Strigătul se auzi până sus pe deal, ceva tânguit ce semăna cu un șuier de tren prins în capcană. Visa cu ochii deschiși, ca un bătrân prins între ziduri plânse de vreme, obosit de căutare zadarnică,  cu sufletul adunat într-o cutiuță fermecată prin care se mai plimbau nestingherite umbre de întâmplări și surâsuri de primăveri adormite. Peretele cu tencuială bleu și urme rănite de timp strălucea în semiîntunericul voit. Draperia era trasă pe jumătate și se proptea nepotrivit într-un sfeșnic de argint masiv, căruia nu i se zărea frumusețea datorită cerii topite ca într-o sculptură de gheață filigranată. Se auzeau, din când în când, bătăile pendulului care se încăpățâna să reziste deși, dacă le numărai,  erau anapoda mai mereu. Își aruncă un ochi afară și zări, în copac, căsuța ca de turtă dulce ce o făcuse pentru turturele. Stătea să cadă și își notă în agendă că e musai să o repare.
Agenda? Ce s-ar face fără ea în aceste vremuri când mintea lui părea  blocată pe drumuri pe care nu le cunoștea, nu le simțea, nu le percepea ca știute. Picura robinetul și fiecare strop care cădea, peste căni și vreo farfurie, uitate acolo de o vreme, suna ca un recviem de nepăsare. Zări prin fereastra murdară, pe care atârnau trei boabe de struguri din ciorchinele stafidit și ciugulit de grauri, servieta de avocat a vecinului de alături. „-Înseamnă că e ora 6!”, gândi el, observând din ce în ce mai puțin silueta bărbatului.
Se ridică și hrăni pisica, puse ceainicul pe foc și luă din rezerva de biscuiți cu prune uscate, un deliciu al toamnelor lui de care nu se dezicea de o viață. Zgomotul năstrușnic al ceainicului se estompă ciudat. Bătăile în ușa de la intrare deveniseră prea puternice și supărătoare. Cine îndrăznea să facă asta? Întârzia voit, picurându-și apa fierbinte peste frunzele de mur și acoperi cu farfuriuța ciobită.
Întinse mâna spre clanță, dar se răzgândi iute și rămase nemișcat minute în șir. Linda miorlăi încet a avertizare și nedumerire. Era modul ei de a-l certa când făcea asta.
Îi plăceau oamenii relaxați, mai puțin curioși, ce nu-și purtau tristețile ca pe un stigmat. Nu-și dorea să descopere vreo nenorocire dincolo de  ușă. Îi erau suficiente cele pe care le știa deja. Auzi pașii depărtându-se și mulțumi în gând pentru liniștea asta. De când venise la cabană, cum îi spunea el căsuței din lemn vechi, se contopise aproape cu șoaptele. Trecuseră  trei săptămâni și știa că trebuie să se întoarcă. Trebuie, cuvânt ingrat și nefolositor ce îi condiționa existența. I se terminau proviziile și generatorul nu mai avea putere. Ar fi trebuit și pentru el hrana cuvenită. Lampa o folosea doar când citea, iar bentița cu bec, asemănătoare cu cea a minerilor, era istorie. O pusese în bagaj, deja.
Adormi, cu Linda în brațe.  Devin ceea ce trebuia sa fiu!, îi trecu ușor prin minte. Privi manuscrisul fără nicio urmă de fericire, cu o senzație de plutire și resemnare. A fost interesant.  Oare ce nume să-i pună?
Vor afla toți curând…, mai curând decât s-ar aștepta vreodată…
Sunt frânturi din noi care călătoresc mereu în încăperi miracol, unde ni se așază pisicuțe în brațe, ceștile cu ceai cald sunt mereu pline, iar problemele lumii dispar. Sunt clipe care se consumă ca într-un univers paralel gata sa vindece neîmplinirile de peste zi, trimițându-ne în expediții de suflet, în locuri calde și confortabile, unde sunt draperii grele de mătase și liniște asurzitoare. Pe toate le-am trăit periodic, ca pe o refacere, renaștere, ca pe o arsură de vechi strecurată în  șoaptă nouă care-mi vorbește că totul e posibil doar folosind un cuvânt fermecat în care să crezi.
Cineva îmi spunea să nu mai folosesc cuvântul „încerc” căci fix asa voi ramâne – în cerc. Nu știa că dacă le spun pe cele dorite de ea – pot, vreau, cred – e doar o întărire a ceea ce simt, căci în cercul meu viața poate fi cu tot ce iubesc, cu tot ce cred. E suficient să-i plasez un timp.  Curând …e termenul meu subtil care mă transpune în călătorii fără niciun semn de oboseală. Sunt singurul om de pe planeta care oboseste in concediu si doreste concediu după concediu. De aceea, de multe ori, prefer să călătoresc lejer chiar și în  povești imaginare. Voi sa nu obositi niciodată…., da?

Articolul e tot o duzină de cuvinte în cadrul căreia au scris și alți participanți. Cuvintele vedetă sunt, sfesnic,turta dulce, avocat, nastrusnic, batran, agenda, cutiuta,farfurie, turturele, servieta,ochi, stigmat, iar în tabelul găzduit de unul dintre oamenii mei dragi, Eddie, veți găsi mai multe interpretări ale acestora.

19 gânduri despre “Curând

  1. Parfum de toamnă presărat cu tristeţi, aduceri aminte, fosnet de frunze ruginii prinse în amintiri. Bineînţeles că nu putea lipsi pisicul ce stie să mângâie singurătatea. Şi manuscrisul, sunt sigură că adunase între filele sale povestea unei vieţi. Mi-era dor de duzinele tale cu poveşti! 🙂

    1. ..nu-s tristeti, ci doar nostalgii adunate intr-un manuscris …de toamnă spre iarnă. E o poveste care continuă și regretele sunt normale ca orice vacanță sfârșită brusc. Da, mi-am găsit timp și pentru mine. Mulțumesc.

  2. Oare cum ar fi lumea si viata fara cuvantul „trebuie”?
    E greu de imaginat. Aceasta succesiune de litere aproape ca ne reseteaza periodic…
    Oricum imi pare bine ca te reaud pe aici. Aproape ca nici nu am sesizat ca din punctul meu de vedere au cam trecut 50 de duzini. Cam de pe atunci va simt un pic…
    Cand cuvintele curg frumos, este bine si… soare!
    O duminica dupa dorinta, Adriana!

    1. A fost chiar o zi buna, dar și pentru faptul ca totul a intrat in normal (a fost Mihai plecat și am observat că până și câinii au murit de nerăbdare să se întoarcă. Timp de 2 zile nu au mâncat niciun bob). Cât despre ”trebuie” as putea scrie un roman. Cel mai des l-am auzit la țară, unde oamenii trăiesc mult în idei preconcepute. 50 de duzini? E un număr și mai mult, cred ca ai fost cea mai consecventă dintre noi. Te admir din suflet și iți mulțumesc pentru tot ce ne dăruiești!

  3. Aș adora clipa când vraja misterului s-ar risipi iar literele manuscrisului ar deveni inestimabile mărgăritare. Nu ne anunți nimic subliminal, nu?

    1. Poate că de data asta, scormonitoarea din tine chiar a observat ceva special. Voi spune atât, rămân la titlu…, puțin mister nu strică…și nici nu dezamăgește cu neîmpliniri..

  4. Întoarcerea ochilor către tine însăți, cu recâștigarea naturii ca flacără de viață, regăsirea de sine și recâștigarea locului pe care trebuie să-l ai în propriul tău suflet.
    Ar mai fi de notat îndepărtarea de tumultul exterior, care numai bine nu-ți aduce.
    Și liniștea. Liniște pe toate planurile.

    Nu știu dacă acesta se poate numi comentariu. Asta mi-a venit să-ți scriu aici.

    1. ..ai scris perfect. Când obții toate acestea, ușor și detașat, cred că e ușor să ții o pisică în brațe și un gând misterios pe buze ce spune doar….„curând”.

Lasă un răspuns