Vremea culesului

E vremea culesului. Struguri de toate soiurile, culorile şi toate miresmele se adună buluc la noi în „bătătura”. Se aruncă, de-a valma, din coşuri largi şi saci ce pleznesc de atâta greutate. E un du-te vino şi o mână de oameni se foiesc organizat, de parcă un dirijor invizibil îşi face numărul impecabil. Câte un geamăt surd se aude şi nu te uiţi spre cel ce l-a slobozit, parcă părtaş în munca lui ce nu-i uşoară deloc. Se umple încet, încet, cada cu boabe coapte şi ştii că e, de fapt, sfârşitul culesului, că pregăteşti taina vinului cel nou de care ne vom bucura mai încolo, spre iarnă. Dar câţi dintre noi am fost la ţară, la bunici sau la propria „moşie”, să culegem cu mânuţele noastre rodul de toamnă? Ei, bine ….sunt aproape 40 de ani de când aud de timpul culesului. Mititică fiind ţopăiam în dreapta şi-n stânga; mă încurcam în picioarele tuturor, dar, ca şi acum, vedeam doar momentul venirii căruţelor cu rod…..
Până într-o zi. Aveam destui ani, vreo 28 să fi fost, când ne-am trezit cu toţii să mergem la cules. Eram încântată teribil. Urma să prestez muncă în folosul familiei mele şi iată-mă trezită devreme şi pregătindu-mă de treabă. Mă uit în jurul meu, nimeni. Toţi plecaseră deja, semn că noţiunea mea despre dimineaţă nu era aceeaşi cu a celorlalţi. Mama pregătea mâncarea. Mă trimite, draguţa, să-mi pun haine potrivite.
O ascult, intru în casă şi, după 15 minute, apar. Văru’ meu, care trecea rapid prin curte, mă priveşte cu coada ochiului şi-mi zice printre dinţi:„Te duci la discoteca?” Ma înfurii scurt şi-mi revizuiesc ţinuta. Adică, ce vrea să zică? Blugii ce-i purtam cu un aer foarte degajat erau, de vreo trei ani, lăsaţi de mine pe acolo; hanoracul, e drept, avea un aer tres chic. Era, aşa, molcuţ, vorba soţului meu, şi se îmbina perfect cu cizmuliţele albe de cauciuc.
Îmi zic: „Asta trebuie să fie!” În fine! Mă gândesc că am treabă, bag repede în buzunar un cuţitaş mic dar şi o pereche de mânuşele, nu cumva să-mi stric mâinile mele de orăşancă. Mă îndrept spre mama, care greu îşi stăpâneşte râsul, iau traista cu apă şi mâncare şi ce credeţi ca fac? Da, bineînţeles! Ma urc la volanul „furiei roşii”, hârbul meu iubit, de atunci, un Renault 5, de mai mare dragul. Plec spre câmp. Gps-ul din creierul meu funcţionează perfect. Ajung, debarc, dau buna ziua şi mă apuc de treabă…
Mă aşez frumos pe pământ şi încep încet, încet, câte unul, câte doi, frumos, frumos să-mi fac treaba. Ei, da…! Dar dure codiţele strugurilor, frate! Mă plictisesc şi mă gândesc să scot briceguţul fantastic ce-l furasem de acasă. Zis şi făcut. Dar cum eram eu, aşa, şmecheruţă, na, că apare balaurul cu șapte capete – TATAIA, care începe:”Auoleu, distrugi via, vrejul, pleacă acasă.!” Bodogăn în barbă, încep să culeg doar cu degeţelele. Încerc să-mi pun ceva mănuşi, mă las din nou păgubaşă, continui şi ascult…
Familia mea, atunci, era toată, toată: tata, bunicul, unchi, mătuşi, nepoţi, sor’-mea; iar acasă, peste toţi, tronau mama şi mamaia mea. Se cânta, se spuneau glume, râdeau toţi din tot sufletul şi culegeau, nene, culegeam via ce era de o bogăţie rară. Nu vă mai spun că am mâncat pe furiş, aşa cu mâinile murdare, caşul şi salata de cartofi şi ouă a mamei, căreia îi simt şi acum gustul, acolo undeva, în creierul meu, în zona cu amintiri gastronomice. Am plecat tot cu „tomberonul meu roşu”, tot pe furiş şi am jurat preţuire veşnică tuturor celor ce fac această treabă repetativ, pentru a fi noi răsfăţaţi de gustul autentic al vinului de casă şi de acasă…
Prieteni dragi, când aţi fost ultima oara la cules? Cumnatul meu e campionul meu an de an la această măiestrie. Îi mulţumesc, iar vouă vă spun atât -când beţi un pahar din această licoare minunată, nu uitaţi să spuneţi, în gând, şi o rugăciune de mulţumire pentru cei care ni l-au dăruit….
.
Ca orice lucru pe care nu-l facem zilnic nu e deloc aşa de funny cum pare. Nu sunt fecioare despletite şi picioare goale ce-l frământă şi nici maşinării ce aduc vinul repede, direct în pahare. Oricum, dacă tot am vorbit de vin zic atât : „DOAMNE, AJUTĂ ŞI NOROC!”

You may also like

8 comentarii

  1. Mi-ai adus aminte de „practică”. Deşi studiam mate-fizică (şi chimie, pe urmă), practica o făceam pe vremea lui Ceaşcă la cules. Noroc că eram bună la mate şi pontam(uite ce cuvânt măreţ!) şi în plus, numai să nu intru în vie şi să put a beţivancă pe urmă. Da' era o atmosferăăă super! Mai ales când ne întorceam de la muncă…murdari şi dulci. 🙂

  2. Articolul tău îmi aduce aminte, ca și Olimpiei, tot de practică. 🙂 Cea agricolă de la început de an școlar. În liceu ne duceau la struguri. În facultate la porumb și cartofi. Că doar în zona Brașovului este patria lor. 🙂
    Și mi-a mai adus articolul tău încă ceva. Altă coincidență. Și eu am avut un Renault 5. Dar gri. 🙂

  3. Nu-mi amintesc de munci de camp in echipa scolara decat undeva pe langa Bucuresti, că …deh…unii vin la Braşoviar Braşovul spre Bucureşti, ciudate îţe. Şi acolo…depănuşam porumb. N-a fost greu, dar nici usor pentru nişte mânuţe de copii. Am recitit povestea asta şi m-au năpădit amintiri dulci din vremuri perfecte. Doar că nu ştiam că-s perfecte!

  4. Anul trecut ii ridicam in slavi si imi rugam cititorii sa trimita un gand bun culegatorilor de cafea, care muncesc in conditii grele si isi risca viata pentru ca noi sa ne bucuram in fiecare dimineata de licoarea magica.
    Am fost odata la cules de prune, la o prietena. Nu ca ar fi avut nevoie de ajutorul meu, ci pentru ca viata la tara mi se parea magnifica. Tot ca si tine am plecat… Manusi de protectie, haine pretentioase si opincute in picioare. Bine-nteles ca nu m-a lasat sa merg pe deal asa. :))))

  5. Da, culmea, e că mintea mea se corelase la racoarea de afara destul de bine. Hăinuţele le lasasem de rele acolo, dar puse pe trupul meu şi venind şi mai tarziu, cand cei prezenti erau sătui de munca, am produs cascade de ras. Culmea, in afară că mi-am murdarit pe fund pantalonii de pamant, am revenit intacta. Culesul strugurilor nu-i totuna cu….căratul strugurilor, să ne fie clar. Săracii…bărbaţi!

Lasă un răspuns