Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Vremea culesului

E vremea culesului. Struguri de toate soiurile, culorile şi toate miresmele se adună buluc la noi în „bătătura”. Se aruncă, de-a valma, din coşuri largi şi saci ce pleznesc de atâta greutate. E un du-te vino şi o mână de oameni se foiesc organizat, de parcă un dirijor invizibil îşi face numărul impecabil. Câte un geamăt surd se aude şi nu te uiţi spre cel ce l-a slobozit, parcă părtaş în munca lui ce nu-i uşoară deloc. Se umple încet, încet, cada cu boabe coapte şi ştii că e, de fapt, sfârşitul culesului, că pregăteşti taina vinului cel nou de care ne vom bucura mai încolo, spre iarnă. Dar câţi dintre noi am fost la ţară, la bunici sau la propria „moşie”, să culegem cu mânuţele noastre rodul de toamnă? Ei, bine ….sunt aproape 40 de ani de când aud de timpul culesului. Mititică fiind ţopăiam în dreapta şi-n stânga; mă încurcam în picioarele tuturor, dar, ca şi acum, vedeam doar momentul venirii căruţelor cu rod…..
Până într-o zi. Aveam destui ani, vreo 28 să fi fost, când ne-am trezit cu toţii să mergem la cules. Eram încântată teribil. Urma să prestez muncă în folosul familiei mele şi iată-mă trezită devreme şi pregătindu-mă de treabă. Mă uit în jurul meu, nimeni. Toţi plecaseră deja, semn că noţiunea mea despre dimineaţă nu era aceeaşi cu a celorlalţi. Mama pregătea mâncarea. Mă trimite, draguţa, să-mi pun haine potrivite.
O ascult, intru în casă şi, după 15 minute, apar. Văru’ meu, care trecea rapid prin curte, mă priveşte cu coada ochiului şi-mi zice printre dinţi:„Te duci la discoteca?” Ma înfurii scurt şi-mi revizuiesc ţinuta. Adică, ce vrea să zică? Blugii ce-i purtam cu un aer foarte degajat erau, de vreo trei ani, lăsaţi de mine pe acolo; hanoracul, e drept, avea un aer tres chic. Era, aşa, molcuţ, vorba soţului meu, şi se îmbina perfect cu cizmuliţele albe de cauciuc.
Îmi zic: „Asta trebuie să fie!” În fine! Mă gândesc că am treabă, bag repede în buzunar un cuţitaş mic dar şi o pereche de mânuşele, nu cumva să-mi stric mâinile mele de orăşancă. Mă îndrept spre mama, care greu îşi stăpâneşte râsul, iau traista cu apă şi mâncare şi ce credeţi ca fac? Da, bineînţeles! Ma urc la volanul „furiei roşii”, hârbul meu iubit, de atunci, un Renault 5, de mai mare dragul. Plec spre câmp. Gps-ul din creierul meu funcţionează perfect. Ajung, debarc, dau buna ziua şi mă apuc de treabă…
Mă aşez frumos pe pământ şi încep încet, încet, câte unul, câte doi, frumos, frumos să-mi fac treaba. Ei, da…! Dar dure codiţele strugurilor, frate! Mă plictisesc şi mă gândesc să scot briceguţul fantastic ce-l furasem de acasă. Zis şi făcut. Dar cum eram eu, aşa, şmecheruţă, na, că apare balaurul cu șapte capete – TATAIA, care începe:”Auoleu, distrugi via, vrejul, pleacă acasă.!” Bodogăn în barbă, încep să culeg doar cu degeţelele. Încerc să-mi pun ceva mănuşi, mă las din nou păgubaşă, continui şi ascult…
Familia mea, atunci, era toată, toată: tata, bunicul, unchi, mătuşi, nepoţi, sor’-mea; iar acasă, peste toţi, tronau mama şi mamaia mea. Se cânta, se spuneau glume, râdeau toţi din tot sufletul şi culegeau, nene, culegeam via ce era de o bogăţie rară. Nu vă mai spun că am mâncat pe furiş, aşa cu mâinile murdare, caşul şi salata de cartofi şi ouă a mamei, căreia îi simt şi acum gustul, acolo undeva, în creierul meu, în zona cu amintiri gastronomice. Am plecat tot cu „tomberonul meu roşu”, tot pe furiş şi am jurat preţuire veşnică tuturor celor ce fac această treabă repetativ, pentru a fi noi răsfăţaţi de gustul autentic al vinului de casă şi de acasă…
Prieteni dragi, când aţi fost ultima oara la cules? Cumnatul meu e campionul meu an de an la această măiestrie. Îi mulţumesc, iar vouă vă spun atât -când beţi un pahar din această licoare minunată, nu uitaţi să spuneţi, în gând, şi o rugăciune de mulţumire pentru cei care ni l-au dăruit….
.
Ca orice lucru pe care nu-l facem zilnic nu e deloc aşa de funny cum pare. Nu sunt fecioare despletite şi picioare goale ce-l frământă şi nici maşinării ce aduc vinul repede, direct în pahare. Oricum, dacă tot am vorbit de vin zic atât : „DOAMNE, AJUTĂ ŞI NOROC!”

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ca nu cumva să……

În ultima vreme nu mă pot opri să nu mă gândesc la repeziciunea asta prin care mâine devine ieri, aşa ca un vârtej ameţitor, într-o roată care, parcă, nu se mai opreşte. Şi de asta, privindu-mi chipul, ce îmi pare din ce în ce mai străin, de parcă o altă femeie vrea să-i ia locul cu tot dinadinsul, mă trezesc că alung gândul, dar alung şi din lucrurile ce mă incomodează. Uneori şi oamenii intră în ultima frază, dar acolo nu e vorba de alungare propriu-zisă ci o nevoie clară de confort şi stabilitate, printr-o detaşare nevoită.
Din ce în ce mai mult, refuz să intru în zone complicate, în care mă chinui să găsesc răspunsuri, acolo, unde, de fapt, ar trebui sa fie totul simplu; nu să faci slalom în scheme labirint, în care răspunsurile erau incluse în întrebare, dar nimeni nu le vede. În cazul ăsta, eu nu mai umblu cu alba-neagra şi nici nu mai aplic scenarii la fiecare fază neînţeleasă, ci iau masuri. Aşa fără să mai anunţ, cum făceam cu un an în urmă, şi când primeam răspunsuri din anumite părţi cum că „problema” mea ar fi o copilărie, care mă priveşte direct şi atât. Eu nu cred că mă privea doar pe mine, ci era ridicată la fileu ca fiind doar a mea, în timp afectând percepţia tuturor. Ei, dar cum eu trăiesc în basmul confortului, mi-am dorit să zburd neconstrânsă de lucruri. Nu poţi face asta fără să nu tai de undeva disconfortul, şi, automat, legături. Şi cum regulile mele cu cele impuse nu merg, şi nici invers nu se pupă…învăţ să trăiesc într-o altă dimensiune a vârstei.
Când ne schimbăm? Şi când uităm? Când ne debarasăm de vechi? Când vedem că nici noul nu aduce satisfacţie sută la sută? Când reuşim echilibru perfect? Şi de ce unii oameni nu te lasă să uiţi ceea ce vrei? De ce un om fericit se uită încă în ograda altuia, arătând cu degetul ameninţător şi invocând roata care se învârte pentru toată lumea, aducând şi binele, şi răul şi furtuna sădită pe vremuri? Cine nu ştie toate astea de îi trebuiesc fluturate pe la nas? De ce nu putem fi alături doar în ce ne place fără să luăm personal hotărârile celor din jur? Greu răspuns. Mai greu e să găsesc punţi de legătură între diplomaţie şi spontaneitate. Nu îmi iese. Aşa că voi trăi fără răspunsuri clare, primite pe loc sau, poate, cu răspunsurile ce vor veni în timp, chiar dacă vor fi bune sau nu.
Uneori prin scris îmi descătuşez stări mocnite sau găsesc explicaţii mai clar decât într-o conversaţie în care unul nu aude decât ce vrea şi doar din punctul lui de vedere. Lucrurile impuse cu forţa nu merg, ştiu asta, aşa cum nu merge amestecată viaţa în general, în cea particulară. Acolo fiecare are reguli şi drum propriu în care ceilalţi intră sau nu. Virtualul alină, nu rezolvă; ba, uneori, complică prin multitudinea de sensuri aduse de cuvinte. Caruselul ăsta ameţitor lasă loc de interpretari şi parcă sunt curioasă, câteodată, să văd direcţia în care modul diferit de a vedea viaţa îl face pe om să se îndrepte. Totuşi, în real, nu e decât parțial, aşa. Acolo simţi dezamăgirea, simţi regretul, simţi trădarea, simţi fericirea şi nefericirea. În ochi vezi toate acestea, în inimă păstrezi. Dincoace, să fim cu iertare, ne știm din poze și din ceea ce lăsăm a se zări printre rânduri.
Cineva spunea, cândva, că ar fi bine că atunci când cunoaștem un om să-i dăm nota 1, nu 10 din start; să nu mai fim entuziaști crezând în ceva despre care nu știi nimic și să adaugi note și puncte în plus, pe parcurs, căci depinde de noi cum continuăm: împreună sau separat. Eu nu regret niciun om de care m-am eliberat în timp, cu ştiinţă, neştiinţă, brutal sau din greşeală. Azi mi-e mai bine. Regret doar faptul ca nu pot – acum, nu ieri –  să arat ce a fost sau e, în capul şi mintea mea, în unele decizii. Întrebări se vor pune totdeauna. Răspunsurile nu sunt cerute şi primite tot timpul. Confuzia şi uitarea se vor intercala, iar omul se va depărta cu ură, regret, duşmănie, şi rar cu recunoştinţă că un timp au mers alături. Eu uit prima. Din comoditate şi protecţie. Şi-aşa mă trezesc alţii rapid. Ca nu cumva să…..
Ah, şi tocmai ce am găsit un citat minunat care mi se potriveşte mănuşă cu tot ce zic aici: „Nu este nevoie sa te lupti ca sa traiesti potrivit dorintelor tale. Traieste cum vrei şi plăteşte preţul necesar.” Richard Bach. Periodic mă resetez, și constat că aceste cuvinte par scrise acum cinci minute, semn că multe se schimbă, deși par la fel, sau multe par la fel..desi lumea e in schimbare. Din schimbările lor, primesti informatii „utile” de care te-ai lipsi, dar nu te lipsesc ei. Ca nu cumva să…
Altădată m-aș fi dus să scot ochi, să cer explicații, să întreb, să bat obrazul, să reproșez, să.. La ce bun? Tot ce e spus, e inventariat în dosarul cuiva scos strategic în clipe de slăbiciune. Ca nu cumva să…
Eu știu, ridic din umeri, privesc în dreapta și-n stânga, îmi adun bucuriile în inimă și alung neplăcutul. Citesc o mare de cuvinte în jur despre neînțelegerile dintre oameni. Nimeni nu rămâne dator. Da, da..ca nu cumva să…
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Pata de culoare

Nu ştiu de ce ma întorc în vremuri în care întâmplările păreau desprinse dintr-un roman prost, desuet, şi, uneori, cu final neaşteptat. Am păşit cu stângul în viaţă, grăbindu-mă într-o poveste care nu avea substanţă şi formă decât la nivel de dorinţă adolescentină; în care pe adevăratul prinţ îl lăsasem să plece spre alte poveşti mai constante şi mai puţin schimbătoare, alegându-mă cu o pseudo iubire dintre doi imaturi, egoişti şi căutători de senzaţii şi stări noi. Nu puteam fi nici unul cu celalalt , dar nici a sta deoparte nu intra în orizonturile noastre. Atingeri stranii ne făceau curioşi să explorăm tot ce acum pare la liber şi foarte normal, pe când atunci totul făcea parte din ritualuri tainice, care de multe ori aveau trasee deviante. Pe un astfel de traseu am intrat eu, şerpuitor şi alunecos unde întâlneam  bărbatul dar pierdeam femeia din mine, într-o luptă imperfectă şi total lipsită de romantism.Era ca un troc pentru a merge mai departe, de parcă fiecare avea ceva la vânzare dar cu miză şi preţ diferit. Preţul l-am plătit mai scump decât am crezut, nedispărându-mi din creier mirosul de reavăn şi umed al cortului imperfect în care înnoptasem o seară. 20 de ani nu am mai călcat prin acele locuri, după acel moment, şi îmi venea să aduc o floare să o aşez ca semn de dragoste pentru o fata tânără şi naivă,  pe care o caut mereu dar o găsesc rar, rătăcită într-o poveste nedreaptă. Nopţi reci de amor primar, cu finalitate incertă, şi cu lacrimi sărate amestecate de vinovăţie, plăcere şi posedare de gânduri tulburi aveau să se repete aprig şi constant, crezând că aşa ar trebui sa fie ceea ce nu se ştia exact cum poate fi.

Mult mai târziu aveam să aflu că nimic nu era aşa cum trebuia  şi că totul părea desprins dintr-un joc mut, surd şi orb, dar extrem de senzitiv. Dar ce folos? Singurul folos, poate, e că am păşit femeie, prea femeie, într-o lume fără iubire şi cu adevăr incert, în care asta mi-a fost povară dar şi unealtă. Uneori amestecam totul ca în nişte culori în care picuram prea mult roşu şi astfel  iubirea devenea obositoare şi grea; sau în care nu reuşeam să amestec nimic din cele neutre primite în pragul întâmplării. Poveştile mele de alcov primeau încet nuanţe şi intensităţi diferite. Oricum ar fi fost, mai apoi, pata de culoare rămăsese pe veci imprimată într-o noapte de septembrie, de care nu mi-am amintit niciodată cu placere.

Cine spune că a fi o pată de culoare într-un loc, un timp, o întâmplare, o poveste este întotdeauna de bine? Uneori petele nu ies. Nici în timp, nici peste el, nici măcar aşezând o umbră de alzheimer timpuriu şi forţat. Şi, poate, atunci ai scoate ceva înălbitor să arunci peste. Ce păcăleală!

Dacă vă întrebaţi unde e „pata de culoare”, aceasta fiind tema, pentru cei ce nu cunosc regulile, cu adevărat, nu o căutaţi! E fix…în obrajii mei!

Articolul este înscris în jocurile clubului psi.  În tabel găsiţi mai multe.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Christine

  • Există în viaţa asta a mea mai multe perioade. Ce bine ar fi fost să pot spune şi eu, ca la marii artişti, de perioada albastră, roz sau cubistă. Din păcate, nu pot spune decât de perioadele mele de rătăciri printre oameni cu nume pe care nu le mai pot pronunţa. De asta mi-e ciuda că minimalizez efectul pe care l-au avut  anumite persoane, din acea vreme,  care şi-au pus amprenta în mod pozitiv asupra mea, uitându-le într-un colţ de inimă şi gând. O astfel de persoană era cea care purta numele de Christine-Henriette, cu aproximaţie de litere, al cărei nume mi-e drag şi acum să-l rostesc. Pentru ceva vreme, această doamnă cu aer aristocrat  înnăscut a devenit piesă importantă în dezvoltarea mea de tânără femeie.
  • De la ea am învăţat ce înseamnă o cafea bună şi cum cafeaua nu e doar cafea; cum poţi fi o bucătăreasă excepţională fără a sta ore în bucătărie; cum poţi simţi o dantelă de calitate între degete, dar şi cum a şti să faci ceva cu mâinile tale e formidabil (croia şi cosea la maşină excepţional, doar de hobby). Cum poţi fi rece şi în aceeaşi măsură afectuoasă, cum poţi ţine frâiele unei familii fără ca acest lucru să se vadă şi să se simtă. Educaţia ei cu filon german  se vedea în fiecare lucru şi gest făcut. Nu neg, însă, că toate acestea îmi erau dragi, dar mă și țineau la distanță, niciodată nereușind să trec unele bariere. Evident, eu făceam parte din alt film.
  • Adoram să o aud vorbind în limba ei maternă, asa cum muream după fiecare amintire pe care o evoca. Orice unchi, mătuşă, nepoată, verişoară ce purtau nume desprinse dintr-o altă dimensiune decât a mea, mă făceau să-mi închipui poveşti despre fiecare în parte.
  • Mi-e ciudă că am pierdut amănunte din cele ştiute atunci şi-mi pare că a trecut un secol nu doar un sfert din el, de când drumurile nu mi-au mai adus-o în cale. Pentru un timp mi-a fost prietenă, mamă,  exemplu şi idol. Era frumoasă; sunt sigură că e încă, deşi cred că are ceva ani, acum, spre optzeci chiar. Un caracter vioi, cu un râs puternic şi cu alintături inedite pentru fiecare membru al familiei. Elegantă mereu, fină, cultivată, profesionistă şi parcă niciodată risipită în nimicuri de salon . Cu toate astea ştia să ne facă să nu simţim obligaţie din vizita făcută la o mătuşă, o soră de a mamei sale, parcă o a doua Mademoiselle, varianta germană; într-o poveste asemănătoare (dacă spun că la partea cu …castitatea ar fi identică, s-ar putea să nu fiu crezută).
  • Tante Trautte, mătuşa, era, de astă dată, o Sfânta Vineri autentică. Locuia într-o vilă undeva în Scheii vechi ai Braşovului, într-o curte cu mai multe familii.  Nu avea mult spaţiu, dar priveliştea care se căsca în faţa ochilor noştri te făcea să uiţi de mirosul închis al încăperii sau că prăjitura ce o păstra  Tante, pentru noi, din aceleaşi pachete primite de „dincolo”, era expirată şi râncedă. Christine ne făcea cu ochiul; o lăuda, o punea să ne repete aceleaşi poveşti care o făceau fericită şi te minunai cum boţul ăla de om, de 1,50, cu mulţi pistrui şi nas cojit de bătrâneţe, te purta prin amintiri desuete cu paşi de vals  închipuit, într-un dans  între trecut şi viitor plin de romantism  şi culoare. Regret că nu am întâlnit lucrurile acelea, măcar, pe la 25 de ani, când viaţa mi se deschidea în cunoaşteri de tot felul, chiar şi cele cu iz occidental. Le-am primit mai devreme şi total nepregătită de poveşti romanţate. Eram setată pe grabă şi egoism fatal.
  • Înainte de Revoluţie, saşii erau priviţi în societate  ca nişte păsări care-şi vor lua zborul în orice clipă. Multe poveşti am întâlnit despre oameni care au plecat dar s-au întors storşi de dor sau despre cei care s-au adaptat acolo ca o mănuşă.  Acum, e la ordinea zilei, dar atunci erau singurii care se mai plimbau între două lumi, încremenind în una dintre ele. De la ea am împrumutat iubirea mea pentru alb-negru, ca ea mi-am dorit să fiu multă vreme; să fiu dorită cum era ea – cu entuziasm, ca într-un fluviu  de iubire venit din toate părţile, dar mai ales de la omul iubit. Omul ei iubit s-a dus prea repede, aveam să aflu într-o veste tristă prin 2004, cu aproximaţie. Alt om special, foarte special, de la care mi-au rămas ceva lacrimi şi recunoştinţa că l-am putut întâlni în viaţa asta. Nu-şi mai dorea să trăiască fără el.
  • Asta, acum, când în sfârşit am aflat ce înseamnă iubirea, mă apropie şi mai tare de imaginea ei pierdută prin amintiri, despre vremuri nu tocmai roz, dar nici alb-negru, ci poate gri cu sclipiri de roşu…dintr-o iubire trecută şi imposibilă, din care păstrez doar ce vreau. Oare unde o fi Christine acum?

Între timp, am aflat că a lăsat totul pentru o țară cu frunză de arțar tivită în colțul inimii, lăsând în spate o poveste consumată dar mereu vie în ea.

Si face lucruri noi,  inclusiv învățând o limbă străină, alături de cei dragi, iar mie îmi dă speranță și îmi pune un x pe căsuța imprevizibilului, arătându-mi că și dintr-o poveste de dragoste imposibilă, poți rămâne, dincolo de iritarea faptelor, cu celelalte personaje, adânc dormind în amintiri.

Cu drag de tine….Christine!

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

De la muzicieni de soi la ciocli

Multă vreme nu am ştiut nimic despre tatăl meu. Plecase la muncă în Israel şi un an de zile nu am primit niciun semn că ar fi mort sau în viaţă. N-am să povestesc asta, dar vreau să spun împrejurările în care, două nebune, sora mea şi cu mine, au plecat pe o ploaie torenţială spre Bucureşti, în aceeaşi rablă de Renault 5, numită, cum spuneam într-un alt articol, după caz: „Furia roşie sau Tomberonul roşu”. Atunci era o combinaţie între cele două şi asta doar din cauza ştergătoarelor şi a motoraşului de stropit parbrizul fără produs suficient în el. Primisem al doilea telefon, după primul în care descopeream că tata e în viaţă, de la un inginer care era în trecere prin capitală; şi pe care trebuia să-l întâlnim în Piaţa Victoriei la ceas de seară, mai degrabă la un 4 după amiaza.
Ştiam că e rost de primit bani de la tata şi am intrat în panică cu întoarcerea acasă în aceeaşi zi. Cu un an înainte îi cunoscusem pe cei doi băieţi la mare, şi uite acum o situaţie în care ne puteam revedea. Nu ne mai auzisem de ceva vreme. Cred că ne amintim cu toţii ce însemnau telefoanele fixe în vremuri în care doar aşteptatul la celălalt fir gen: „sună, nu sună”…era o dramă. Cumva ne-am dat întâlnire cu cei doi tineri în locul cu pricina, imediat ce aveam să intram în posesia banilor. Atunci părea singurul lucru de încredere; acum, la felul de a fi dobândit în timp şi pericolele de la tot pasul, mi se pare o imbecilitate. Mare. Nu cred că le-am spus ce căutam în Bucureşti; am inventat o poveste despre ceva de rezolvat dis de dimineaţă.
În fine. Drumul a fost infernal. Zoaiele făcute de un tir din faţa mea ajungeau să ne inunde cu totul; ştergătoarele nu făceau faţă, murdăria nu dispărea, de oprit n-aveam cum; de întors nici atât, era în pericol să pierdem banii;  timpul se micşora, Bucureştiul părea prea departe. Groaznic. La un moment dat cred că am condus ca un om care nu se poate concentra decât pe un punct fix; cocoşată, cu ochii pironiţi deasupra ştergătorului din stânga, în care rămăsese singura porţiune de geam curat. Am ajuns cu vreo 15 minute înainte de întâlnirea cu inginerul, ne-am îmbogăţit subit; şi ne-am dus la localul cu salate să luam ceva la pachet. Băieţii apăruseră şi ei, dar duba dubioasă dispăruse, iar  în locul ei era un Cielo auriu, perfect asortat la părul blond al băiatului ce terminase Conservatorul.
Cumpărăm cafea şi ne roagă să ne ţinem în trafic după ei. Eram ca o scamă pe un costum impecabil, şi asta ne provocase o altă criză de râs. Oprim în faţa unei case dintr-un cartier de vile după modelul celor interbelice. Scoatem noi, în direct, fără să ne jenăm, trei oooouri, cinci wow-uri, şi când să intrăm vedem, deasupra scărilor superbe, o firmă: „Pompe funebre”. Ups! Nu ne abţinem, şi ne isterizăm în continuare, ca nişte coţofene, sub privirile mustrătoare ale celor doi, dar care încercau să ne intre, oarecum, în graţii. O sufragerie, cum nici acum la cei patruzeci şi treaba mea de ani, nu am mai văzut, ne mai ia din agitaţie şi ne trimite spre contemplare. Înaltă, de înregistra orice sunet ca un ecou perfect, cu ferestre spre o grădină de poveste, cu un candelabru de cristal roz şi corpuri de iluminat sub formă de struguri, cumva, perfect asortate cu lustra, aşezate în cele 4 colţuri, fix de tavan, nu perete. Un covor lucrat manual, de o dimensiune impresionantă şi nişte canapele ce semănau la tapiţerie cu lâna aia de cămilă, de un bun gust răvăşitor făceau ca şi interiorul şi exteriorul să fie ca o comunicare absolută.
Deja eram bulversate. Sanda încerca să nu alunge buna dispoziţie, şi în sobrietatea aia surprinzătoare, făcu o remarcă absolut delirantă pentru mine: Ţi-ai pus dinţii! Ori nu mai cânţi în cor?”, întrebă ea cu o inocenţă greu de descris. „Nu mai cânt, acum ne ocupăm de altceva, dar putem să vă arătăm că eram potriviţi ca muzicieni, dar nu ne descurcam cu banii!” Nici nu apucăm noi să ne mâncăm salatele pentru care am fost exilate în bucătărie, în care, nu cred că era ceva, nici măcar un cuţit, să nu fie alb; că auzim forfotă de sunete muzicale în sufragerie. Noi cu gândul la încăperea în care ne aflam. Totul…lucea, într-o poveste a „Albului ca Zăpada şi două rătăcite”. Am mâncat cu ghionturi ca nu cumva să picăm vreo frimitură în perfecţiunea respectivă. Baia era imensă şi ea, şi mă impresiona cu atitudinea aia de ascuns totul prin dulapuri. Nici periuţa şi pasta de dinţi nu trona pe etajera sclipitor de curată şi ea. Deja ne dispăruse râsetul ăla zgomotos, crezând că ne aflăm în casa celui din filmul ăla cu Julia Roberts: „În pat cu duşmanul”.  Prea era totul la dungă.
Ni se permite să ne luăm cafelele, ba suntem servite cu nu ştiu ce suc, şi asistăm ad-hoc, cred că m-am molipsit de expresia asta, la un concert de trombon, trompetă şi mai apoi doar trombon-voce. Nu era rău, dar nu priveam spre Sanda nicicum, de teamă, că la surescitarea ce o aveam, să nu ne umfle râsul din nou. În capul nostru nu cred că nu era ideea de flirt, dar telefonul care a sunat  acolo mai toată seara, chiar şi când i se luase piuitul, auzindu-i vibraţia, ne pusese repede pe picior de renunţare. Era semn că cineva era pus la aşteptare, şi nu era reconfortant.  Doar că nu a fost nevoie de astfel de gânduri. Totul avea să capete o dimensiune hilară pentru noi în doar câteva minute, mai târziu:

-Ei, acum muzica a rămas la nivel de amintire!, încep ei a se explica. Acum încercăm să fim pragmatici!

-Adică firma de pompe funebre e a voastră?
-Da! E ceva rău într-asta, fetelor?
-Ah, nu!, răspundem la unison şi total neconvingător…

-Să nu credeţi că e o simplă firmă! Am învăţat tot ce înseamnă asta. Aducem oamenilor diversitate în ce vor. Am importat coşciuge capitonate, care se deschid în dreptul feţei, oferim tot, ca oamenii să nu se streseze:colive gata făcute, coroane, îmbălsămări, trusoul, transport cu maşină funerară; şi la o adică…cor de bocitoare.

-Cor de ce…?, întreba soră mea perplexă şi stăpânindu-se cu greu să nu râdă iar…
-De bocitoare, că unii vor!
-Păi, şi de unde le iei?, insistă ea….
-Avem babele noastre plătite….
-Aha….!, se simţi ironia noastră plutind…

Iritat, Eli se duce după un pahar cu apă, moment în care bruneţelu’ se aşează lângă Sanda şi îi sărută mâna galant. Sanda se retrage în carapace, eu mor de râs în continuare şi întreb sub privirile ciudate între flirt dar şi enervare ale lui Elias:

-Şi, câţi angajaţi aveţi în firma care se ocupă de tot ce spuneţi voi?
-Păi, …doar noi doi!

Puteţi crede ce vreţi, dar farmecul celor din vacanţa trecută dispăruse doar la gândul profesiei lor.  Superficiale sau nu, nu ne atrăgeau deloc mâinile ce atingeau lucruri neînţelese de noi, atunci. Ne-am retras mai repede decât plănuiam, într-un dormitor în care, deasupra patului, trona un tablou al mamei sale…răvăşitor de frumoasă, şi răvăşitor de artistic. Era plecată de mulţi
ani din ţară, aveam să aflăm. Sora mea, ghiduşă, nu se putu abţine, din nou: „E prins bine? Nu vă e teamă că va putea pica în capul cuiva, vreodată?” După ce aveam găzduire gratis şi ei erau băieţi salon, mai eram şi impertinente. Nu ştiu cum am dormit, dar abia am aşteptat dimineaţa. Ne-am trezit devreme, în paşii băiatului care venise pe balcon să ia garoafele pentru o coroană. 10 minute am râs continuu. Tot ce am crezut noi că se va întâmpla la Bucureşti era un fiasco. Ne-am împachetat rapid. De atunci, dacă văd pe cineva cântând la trombon nu-mi pot imagina decât un cortegiu funerar.