Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Mă cheamă Marcela!


Mă cheamă Marcela. Şi port numele nenorocului. Sunt prinsă într-o poveste capcană, iar asta e doar o zi din viaţa mea.
Îmi găsisem rochia roşie pe scaun lângă fularul lui de caşmir. Ce căuta acolo? Îmi chinuiam mintea cea fără răspunsuri simple. Îmi plac răspunsurile şi lucrurile simple. Îi urăsc pe cei care le complică. Pe masă trona o scrumiera plină cu mucuri de ţigară. O iau şi încerc să le arunc, repede, la coş. Urmele de ruj, de pe un Kent lung, lăsate parcă ostentativ printre Lucky Strick-ul obişnuit mie, mă fac, iute, să-mi crească tensiunea interioară.
Deschid ferestrele şi dau drumul la televizor să simt cumva că nu sunt singură acasă. Pe foc fierbe nişte apă pentru cafea. Nu am suficientă, dar de o cafea mică, la ibric, tot iese. Mă aşez pe balcon sătulă de mormanul de vase şi de hainele lăsate prin cameră, la întâmplare. Trei zile am lipsit şi aerul de burlac plutea iar prin casa zugrăvită recent. Fumul intrase în fiecare părticică de casă. Mă ard cu licoarea mea cu gust de cafea si mestec în gol nişte zaţ măcinat prea mare.
De afară, cineva îmi întrerupe visarea strigând după o cheie de  maşină. Nu sunt fericită. Am şi uitat dacă am fost vreodată. Sau oare ştiu ce e fericirea? Ce nu înseamnă ea, ştiu sigur. Starea mea spune tot. În unele zile mă ridic repede din pat şi fug la muncă înainte de a se trezi bărbatul străin și gol, din patul meu. Nu-mi plac bărbaţii ce umblă sumar îmbrăcaţi şi chiar unul stă în dreapta mea, în pat. Nu-mi place nici de el. Dar mi-e soţ. L-am luat când mintea confuză nu mai făcea sinapsele potrivite între neuroni.
Mă lăsase să cred că aş fi incompletă fără el. Chiar eram. În minte. Şi în inimă. Incompletă. Nu ocupase nici un loc, chiar dacă mă păcăleam insistent că ar fi o za din lanţul meu. Da, era! Era zaua unei ghiulele prinsă de glezna mea fină. Atât. Îl uram. Îi uram mirosul, mersul, vorbele, dar mai ales cuvintele. Alea m-au făcut să-l văd azi ghiulea în loc de armura cavalerului promis. Seara, când mă reîntorc acasă, mă cufund într-o baie de o oră, robotesc mecanic, fără cuvinte, şi încerc să schimb doar trei vorbe necesare cu bărbatul ZA.
Nu-l voi întreba nimic azi. Nici de rochia mea roşie. Nici de urmele de ruj de pe mucuri. Nu-mi pasă. Sau îmi pasă, dar nu într-atât cât să-l întreb. Telefonul fix sună insistent. Nu răspund. De ce aş face-o? Nu pot silabisi niciun cuvânt. Îmi aranjez părul, îmi pun rochia roşie şi aştept. Aştept să se deschidă uşa. Cheia se aude în broască. Ţăcăne de doua ori ca trăgaciul unui revolver. Mă înfior de neplăcere. Aud paşi. Nu sunt doar paşii lui. Îi recunosc dintre sute de paşi. În living apare bărbatul  meu cu o fată blondă. Ne privim insistent. Eu în ochi, ea spre rochia roşie. Avem aceleaşi măsuri. Nici măcar nu are imaginaţie!, gândesc eu. Putea să-şi aleagă alt gen. Sa fiu încă genul lui? Nu cred! Doar dacă şi blonda îl urăşte ca mine. Ăsta…. da…  punct comun!
Mă ridic şi rup tăcerea asta idioată: “Pun de cafea!, mint eu. N-avem. Dar ei nu ştiu asta! Voi inventaţi repede o poveste!” Bucătăria dă într-un hol minuscul. Un hol cu patru uşi. Cum pot fi patru uşi într-un aşa hol? E cât o unghie. Deschid, încet, uşa de la intrare, iau geanta din cuier, umbrela şi un trenci. Ies. Afară plouă. Neîncetat. Peste mine şi rochia mea roşie.
Ma cheamă Marcela. Şi port numele nenorocului! Port o rochie roşie şi am fugit de acasă. Mă recunoaşteţi? Sunt cea pe care ploaia a topit-o sub picurii ei. Şi aş vrea o viaţă nouă! Nu aveţi una în plus?
5iulie2013

63 de gânduri despre „Mă cheamă Marcela!

  1. Este pamantul plin de Marcele care nu au curaj sa iasa in ploaia de afara, de teama ca isi murdaresc rochita rosie. Prefera sa isi petreaca viata alaturi de barbati care nu le merita sau care nu le aduc satisfactii. Ajung la batranete sa se intrebe ce au facut cu viata lor, daca a meritat sa isi iroseasca tineretea…
    Frumos si alert scrisa. Pe zi ce trece iti imbunatatesti stilul!

  2. Cred că prind curaj, Vienela! Clar îmi mai creşte un pic de puf pe aripi. Pene nu sunt suficiente să-mi iau zborul spre mai multă îndrăzneală, dar după câtă încurajare primesc de la voi, pot spune ca am o sumedenie de idei noi şi un drum mai lin. O să-ţi spun şi ţie cum le-am spus Soniei şi Jurnalului unei Eve: un mare mulţumesc! MULTUMESC pentru că rupeţi din timpul vostru pentru o poveste….oarecare.

  3. In afara faptului ca povestea e trista si frumoasa, imi place enorm cum ai scris-o, imi place rotunjimea formei data de inceput si sfarsit…Subscriu Vienelei: devii tot mai buna!

  4. Inceputurile, ca orice început, au fost şi sunt incercari timide de a-mi pune in ordine cuvinte, ganduri, idei. Era mai usor să scriu ceva povesti cu insemnatate proprie decât să mă avant si sa cad prea repede. Rabdarea nu face parte din virtutile mele dar aici a functionat. Preferata mea e Tanţa, mireasa Rock, dar Marcela a prins mai bine..

  5. adriana, care e diferenta intre un om care scrie bine si unul care nu scrie bine? i mean it. prin notorietate, prin faptul ca place mai multora?

  6. Hmm! Ce-mi faci! Dacă e să mă întrebi separat de afirmaţia mea de mai sus, ştii şi tu că nu am cum să dau un răspuns concret. Plus că ceea ce înseamnă pentru mine a scrie bine, poate nu e valabil la altul. În cazul comentariului de mai sus, chiar dacă ” anonimul” meu nu are contur pentru public, îi explicam prin cuvinte puţine ” aşa zisa evoluţie a mea”, ea( pentru că e o Monica) citindu-mă de la primele mele încercări. Ca să răspund totuşi, îţi voi spune că nu notorietatea vreunuia ar fi cea care mă împinge să-l citesc. În cazul meu încă mă mir când găsesc oameni ce trec în fugă pe aici, şi poate mi-e ciudă că nu a trecut în cea mai bună zi a mea. În ultima vreme am găsit bloguri ale căror scrieri semănau cu opere de artă. Şi totuşi, nu toate mă atrag. Rămân acolo unde mă regăsesc. Oricum…habar nu am de nimic…concret. Eu sunt fericită de un lucru: că găsesc din ce în ce mai mulţi oameni care au curajul să scrie despre orice. În cazul meu, pot spune că cele 4 luni de când scriu mi-au adus multă fericire. Şi dacă m-ar citi un om, în afară de sotul meu, e o victorie. Cu toate astea tot nu pot raspunde concret şi pe scurt. O zi bună să ai!

  7. sotul tau fiind cel cu blonda? 🙂 te bucura cand te citeste omul za? 🙂
    cred ca, pana la urma, ca m-am tot gandit si eu dupa ce am intrebat, omul care scrie bine e cel care decodifica substanta in cele mai potrivite cuvinte, pe cand celalalt e cel care face opusul.cuvantul e o subdiziviune, nu o entitate primordiala. e diferenta, daca vrei, dintre o tunsoare care iti sta bine, potrivita tie, si un permanent exagerat pe un cap mic. a scrie frumos nu e a iubi cuvintele, ci a fi capabil sa le folosesti penntru a reda corect un ceva complicat. parerea mea…

  8. La cum scrii nu te-aş putea combate în nimic, ştii asta, nu? E frumos ce spui, dar sunt departe de a putea să-ţi fac faţă. Şi nici nu vreau. Omul za, nu mă citeşte…cred. Dar mai ştii…

  9. adriana, te rog sa ma scuzi, nu am nici cea mai mica intentie de a te agresa. pe cuvant de onoare. dar, daca simti ca o fac, te rog sa-mi spui, ma retrag fara nicio problema si cu aceeasi apreciere vis a vis de ce am vazut scris de tine.

  10. Aşa ai simţit? Nu! Deloc! Doar că segmentul meu, e departe de modul firesc în care îţi vin ţie cuvintele. Şi doar încerc să mă lupt cu timpul ăsta nenorocit care mă aleargă şi prin alte dimensiuni decât cele de aici. Agresiunea e o văd altfel. Şi nu aici. Nu aş răspunde. Ar fi inutil…

  11. Barbatul za…atarnat ca o ghiulea de glezna ta…
    Hm, m-am regasit in unele pasaje. Destule. As face cadou marcelei o pila din aia mare, sa pileasca o zala din lant pana cand se desprinde.
    Scrii frumos, draga mea, ti-as da niste puf pentru aripile tale, vrei sa il iei? Pentru ca imi placi tare mult.

  12. Adriana, scrii tare frumos si nu ma refer neaparat la stil care e din ce in ce mai interesant, cat la substanta: ai aceasta rara capacitate de a surprinde esenta chiar si in subiectele aparent banale. Asa reusesti tu sa-ti atragi cititorii. In fiecare dintre noi, femeile, a existat la un moment dat o „Marcela”. Din pacate nu toate avem taria sa o recunoastem si ne imbatam cu iluzii. Sa fii mintit si tradat e cumplit dar sa te minti singur e si mai grav.

  13. Deci ai găsit una din preferatele mele. De ce nu mă mir? Ştii, până nu treci prin toate nu poţi găsi puterea să recunoşti. Eu recunosc: recunosc incapacitatea mea de a iubi, de a fi corect uneori, de a mă resemna, da a fugi, de a le face pe toate. Până când m-a îmblânzit şi pe mine cineva şi …parcă, m-a ” curăţat” de tot ce-i rău

    1. Da, asta a fost o poveste de inceput la tine, mi-a placut atunci. Uf, nici eu nu mai citesc bloguri, nu mai scriu, daca mai pun ceva pe blog din an in Pasti e tot pt.mine, cate o reteta, ceva, ca sa tin minte si sa mai fac si alta data. As fi zis ca ne-am plictisit de bloguri, dar mai degraba as zice ca evoluam si vrem sa mai vedem si alte orizonturi :). Blogul meu e o evolutie, e drept, de la ce am pornit si unde am ajuns, a fost o unealta pe drumul meu. Zi frumoasa, Adriana!:)

      1. Eu cred ca fiecare lucru a contat. Cand am scris asta, aveam 4 luni de blogging, mă entuziasmam la fiecare emotie, coincidenta. Descopeream jocuri, provocari, pe mine, pe alții. Am renunțat, m-am reapucat, iar din toamna mi-am propus sa nu mai am asteptari de niciun fel, sa scriu doar pentru mine și daca am ceva de depozitat aici sa nu imi mai fie teama de reactiile oamenilor, sa-mi amintesc cat de mult ma relaxeaza cuvintele si ca, de fapt, nu am nicio alta nevoie, nici de trafic, nici de reclama, nici vizibilitate exagerata. Cu toate astea am crescut și am oameni care ma rasplatesc cu o privire peste text, la fel fac și eu, dar doar acolo unde simt bucurie, confort și nu agresivitate. Prefer lucrurile gen proza scurta, sau eseuri optimiste, vesele care sa ma binedispuna. Stiu deja cam pe unde as putea gasi tot ce imi doresc in acea clipa. Si cred ca asa functionam toti. Mi-a parut bine sa mai stiu de tine. Ai acelasi aer degajat și lejer. Numai bine, Irina!

  14. Mi-am făcut timp s-o citesc, dar crede-mă, acum o recitesc! Rochiile roșii, ba cu noroc, ba dimpotrivă…Mi-aduc aminte de o rochie frumoasă, un roșu copilăresc datorită imprimeului viu colorat și fin, purtată la banchetul de majorat. A fost o zi atât de fericită încât am asociat acea lumină cu roșul. Eram copil, încă un copil. Frumoasă povestea ta, dar tristă.Oricât ar părea de greu, oamenii se pot schimba mult când iubirea pune stăpânire pe ei, iar viața lor se poate transforma când se decid s-o ia de la capăt. Ceilalți ar fi bine să-i înțeleagă, să le dea o a doua șansă, e atât de omenesc.

  15. Cred că sunt singura, sau printre putinii ce nu văd povestea tristă, ci doar nedreaptă, episodică. Simt cum Marcela a iesit din incurcătura vietii ei dârză, cu fruntea sus. Multumesc, Mirela…pentru timpul tău, mai ales!

  16. E greu să primeşti o şansă de la ceilalţi. Trebuie să îşi regândeşti viaţa singură şi să mergi mai departe cu fruntea sus indiferent ce-ar spune restul lumii. Am fost Marcela. Fără blondă, doar lângă un om care-mi făcea rău şi pe care ajunsesem să-l urăsc. Am fugit şi nimeni nu m-a mai cunoscut. Până şi părinţii mei m-au acceptat cu greu aşa cum sunt acum şi asta doar pentru că nu au cum să se dezică de tot de mine, sunt totuşi copilul lor. ar viaţa merge înainte şi eu cu ea, fără să privesc înapoi. Şi nici în stânga sau în dreapta. M-ar durea prea tare loviturile celor pe care i-am crezut ai mei şi pe care i-am ajutat la rândul meu.
    Scrii aşa frumos că mi-au dat lacrimile. Mulţumesc!

    1. Cum spuneam mai sus, în comentarii, şi eu am fost o Marcela, tot fără blondă şi rochie roşie, dar cu senzaţia chinuitoare că mă aflu lîngă omul nepotrivit. Am fugit la rîndu-mi, dar m-am tot împotmolit în poveşti ciudate care au smuls cate ceva din mine. Recunosc ce spui şi ştiu că doar noi înşine putem schimba rostul şi cursul poveştii, al vieţii, aşa cum, de fapt, am şi făcut-o târziu. Mă bucură aprecierea, mă onorează, deşi această scriere face parte din începuturile mele, după o tăcere de..25 de ani, când literele şi-au purtat somnul lor netulburat de veleităţile mele scriitoreşti. Acum mă bucur că mi-am acordat acest privilegiu, pentru că uite ce oameni frumoşi aduc poveştile mele. Mullţumesc, Lucia şi scuze că am întârziat a-ţi răspunde, dar n-am prea stat on -line.

      1. …da, din păcate suntem multe Marcele şi multe frânturi de viata se intregesc intr-o poveste…oarecare. Voi continua a scrie, măcar cand sufletul imi vorbeste direct. O zi bună şi incă o dată…mulţumesc. Prind aripi.

    1. …nu mă pricep la lucruri duse pe termen lung. Eu sunt …precum o scanteie, ard, dau caldura de o clipă și dispar. Dar mă bucur ca ti-a placut, e o povestire care imi e tare, tare draga. Plus că, am fost și eu o Marcelă…candva, cu alte scene, dar am fost.

  17. Am recitit-o cu mare emoţie, ca şi cum abia am descoperit-o şi cred că aşa va fi de fiecare dată. Oare pentru că pare croită după sufletul meu? Nu neapărat că m-aş regăsi în vreo ipostază descrisă aici, poate doar cea de final, în care, fără a fi topită de ploaie, mi-aş dori o viaţă nouă. Dar cine nu-şi doreşte, uneori? 😀

    1. Asta e si motivul pentru care am reasezat-o aici, la trei ani de cand zace ascunsa prin arhive. O iubesc pentru ca are ceva din mine, franturi de senzatii. Mi-ar fi placut ca scena cu fata și rochia roșie sa fi fost a mea, dar eu m-as fi crizat, cred, in niciun caz nu mi-as fi luat poseta si as fi disparut. Insa, ceva comun am, am luat-o de la capat mereu, cu riscul de a fi supusa ideii ca am avut prea multe relatii. Asta e, decat sa simt ghiulea de picior, mai bine sufeream in singuratati.

    1. ..la inceput ma citeau cateva persoane, daca erau 9-10 cu totul. Ma bucuram de zici ca ma citeau mii. Apoi am scos povestea de la naftalina in diverse momente, dar niciodata sa o re-editez. Pana am vazut ca unele povesti prind și sunt citite de multi oameni și astfel am trecut la a le publica din nou. E pacat sa doarma acolo, doar pentru faptul ca sunt deja citite de cativa omuleti din viata mea. Sincer, desi e scrisa de mine, inca simt emotia, si pastrez in ea, ca un amalgam, bucati din sentimentele mele imbinate cu povestea clasica a Marcelei. Ma bucur ca ti-a placut. Cumva, asteptam reactia ta..

    1. ..esti formidabila. Tu, Mugur, Dana de la capătul curcubeului, Radu Tuglea, Nicoleta Ioniță și Laura -fărâmă de suflet…sunteti cei care lăsati semne la dublu,adica de fiecare data cand postez, ceea ce mă emotioneaza mereu.

  18. Cand te citesc am senzatia ca impreuna am putea scrie un roman de succes! Te simt ca pe o completare a mea… esti ceva ce mie imi lipseste… si de care ma bucur sa ma adap! Minune!

    1. Eram sigura ca ti-am raspuns. De fapt am facut-o, in mintea si inima mea de zeci de ori, și o fac cu fiecare poveste nouă, in care mă gandesc: „Oare ce ar spune, Cita?”

      Nu știu dacă eu aș reuși să scriu romane, dat fiind faptul că mă plictisesc iute de personaje. Mie imi plac intrușii, imi plac povestile scurte, imi plac subiectele care vin sa deranjeze emoțiile de ieri, personajele de acum 5 zile și tot asa. Dar afirmatia ca noi doua am putea face echipă in ceva, m-a dus in nouă ceruri de fericire. Mulțumesc pentru ceea ce vezi in mine, multumesc pentru sprijin, mulțumesc ca ma intelegi și in prezenta, și in taceri. Saptamana buna sa ai, Cita!

      1. Iti multumesc pentru raspunsul, care imi dovedeste iarasi ca suntem gand la gand… Dealtfel, citind acum ceea ce am scris, simt nevoia sa completez. Tu esti ceea ce eu nu sunt: picatura de vitriol, stropul de nebunie, mersul pe muchia de cutit… care mi-a lipsit mereu… Sa fii sanatoasa si sa scrii!

  19. Adriana, știi deja că eu nu trebuie să ”scotocesc” prin arhiva ta ca să citesc povești mai vechi, am propria mea arhivă, și de ce să nu recunosc, mă mândresc cu ea. La mine nu se așterne praful niciodată, îți garantez! De câte ori mi-e dor de tine (în fiecare zi!) răscolesc prin lada cu comori și scot la iveală un mărgăritar. Îl mângâi, îl alint, îl lustruiesc și îl depozitez adânc în inimă. ”Marcela” și ”Tanța” sunt, după părerea mea, perlele de la începutul și sfârșitul șiragului, emblema ta, coperțile celei mai emoționante povești virtuale, fără cele două n-ai mai fi tu. Iar faptul că mi-ai amintit numele ceva mai sus e ca și cum mi-ai fi înmânat cea mai valoroasă diplomă de onoare. Mulțumesc din tot sufletul, Adriana mea!

    1. Azi s-a asezat timpul in linie dreapta. Intr-o luna de zile, copertile nu vor mai fi doar virtuale, dar pentru asta iți multumesc nespus, inclusiv pentru drumul nostru impreuna, exact cum l-ai amintit in cuvintele de mai sus.

  20. Mă bucur mult că ai pus textul. Nu apuc, cel puțin nu acum, să-ți răsfoiesc arhiva (deși îmi doresc să pierd noțiunea timpului printre rândurile tale) dar așa e practic. Marcela… sunt așa de multe marcele…

    1. …da, Marcele de azi, de mâine sau de ieri, au treceri subtile. De-ar putea toate sa-și desprinda ghiulele de picior. Din nefericire, multe le cara cu ele o viața..

    1. Spre deosebire de Marcela, eu am avut obsesia rochiei roșii perfecte. Acea rochie. Acum inteleg că nicio rochie nu poate acoperi suficient.

Va multumesc pentru vizită si semn, dar inainte de a lasa un comentariu, va rog sa cititi politica de confidentialitate a blogului, si va reamintesc ca oricand va puteti dezabona de la comentarii sau de la continutul acestui blog