De nenumărate ori am vrut să mă opresc din scris. Încercările mele de a avea şi alte preocupări m-au dus de multe ori de la agonie, la extaz. Am 11 luni de când  Vienela m-a convins că ar fi bine să încerc să scriu pe un blog. Aţi reţinut, da? Să încerc să scriu. Am reuşit mai mult decât atât. Am găsit o lume, am văzut o lume, am creat o lume. O lume mică, fără importanţă pentru unii, dar atât de ofertantă pentru mine. Am simţit cum timpul se scurge în direcţii greşite, de foarte multe ori. Cuvintele pot fi înţelese altfel, iar lumea poate fi ciudată şi aici. Din oază de relaxare ajungi în una a patimilor. Din lumea magică a cuvintelor nu mai rămâne decât praf. Şi nu e cel de stele promis. E praf de „prea mult”.

 Am învăţat multe. Mi-am amintit lucruri uitate, puse în sertare chiar şi cu reguli de gramatică simple. Am prins drag de joacă, de oameni, dar mi-am schimbat impresiile despre ceea ce citeam în unele locuri, citind cu inima. Când am citit cu mintea, doar, nu mi-a mai plăcut. La fel e şi în cazul meu, cred. Apoi, mai sunt cei ce te cred  vreuna de aia lipsită de ocupaţie, încât să vrei să te faci vizibilă cu orice preţ. Personal, admir orice om care scrie despre ceva: orice, că e literatură, poezie, articole informative, cărţi, gastronomie, călătorii, pasiuni. De ce să nu aflăm şi noi că în lumea asta mare mai sunt oameni ce simt şi trăiesc la fel?

După ce Ioana şi-a închis uşa blogului, am rămas mult pe gânduri. Aveam deja acest text în draft, dezamăgită de mine şi ultimele mele experienţe din virtual, ce ţin de la începutul anului şi care m-au schimbat un pic, fără să vreau.  Dar şi datorită Ioanei, aventura mea prin galaxia blogului  nu se opreşte aici. Aseară am intrat la Nice pe blog şi am văzut mulţi oameni care simţeau ca şi mine. Eu eram, în schimb, cea cu experienţa cea mai puţină.

Am ezitat mult să pun acest articol, dar narcisista din mine nu s-a îndurat de el şi îi voi da drumul în eter, rugându-vă să nu lăsaţi mesaje de genul: nu înceta să scrii sau altele de acest fel, ci mai bine spuneţi-mi dacă voi aţi avut astfel de gânduri sau eu sunt prea sensibilă la tumultul vorbelor nepotrivite din virtual. Reţineţi că sunt stăpânită de duhul cuvintelor, chiar dacă sunt din tagma celor „e uşor a scrie (versuri), când nimic nu ai a spune”. Şi totuşi am lumea mea, de ce să o abandonez? M-aş abandona pe mine. Nu-i aşa?

Nu ştiu pe unde să îmi mai plimb şi eu undele fără să fi fost gata ocupat locul, ideea sau gândul. Aşa că mă îndrept spre Niciunde, acolo unde pot fi găsită de toţi prietenii mei imaginari şi unde e veselie multă şi unde de lumină vie, vindecătoare, care mă scaldă în raze magice de viaţă. Niciodată nu mi-am căutat copilăria, adolescenţa sau timpul trecut. Nu mi-am pus întrebări puternice, gen: „Unde au rămas ele, oare?”

Ştiam că le port în mine, prin amintiri grăitoare. Undele lor transmise prin poveşti răscolitoare, uneori, mi-au fost benefice, dar nu numai mie. Am simţit asta în fiecare poveste scrisă despre aceste lucruri. Aşa că, revin din ţara lui Niciunde şi mă întorc acolo unde pot atinge, pot privi, pot dori, simţi, iubi.

Unde eşti tu pământ rătăcit?

Sssst! Sunt în cercul unde m-ai lăsat. În cercul vieţii!

Îţi trimit rotocoale de unde vibratoare!

Să le simţi şi să nu mai rătăceşti în lumea lui Niciunde!

Azi noapte m-am prins într-o horă. Mă ţineam strâns de alte mâini şi mă învârteam puternic. Cu fruntea sus, cu privirea înainte, cu paşi ştiuţi, repezi, atenţi, purtam ritmul altor oameni. Rochia mea violet era prinsă într-un trandafir viu încă, deşi niciun trandafir nu mai e real dacă e tăiat, dar asta e altă poveste de-a mea, ce vine şi trece prin mine. Trandafirul era deasupra cizmei negre de catifea şi simţeam cum toţi oamenii se uită la el. Nu-mi plac capetele plecate în horă, şi-mi doream să smulg trandafirul, aşa în vârtejul ăla ameţitor, ca oamenii să se privească în ochi. Muzica se transforma, trimitea către noi ritm puternic, şi, ca la comandă, picioarele porneau într-o cadenţă aproape de perfecţiune. Mă mira potrivirea asta, într-un grup în care nimeni nu-mi era cunoscut, dar toţi ştiau paşii atât de bine.

Broboane de sudoare îmi picau către tâmple inextetic şi coafura mea prindea aer dezordonat, miros sălciu şi lucire pe care încercam să o alung pufăind în sus, către frunte. Faţa mi se congestiona, ca şi când ieşisem dintr-o saună în care cineva picurase prea multa apă pe pietrele încinse. Vroiam să mă desprind, din ritmul acela potrivit, dar simţeam strânsoarea celor din stânga şi dreapta mea ca într-o menghină, parcă cu forţa. Încercam să pricep de ce mă aflu acolo, cu ce ocazie, dar parcă chipurile erau blurate, de nu recunoşteam nicio persoană. Nimeni nu se oprea, nici muzica măcar. În somn, picioarele îmi dansau singure şi doar cearceaful făcut sul sub mine a putut fi martor tăcut la visul ce a prins contur în mintea mea, şi m-a ţintuit o vreme într-o lume străină. La un moment dat, un chip de bărbat matur, cu fruntea bombată şi nas borcănat, dar fără alte trăsături clare, chiui către muzicanţii ce cântau aplecaţi pe instrumente ca şi când se contopiseră cu ele.

Atunci m-am trezit şi n-am mai simţit mâini străine şi nici paşi repezi, ştiuţi dar obositori. Am simţit doar o plutire magică şi miros de trandafiri roz. Am întins mâna instinctiv pe plapumă, spre locul unde îmi apăruse în vis roza cea vie, dar am primit o lăbuţă de căţel adormit. M-a lins de doua ori pe mână şi s-a cuibărit sub o grindă, unde lumina pătrunde mai greu. Camera mea părea în îngânarea mea caldă de dimineaţă o sală de dans cu rotiri de ochi credincioşi. Nimic străin. Îmi plac horele, îmi place uitarea aia de sine ce ţi-o dau paşii ritmurilor curate, dar tare m-am bucurat că se oprise cadenţa aia de foc dintr-un vis ce nu părea al meu.

„Am dansat toată noaptea!” „Cu cine, iubiţel?”  „Nu ştiu, dar am dansat o hora nebună cu oameni fără chip şi cu mâini puternice, ce mă ţineau cu forţa; cu paşi repezi ca de ape curgătoare! Sunt obosită de atâta dans, mai dorm un pic!” Şi în îmbrăţişare caldă de dimineaţă mi-am lăsat mintea deschisă spre un vis mai domol. N-am mai visat. Dar toată ziua am păstrat în mine parfumul bărbatului meu, ca într-o horă în doi, cu paşi ştiuţi, senini, calmi, senzuali şi confortabili.

Nu ştiu de ce am horit eu, sau m-am rotit mână în mână cu alţi oameni, dar poate ăsta a fost un semn că m-am învârtit destul în hore nepotrivite, în care nu mi-am prins paşii alături de cine trebuia. Şi, chiar dacă totul părea frumos şi potrivit, sunt sigură că oboseala ce o simţeam alături de acei oameni, aparent în ritmul meu, m-ar fi epuizat, într-un sfârşit. Poate de asta acum, când pot alege şi cu mintea, şi cu sufletul, dar fără vinovăţia aia ce ţi-o trimit unii oameni pe lângă care nu te regăseşti, horele mele reale sunt doar cu oameni ce-mi cunosc un pic paşii, sau vrem să ni-i cunoaştem reciproc. Oare hora se poate juca şi în doi?  Pentru că cel mai comod, senin şi plăcut lucru e senzaţia lăsată de potrivirea aia perfectă de paşi, ritm, respiraţie şi sens. Sensul iubirii. Uneori, acoperă multe din insuccesele paşilor pierduţi.