine, aşa, gol, în căuşul palmelor, ca pe singurul lucru de preţ din viaţa ei. Nu greşea prea mult; la vremea aceea doar castronul de porţelan auriu, câteva fotografii, şi un inel cu rubin, erau toată averea sa. Adevărata avere însă…, dar  iar își alungă gândul, cotropită de senzațiile noi pe care le tot trăia de câteva zile.

Făcuse orez cu lapte, parfumat cu vanilie. Îl turnă, cu grijă, în vas şi răsfiră deasupra câteva petale de trandafiri zaharisiţi din dulceaţa de la aceeași tanti Ionescu, mama pisicilor. Mai scoate un vas, uşor ciobit, şi face acelaşi lucru, încet, cu gesturi mici, dar sigure, cu ţigara între buzele ei cărămizii. Oftează din nou. Se aşeză pe scaunul stingher din sufragerie, dar se simte mai stinghera decât el. De ce? Unde să se ducă? Nu simte nimic şi nu vede nici măcar că îi iau foc degetele de la ţigara ce s-a fumat aproape singură.

Se duce în hol și din  poşetă scoate o lumânare mică, roşie, cu sclipici pe alocuri. O înfige în castronul poleit şi îşi ură singură, încet:  ”La mulţi ani! Să-mi trăiesc mie că altuia n-am cui!” Dulceaţa de trandafiri se prelinge pe buzele ei senzuale, perfecte. Nu plânge, dar ar urla. Nu scoate un cuvânt, deşi ar avea sute. E ziua ei şi singurul lucru concret pe care-l cunoaşte e că, peste două zile, trebuie să lase garsoniera liberă. Nu ştie unde va dormi. La muncă nu poate – lucrează la un depozit. Vinde cosmetice  „angro”. E ceva pasager, doar pentru chirie; în rest…trăiască covrigii.

Conţinutul din castronel dispare. Îşi aprinde o ultimă ţigară. Ba nu. Mai are două, ascunse pe raftul de la baie. În caz de urgenţă. Azi e urgenţa. Nu are telefon, televizorul nu funcţionează şi singurul zgomot e Mozartul ce se aude de la doamna Lucia, intelectuala blocului. Îşi ia poşeta, încuie uşa şi iese, exact ca o pisică, uşor. Se întoarce şi își pune conţinutul din celălalt vas, în vasul ei auriu, cu grijă, să nu se amestece între ele. Cumva, dulceaţa de trandafiri a rămas deasupra. Ia lumânarea, cele două „ţigări de urgenţă”, eşarfa violet care  îi încadrează fața atât de frumos, şi pleacă din garsoniera tristă şi anostă. Când e ea acolo, pare un palat.

Măreşte pasul. Vede privirile curioşilor, dar nu-i pasă; se îndreaptă spre parcul cel mare. E aproape. Întotdeauna i-a plăcut să stea în centru, să poată bate oraşul când vrea, cum vrea, fără să fie nevoită să ia autobuzul. În parc e linişte. E marţi, şi are liber de la serviciu, de ziua ei. Îşi pune castronul lângă ea, scoate una din cele doua ţigări, dar nu se hotărăşte să o aprindă. Rămâne, aşa, pe gânduri, privind la copiii din părculeţul de joacă. Are și ea o fată, deşi nu a văzut-o de trei ani. Acum ar avea cam șase, gândi. Curând va merge la şcoală.

Frământa ţigara între degete. Lângă ea se aşeză o doamnă, în vârstă, cu pălărie şi mănuşi de macrame. Fredonează încet ”Drumurile noastre toate”. Ana zâmbeşte şi îşi cere permisiunea să-şi aprindă ţigara. Doamna îi cere şi ea una. Fără să se gândească că e ultima, i-o oferă cu drag: ”Ştiţi, se poate ciocni cu o ţigară? E ziua mea şi sunteţi singura persoană cu care vorbesc azi?” Femeia o priveşte lung, fără compătimire, parcă ar înţelege-o. După un sfert de oră se delectau din orezul cu lapte şi dulceaţa de trandafiri, tortul ei, ad-hoc. Rămân împreună pe bancă, până dispare soarele, în conversaţii lungi, zâmbind şi plângând amândouă.

Se despart. Se înserase şi drumul spre casă nu mai părea chiar atât de scurt. Nici lung. Într-o mână avea castronelul aurit, „comoara sa”, şi în alta numărul de telefon al doamnei cochete, altă comoară. Şi nu ştiu de ce, se simţea fericită. În casă îşi mai ură o dată un „la mulţi ani”, îşi puse o dorinţă şi se culcă fredonând ”Drumurile noastre toate.”

Uneori, îngerii au chipuri vii, concrete. Uneori aripile lor ne ating nu doar sufletele ci şi gândurile, drumurile, paşii. Uneori, fericirea e atât de aproape de obţinut, dar drumul pare întortocheat, fără lumină şi semnale aprinse. Dar ele sunt. Sunt acolo, lângă noi, doar să întindem mâna, să le simţim şi să le vedem. Ana a primit găzduire, multă vreme, la femeia cu mănuşi de macrame.

 S-a mutat într-o casă mică, mai în centru, cum îi plăcea ei, şi şi-au fost de ajutor una alteia multă vreme. A făcut ceva cursuri, şi şi-a făcut o mică firmă de contabilitate. Din când în când le vedeai în parc cu o ţigară fină fiecare, ţinându-se afectuos de mână şi povestind tuturor despre o lună mai şi-o dulceaţă de trandafiri. Pare un clișeu dintr-o povestire cu final neprevăzut, dar să fim serioși, cine nu și-ar dori să întâlnească pe puntea subțire a disperării un înger cu mănuși cu macrame? Am fost cândva Ană chiar dacă întâmplările mele s-au derulat în scena altor clipe, cu alte nuanțe și cu altfel de rezolvări, iar de atunci parcă sunt mai atentă cu cei care mi se așază alături. Niciodată nu știi cum se pot topi neguri din suflet, doar pentru că ai ales să…vezi și altceva.