Curând

24 octombrie 201524 octombrie 2017 Adriana19 comentarii

Strigătul se auzi până sus pe deal, ceva tânguit ce semăna cu un șuier de tren prins în capcană. Visa cu ochii deschiși, ca un bătrân prins între ziduri plânse de vreme, obosit de căutare zadarnică, cu sufletul adunat într-o cutiuță fermecată prin care se mai plimbau nestingherite umbre de întâmplări și surâsuri de primăveri adormite. Peretele cu tencuială bleu și urme rănite de timp strălucea în semiîntunericul voit. Draperia era trasă pe jumătate și se proptea nepotrivit într-un sfeșnic de argint masiv, căruia nu i se zărea frumusețea datorită cerii topite ca într-o sculptură de gheață filigranată. Se auzeau, din când în când, bătăile pendulului care se încăpățâna să reziste deși, dacă le numărai, erau anapoda mai mereu. Își aruncă un ochi afară și zări, în copac, căsuța ca de turtă dulce ce o făcuse pentru turturele. Stătea să cadă și își notă în agendă că e musai să o repare.

Agenda? Ce s-ar face fără ea în aceste vremuri când mintea lui părea blocată pe drumuri pe care nu le cunoștea, nu le simțea, nu le percepea ca știute. Picura robinetul și fiecare strop care cădea, peste căni și vreo farfurie, uitate acolo de o vreme, suna ca un recviem de nepăsare. Zări prin fereastra murdară, pe care atârnau trei boabe de struguri din ciorchinele stafidit și ciugulit de grauri, servieta de avocat a vecinului de alături. „-Înseamnă că e ora 6!”, gândi el, observând din ce în ce mai puțin silueta bărbatului.

Se ridică și hrăni pisica, puse ceainicul pe foc și luă din rezerva de biscuiți cu prune uscate, un deliciu al toamnelor lui de care nu se dezicea de o viață. Zgomotul năstrușnic al ceainicului se estompă ciudat. Bătăile în ușa de la intrare deveniseră prea puternice și supărătoare. Cine îndrăznea să facă asta? Întârzia voit, picurându-și apa fierbinte peste frunzele de mur și acoperi cu farfuriuța ciobită.

Întinse mâna spre clanță, dar se răzgândi iute și rămase nemișcat minute în șir. Linda miorlăi încet a avertizare și nedumerire. Era modul ei de a-l certa când făcea asta.

Îi plăceau oamenii relaxați, mai puțin curioși, ce nu-și purtau tristețile ca pe un stigmat. Nu-și dorea să descopere vreo nenorocire dincolo de ușă. Îi erau suficiente cele pe care le știa deja. Auzi pașii depărtându-se și mulțumi în gând pentru liniștea asta. De când venise la cabană, cum îi spunea el căsuței din lemn vechi, se contopise aproape cu șoaptele. Trecuseră trei săptămâni și știa că trebuie să se întoarcă. Trebuie, cuvânt ingrat și nefolositor ce îi condiționa existența. I se terminau proviziile și generatorul nu mai avea putere. Ar fi trebuit și pentru el hrana cuvenită. Lampa o folosea doar când citea, iar bentița cu bec, asemănătoare cu cea a minerilor, era istorie. O pusese în bagaj, deja.

Adormi, cu Linda în brațe. Devin ceea ce trebuia sa fiu!, îi trecu ușor prin minte. Privi manuscrisul fără nicio urmă de fericire, cu o senzație de plutire și resemnare. A fost interesant. Oare ce nume să-i pună?

Vor afla toți curând…, mai curând decât s-ar aștepta vreodată…

Sunt frânturi din noi care călătoresc mereu în încăperi miracol, unde ni se așază pisicuțe în brațe, ceștile cu ceai cald sunt mereu pline, iar problemele lumii dispar. Sunt clipe care se consumă ca într-un univers paralel gata sa vindece neîmplinirile de peste zi, trimițându-ne în expediții de suflet, în locuri calde și confortabile, unde sunt draperii grele de mătase și liniște asurzitoare. Pe toate le-am trăit periodic, ca pe o refacere, renaștere, ca pe o arsură de vechi strecurată în șoaptă nouă care-mi vorbește că totul e posibil doar folosind un cuvânt fermecat în care să crezi.

Cineva îmi spunea să nu mai folosesc cuvântul „încerc” căci fix asa voi ramâne – în cerc. Nu știa că dacă le spun pe cele dorite de ea – pot, vreau, cred – e doar o întărire a ceea ce simt, căci în cercul meu viața poate fi cu tot ce iubesc, cu tot ce cred. E suficient să-i plasez un timp. Curând …e termenul meu subtil care mă transpune în călătorii fără niciun semn de oboseală. Sunt singurul om de pe planeta care oboseste in concediu si doreste concediu după concediu. De aceea, de multe ori, prefer să călătoresc lejer chiar și în povești imaginare. Voi sa nu obositi niciodată…., da?

Articolul e tot o duzină de cuvinte în cadrul căreia au scris și alți participanți. Cuvintele vedetă sunt, sfesnic,turta dulce, avocat, nastrusnic, batran, agenda, cutiuta,farfurie, turturele, servieta,ochi, stigmat, iar în tabelul găzduit de unul dintre oamenii mei dragi, Eddie, veți găsi mai multe interpretări ale acestora.

Cugetări

12 octombrie 20159 februarie 2017 Adriana3 comentarii

Uneori, privesc cu uimire cum oamenii își construiesc cercuri prin care merg cu fruntea plecată privind doar în interiorul lor, niciodată în afară. Tot ce e in interior e cald, sigur și aducător de adevăruri simple și liniștitoare. Credeți că eu am scăpat de asta? Nu! M-am prins în cercuri de iubire și atât de mult m-am învârtit în ele încât amețisem. Amețisem de iubire. Dar din afară nu doream nimic. Cum să supraviețuiești, însă, doar cu ce ai în interior? Proporțiile erau inegale, insuficiente supraviețuirii, dar niciun pas nu voiam sa-l fac în afara cercului. Iubeam ideea de a iubi. Vedeam doar lucruri poleite, fără substanță și plecam ochii să fiu sigură că, la o adică, pot spune: „Mă scuzați, n-am văzut!” Dar nu mă păcăleam decât pe mine.

Uneori mă mint. Mă mint că nu văd, nu aud, nu simt, nu iubesc, când, de fapt, văd tot, dar aleg ce privesc; aud, și nu pot spune că orice șoaptă mi-e prietenă și simt, deși simt la fel și amărăciunea și iubirea. Talerele se balansează fin și o idee goală se rostogolește pe podea. Tot ca un cerc. Un cerc, o lume, un interior și de fapt …un vid, un gol, un nimic.

Cândva, la un simpozion cultural, cu nume curat, „Punți de lumină”, o doamnă micuță, ce avea cincizeci și doi de ani de căsnicie și i se spunea „Mărunțica câmpului”, mi-a spus că nu e important cum se derulează viața, ci perspectiva din care privesti desfășurarea ei. Atunci mi-am amintit că trăiam și dincolo de cerc. Trecusem demult, dar uitasem asta sau voiam să uit. Mă simțeam bine în ringul meu bine trasat, cu lume pe care nu o acaparasem cu sufletul, ci doar din instinct sau conjunctură. Dincolo de cerc am gasit oameni. Mulți. Atât de mulți încât m-am întrebat de ce nu-i văzusem totdeauna, deși uitasem că mult timp pășisem în cercul din care perspectiva nu era mereu cea potrivită. Oamenii m-au privit în ochi și mi-au dat bună ziua. A doua zi la fel, și iar, și iar, și iar. Zilnic se roteau și-mi bucurau inima. Și mi-a fost mai ușor, necontabilizând greseli, ale mele sau ale altora. Asta căutam.

“Cu cât cauţi mai mult siguranţa, cu atât mai puţină ai. Dar cu cât cauţi mai mult oportunităţile cu atât mai mult vei obtine siguranţa pe care ţi-o doreşti.”
Brian Tracy, că tot e vremea cugetărilor

Chiar credeți că nu voi mai merge cu fruntea plecată prin cercuri de viață simplă? Ar fi prea frumos să fiu dezlegată de metehnele ei și de duhurile vrajbei. Știu însă că nu sunt autosuficientă, nu sunt convinsă de adevărurile unora și nu-mi însușesc crezurile celor din jurul meu. Îmi zic totuși, des:

”Dă-mi, Doamne, puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba! Da-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba! Si dă-mi înțelepciunea de a le deosebi!”

Mereu, însă, voi tinde să fiu doar acolo unde cercurile se pot împleti. Port pe inelar o verighetă care are, de fapt, alte două, într-o încrucișare deosebita, un model gen Tiffany- Trinitas, și, recunosc, îmi e tare dragă. Soțul meu are una la fel. Trei într-una singură. O treime, poate. O împletire de simboluri. Le pot denumi oricum – iubire, credință, armonie. Și uite cum, indiferent de treceri, de interacțiuni sau strângeri de mână cu oameni știuți sau neștiuți, cel mai puternic cerc e cel în care mă învârt cu bărbatul meu. Și acolo, chiar nu e nevoie de perspectivă, jocuri și amăgiri. Acolo merg tot cu fruntea plecată, dar știu că mâna cu cercuri împletite a soțului meu mi-o va ridica oricând și nu mă va lăsa să privesc nicăieri, decât înainte!

„Să nu uiţi niciodată ce ţi-ai dorit când n-aveai nici măcar idee cum ţi se poate întâmpla asta.”

Cugetări au scris și alții, pentru provocarea de luni, și le găsiți în tabelul lui Eddie

Mărgăritare-profil

Doar să le laşi

14 mai 2015 Adriana16 comentarii

Am unele zile când, din pagini virtuale sau scrise cu cerneluri magice, cad cuvinte calde, moi, cu miros de acasă sau de sine, care parcă-ţi şoptesc, încet, la ureche, arii deja ştiute, înfiorându-te de atâta cunoaştere simplă, de ropot de gânduri curate, simţite, trecute deja prin toate cotloanele sufletului de parcă cel ce a scris acele rânduri te-ar fi cunoscut pe tine şi te-ar fi desenat prin puncte şi linii, prin slove ştiute doar de voi doi. Simţi cum tangoul vorbelor te seduce fin, clasic şi fără prea multă stăruinţă, iar tu nu înţelegi de ce te simţi atât de bine în fiecare pagină, de parcă te dezveleşti, minut cu minut, în rânduri ce nu le-ai mai văzut niciodată până atunci.

Sunt oameni care, parcă, scriu doar pentru mine. Oameni care trăiesc prezentul, trecutul şi viitorul într-o îngemănare perfectă, fără reproşuri şi priviri urâte transmiţând putere, forţă şi senin, împăcare şi preaplin de iubire, dar mai ales dăruire către semeni. Pe asta din urmă nu am învăţat-o niciodată, dar o trăiesc prin lumi zugrăvite de alţii, în culori vii de vară plină şi garnisită cu flori la urechile cuvintelor.

Astăzi, tolănită pe covorul alb de lână, am simţit gust de acasă în fiecare celulă, am primit cuvinte doar de mine ştiute, dintr-o copilărie cu bunici-părinţi, cu lumi de poveste în care ”a fost odată” e esenţialul, iar ”au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” e basm doar, diferenţă notabilă pentru un copil ce s-a trezit, în viaţa, asta gata mare. Când caut cuvintele altora, îmi dau seama, însă, că găsesc, din întâmplare sau nu, cărti minune sau articole ce scot la suprafaţă taine cunoscute doar de unii dintre noi, în întâmplări obişnuite, cu o cadenţă simplă, unde un măr copt şi mirosul său de scorţişoară umple un gol despre care nici nu ştiai că mai există.

În acele rânduri auzi doina blajină a unui drum de ţară dar şi marşul vreunui tren accelerat ce te poartă din satul tău cu nume ciudat în oraşul invidiat de o lume întreagă. Realizezi, fără surprindere, că îţi doresti să afli despre un timp comun, trăit de alţi oameni, după canoanele vremurilor dar cu forţe interioare diferite. Că te regăseşti e de la sine înţeles, dar mori de plăcere să simţi bucuria lor, sentiment care pe tine te-a încercat domol şi reţinut.

Azi m-am scurs în cuvinte şi tot azi Lupu-băiatu’, lupuşorul meu domesticit, cu guler de primăvară, şi ochi de toamnă m-a citit intens şi curios. Cu botul aşezat pe vârful picioarelor mele îmi citea nedumerirea şi ofta, se răsucea încet şi mă mai citea preţ de o atingere fugară pe braţul meu stâng. Dacă mă simţea zâmbind se ridica pe lăbuţe şi îmi lingea uşor chipul, de parcă ar fi înţeles perfect şi începutul şi cuprinsul. Doar sfârşitul nu l-am citit niciunul dintre noi doi. Ni se părea prea devreme, prea brusc şi in plus prea era frumos sentimentul asta de apropiere între real şi ireal, între ştiut şi ne-ştiut, între mirare şi certitudine. Uneori cuvintele de care ai nevoie te găsesc, cu siguranţă. Doar să le laşi.

Ps. Acesta este modul meu, Nicoleta, de a-ţi spune că am citit una din cărţile de la tine. Nu vreau să spun care şi nici de ce cred eu că ai avut dreptate, sau in ce ai avut, dar îţi mulţumesc.

Mărgăritare festive · Mărgăritare-profil

Înşiră-te mărgăritare

18 martie 2014 Adriana26 comentarii

Nu ştiu cine sunt, totdeauna. Nu ştiu. Încă mă descopăr, încă am parte de surprize, încă sunt pe drumul cunoaşterii de sine, deşi ar fi trebuit să am habar până acum. Nu-mi plac schimbările, nu-mi place să mut nimic din ceea ce mă bucură, nu vreau să trec prin alte transformări decât cele normale, nu vreau să pierd oameni şi nici măcar nu vreau să recunosc cât de legată sunt de anumite fiinţe, dar şi de lucruri deopotrivă. Poate de asta sufăr când renunţ, chiar cu bună ştiinţă, la oameni, dezamăgindu-i sau dezamăgindu-mă ei pe mine. De-a lungul timpului am încetat să îmi mai explic rătăcirile şi nu numai. Nu pot trăi nepăcătuind şi nici nu voi justifica permanent anumite decizii. Ştiu doar că mi-am pus la punct treaba cu aşteptările, dar mai ales acea parte cum că dacă nu ai trăit viaţa acelui om, orice judecată nu poate fi decât subiectivă. Aşa că prefer ca analiza uşoară de azi să fie mai mult o trecere simplă printre emoţii şi gânduri uitate, rătăcite sau nu:

Am copilărit pe tărâmuri în care prieteni mi-erau Zdreanţă şi Neghiniţă; am coborât pe văi umbroase de cunoaştere simplă, am adulmecat aer de simplitate cu gust de pământ crăpat şi am băut apă de munte de pe o stradă cu nume predestinat: Izvorul rece. Mi-am prins în păr frunze de alun şi am deschis uşa închipuirii cu nume de flori neştiute, dorind să merg pe drumuri necălcate de nimeni, bătătorind cu pasul minţii poteci ce m-ar fi chemat oricând înapoi spre ele. Voiam să mă îmbrăţişeze albastrul cerului şi picurii de ploaie, să am atingeri de nori cu forme haioase ce erau, uneori, singurul meu joc de copil.

Mă doream protagonista unui film mut, cu o umbrelă în mâini, cu o pălărie cochetă şi un şirag de perle, urcând pe o scară spirală, jucându-mă cu degetele prin păr şi aşteptând un botic umed de câine rătăcit care să mă recunoască. Nu m-a recunoscut nimeni. Poate doar câinele Ursu, ce trona în mijlocul aleii şi care îmi dădea, deseori, salutul lui morocănos printr-o atingere, ca din întâmplare, pe mâna mea firavă.

Am crescut prea repede, semănând cu umbra plină de patimi de acum, dar proaspătă şi plină de doruri ce încă nu aveau definiţii clare şi nici contur de poveste închegată. Frânturi de senzaţii se adunau într-un tot, se rostogoleau peste tinereţea mea fragilă, adunând întâmplări şi descoperire de sine, mereu făcută bucăţi, mereu întreruptă de câte o nouă experienţă. Fugeam după fericire, căutând-o mereu în afara mea, când ea era atât de aproape: în mine. Iluzia fericirii mă transformase, până la un punct, într-o căutătoare ce rătăcea drumul mereu. Eram roaba dorinţelor mele concrete ce nu depăşeau niciun prag de cunoaştere. Nici măcar autocunoaştere. Nici vorbă să duc gândul spre împlinire. Nici vorbă să mă transform într-o constantă. Şerpuiam haotic, întâlnind umbre ce îmi întunecau zâmbetele. Şi mă mai pierdeam puţin.

Într-o zi, m-am privit în oglindă şi m-am cutremurat. Undeva, în spatele meu parcă, treceau tot felul de personaje şi, nu ştiu cum, la un moment dat toate s-au aşezat pe chipul meu. Unul mi-a dat un zâmbet, altul tristeţe, de undeva am luat un rid, din altă parte un strop de amărăciune. Am pus şi o sprânceană ridicată, o frunte plecată, dar ridicată imediat de un gând bun al cuiva drag. Mă recunoşteam chiar dacă îmi foşnea pielea a senzaţii. Mai aveam să adaug pe lângă indiferenţă, nostalgie, uitare, rătăcire, pasiune, iubiri mărunte, iubiri fugare, iubiri de o seară sau chiar de o clipă, o mare iubire. Mi-am prins faţa în palme şi am lăsat să cureţe soarele răul făcut de mine, de alţii, de timp, de viaţă.

„Viaţa e ca un râu care se varsă în mare. În clipa când se varsă în mare, răul se eliberează de tot noroiul pe care l-a cărat până atunci şi devine străveziu. Cortina nu cade, ci se ridică.”

Îmi convin cuvintele lui Paler, recunosc, pentru că simt cum pot transforma o mare resemnare într-un nou început, lăsând trecutul să purifice, cumva prin filtrele alegerilor viitoare sau prezente, negura timpului din urmă. Nu ştiu cum, prezentul mi-a adus daruri. Mari, chemate, eliberate de sub zăvoare de argint, descântate de dragoste curată şi râsete aşteptate. Mi-a adus lăbuţe de căţei fericiţi şi inimă iubitoare, mi-a pus în păr alte frunze, mai de mesteacăn şi flori de mărgăritare în glastra sufletului. Şi mi-a mai adus ceva: cuvinte magice, căzute din ciurul frumosului pe pagina unei foi imaginare. Printr-o vrajă de suflet neîncrezător, dar ajutat de oameni frumoşi şi calzi, le-am înşirat pe aţa de plumb, să nu se rupă sub greutatea şi intensitatea lor.

Am peste 300 de mărgele. Unele mai mici, altele mai mari, unele intense, altele pale, unele sunt poveşti, altele destăinuiri. Ici-colo am câte o mărgică mărgăritar ce sclipeşte mai tare. Dar toate, absolut toate îmi împodobesc sufletul şi îmi şoptesc încet, încet: „Încă e timpul tău, al nostru! Înşiră-te mărgăritare!”

„Trecutul poate fi şters cu buretele. Regretul, tăgada ori uitarea o pot face oricând. Dar din faţa viitorului nu te poţi sustrage.” Oscar Wilde.

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare-profil

Lacrimi de crocodil

16 martie 201416 ianuarie 2017 Adriana29 comentarii

Lumini străbat difuz spre cerul-copil, ce are pete roz şi violet şi nori pufoşi, şi migăloşi de un verde pai. E o lume de curcubeu care răsare la fiecare colţ şi strigă spre fiece făptură colorată: „Veniţi de mă luaţi! Sunt a voastră!„

Dar ei stau cuminţi, pătrunşi de vraja arenei, de numerele de trapez şi de leul care tocmai a plecat să tragă un pui de somn. Încă fac cu mâna în aer de „la revedere”. Nu-nțeleg de ce circul e atât de trist; ei au vrut să mângâie pe creștet animăluțele din cartea lor de povești. Se simt păcăliți. Nici vata de zahăr nu le mai e de ajuns, nici ochişorii nu le mai sunt obosiţi. Stau şi privesc spre clovnul ce se ceartă c-un alt clovn. Aplaudă, strigă, zâmbesc, se luptă să nu ajungă, pe rând, acolo, pe scenă, să-i ajute pe bieţii comedianţi să se ridice și să vadă cerul ăla colorat, de zici că fluturi mov de bezea, care au încremenit în văzduh.

Că doar ei ştiu. Au învăţat să meargă ţanţoş de mititei şi, parcă, oamenii ăştia împiedicaţi nu mai ştiu să se ridice singurei. Copilul din lumea curcubeului de circ se înfioră, adună o rază violet, cu un semn sigur, din aer şi strigă încet: „Plânge! Plânge clovnul! Mamă, de ce plânge omul cu nas roşu? Am strigat eu prea tare? Îl doare că s-a lovit? Sau chiar l-a pălmuit nenea cu păr albastru?”

Ochişorii lui sticleau de emoţie, tremurul glasului o făcu pe mamă să spună uşor: „Nu, mamă! Sunt lacrimi false! Lacrimi de crocodil!„

Copilul, acum mare, trecea pe trotuarul celălalt de câte ori vedea circul sau un om cu nas roşu. Să nu se molipsească iar cu tristeţi false. Regreta doar curcubeul magic. Se scutură uşor de gânduri, și piti sub haină o rază colorată care tocmai îl ademeni ameţitor, strecurându-se printr-o ploaie uşoară care semăna cu niște fulgi fără trup.

Tot lacrimi de crocodil. Dar din cer.

Sunt îmblânzitoare de cuvinte, de o vreme și mult am câştigat în acest timp perfect tocmai în imperfecţiunea lui. Un timp al scrisului, care îmi amintește de șovăieli amare de când nici măcar nu ştiam să tastez cursiv o frază, și care a curs fascinant în marea de litere a lumii noi. Cu fiecare zi v-aţi adăugat şi voi, picurând în mine ce ați avut fiecare de dăruit şi mi-aţi transformat mugurii în floare, mi le-ați pus în buchete cu emoţii şi incertitudini, cu bune şi rele. O lume. Nouă. Mare, vastă, diferită. Vă mulţumesc. Dar asemeni copilului ce stătea aproape de arenă, e timpul să prețuiesc lucrurile simple, să observ fluturii din vată de zahăr mov, sa adun florile cuvintelor roz și să mă gândesc mai mult la sufletul meu care nu mai vrea să vadă lacrimile de crocodil ale acestei lumi; iar în primul rând n-am să le mai văd pe ale mele. De azi sunt „înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine”. În suflet, însă, păstrez câte ceva din ceea ce mi-ați dăruit, mă umplu de frumos, iubire și sunt recunoscătoare că vă am alături. Nu știu spre ce mă îndrept, dar tot ce îmi doresc e ca fiecare cuvânt să pară scris acum cinci minute. Oare voi uita regula asta în timp? Sau mă voi încurca în ițele colorate din arena circului ..ce-și spune viață?

Aici sunt lacrimi de crocodil veritabile.