Categorie: Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Vii cu mine la Sulina?

Adriana15 comentarii
Încerc, de ceva vreme, să fac loc unei amintiri din timpuri când era musai să-ţi petreci concediul la mare cu bilete prin sindicat, dacă se putea. N-aveam eu baftă de astfel de bilete, căci nu eram familistă, dar tot la o agenţie cu oferte ieftine am apelat şi am ajuns la Neptun, într-un hotel teribil de asemănător cu cel din dreapta şi stânga lui, fapt pentru care ne-am şi rătăcit de vreo două ori, obosind de atatea încurcături pe care ni le ofeream de zici ca eram într-un joc subtil de-a baba oarba.
„Tovarăşa” de cameră era una dintre colegele de la serviciu, din vremea când stomatologia nu era privatizată şi noi ne duceam zilele într-un laborator obscur de pe lângă Braşov. Nu eram tocmai cea mai bună companie şi asta doar pentru faptul că eu pozam în fată rea, iar ea în cea bună. În realitate, amândouă eram nişte fricoase care, în raport una cu cealaltă, eram cam incompatibile dar ne toleram cu zâmbet dezarmant. Ne-a salvat soră mea sejurul, cu  o vizita ad-hoc şi înarmată cu murături, cârnaţi şi carne la borcan, cafea, fierbător şi prăjitor de pâine,  aducându-ne, vrei nu vrei, bună dispoziție și ironii pe buze. Nu ştiu cum s-a făcut, dar la restaurant tot am mers, cu toată bucătăria ambulantă a Sandei, însă am avut dimineți îndestulătoare, iar cu proviziile sale, am reușit sa mai rămânem la mare, până am terminat banii. Adică, mult peste, mutându-ne în Costinești, in gazdă.
Într-o dimineaţă, pe când îmi luam cafeaua pe plajă, lângă un chioşc cu clătite,  o văd pe soră mea, pe care o știam în camera de hotel, încă,  fotografiindu-mă, ghiduş, cu o cutie de-aia de conserve, că aparat foto nu se putea numi, în timp ce la masa mea se aşezase un tip. O familiaritate ciudată plutea în aer, iar Sanda mea era convinsă că eu şi Misteriosul ne ştim cel puţin dintr-o altă viaţă. Probabil. Cert e că se comporta ca şi când el nu îmi făcea curte, iar eu nu voiam, sigur, asta. În realitate era fix pe dos, dar firescul situaţiei îl dădea acea dimineaţă  cu plajă pustie și cu forfotă minimă din care se desprindea un dialog care suna cam așa:

-V-am făcut o poză!

-Nouă?, răspundem, amândoi, în cor, uşor miraţi..

-Da, vouă!, zise Sanda, puțin contrariată de „teatrul” pe care credea ea că-l jucăm;

-Păi, nu ne ştim; bem doar o cafea la aceeaşi masă! Dacă ăştia nu au mai multe?!

-Cum nu vă ştiţi? Nici măcar nu v-aţi studiat unul pe celalalt, vă comportaţi ca nişte prieteni vechi. Nu sunteţi curioşi?, o auzim dezarmant de sinceră, cu un gest care ne punea la îndoială fiecare silabă;

Ne uitam unul la celălalt şi aud:„Păi, ce era de văzut, am văzut deja! Nu deranjez…la cafea! Poate mai târziu. Eu sunt Adrian-Elias, dar mi se spune Eli!”, răspunde el ca într-un monolog uzat…

Soră mea face ochii mari, eu o atenţionez să tacă şi continui: „Iar eu Adriana şi mi se spune tot Adriana!, bravez eu,  puțin mirata de coincidența acelui „Adrian”, strecurat de parcă mi s-ar fi știut numele de dinainte.

Normal că s-au legat lucrurile. Erau bucureşteni veniţi pentru un sfârşit de săptămână la mare, cu o dubă …dubioasă în care se gândeau să înnopteze. Frigul din timpul nopții ce tocmai trecuse i-a făcut să aleagă, totuşi, o cameră la un hotel dubios şi el, insalubru, dar măcar se fereau de răcoare, cat mai tinea popasul lor pe litoral. El şi prietenul său, pe care tocmai ni-l prezentase, erau colegi undeva la o filarmonică, habar nu am, nici acum. Cert era că Eli cânta la trombon, iar băiatul nu reţin  prea bine, trompetă, parcă, însă ne spunea că presta și într-un cor, motiv pentru care nu voia sa-și pună cei trei dinţi din faţă, pe care-i avea lipsă,  pentru că  îşi strica ambitusul venit de undeva din diafragmă şi ieşea fix pe acolo, zicea el, lăsându-ne mască explicaţia lui de parcă şi vedeam cum iese un duh al muzicii fix prin locul fără dinţi. Dacă acesta din urmă era ca un puşti firav, brunet, cu părul pieptănat spre spate, de zici că era un Elvis în miniatură, dar unul slab și osos, ușor adus de umeri, chiar, însă extrem, extrem de haios și simpatic, Elias zis Eli era  opusul: 1.85, blond, robust, cu păr tuns potrivit, clasic, cu dinţi impecabili şi purtări simple, studiate, de boier, încercând să imprime o modestie pe care se vedea ca o ține în frâu, dintr-o educație bine primită. Făceau o pereche tare simpatică și au completat perfect  gaşca de zi cu zi, în care ne integrasem si noi, iar acum era rândul lor.
Am ales bronzul de terasă, cu joc de cărţi cu pedepse şi dedicaţii la Radio Vacanţa. Ce vremuri! Dadeam 2-3 lei și trei gogoși, uneori, pentru o surpriză de o clipă, în care ni se auzeau numele pe plajă. Țineți minte? „De la mama și tata pentru Angela și Gherghina cu rugămintea să nu se mai pupe cu băieții la steaguri” La modă erau „All 4 one” …cu a lor „I swear”, pe care ne-o dedicau cu subtilitate, încercând să apropie aventura noastră de a lor. Am un noroc la cărţi unic, aşa că până spre ieşire de pe plajă, spre Teatrul de Vară, am fost dusă pe umeri, aşa cum vezi „gagicile” la concert, purtate de masculi alfa. Na, erau haioşi! Mi-au cumpărat o goarnă – „copilul”  de pe umeri avea nevoie de una. O am şi acum şi, culmea, funcţionează. Aveam 26 de ani. Destui…pentru o „gagică” purtată pe umeri.
Ca amuzament, în timp ce ne fâţâiam noi cu jocurile de cărţi şi sucuri reci, nu ştiu ce mişcare fac, că-mi sare capsa de la sutien, iar printr-o magie, parcă făcută la minut, sutienul meu trona, pe masă, peste cărţile de joc, lăsându-mă într-o situaţie din care nu ştiam cum voi ieşi. Cred că s-au înroşit şi sânii, nu doar obrajii mei, dar s-a destins atmosfera când Elias zis Eli le-a întors vecinilor de masă un zâmbet larg, ca răspuns la privirile lor insistente, potolindu-le stupoarea, spunând simplu:„Era pe pedepse!” Seara ne-am întâlnit pe o terasă unde mai cânta (Doamne, ce vremuri!), live, o formaţie. Ştiu că atunci am văzut prima dată cum mulţi dintre noi dansăm pe melodii ritmate dar cu o expresie a feţei de parcă dansam pe „Puşca şi cureaua lată”sau „Noi suntem români”, adică una zicea corpul, altceva fața, iar muzica avea cu totul și cu totul alt ritm. Cred că  a fost una dintre serile cele mai frumoase, ale acelor vremuri; din cele pe care mi le amintesc, normal.
Eu nu consumam alcool. Prima dată, am băut, undeva, la 28 de ani…fix palincă şi, fix, am murit de rău. În schimb eram prima care comandam vin şi roteam paharul când vecinul de alături era neatent. Îmi plăcea teribil jocul ăsta în care cei mai puţin  vigilenti nu vedeau strategia mea. De la tata ştiam, în schimb, că oamenii sunt mai relaxaţi astfel şi nu dădeam greş niciodată; plus că mă distra cum aşteptau unii să profite de aşa zisa mea beţie. Multe plase am mai dat astfel. În seara aceea lumea se distra fain, autentic, simplu și cu bucurie: cântam, povesteam, glumeam, până când am rămas ultima masă, de vreo 10 persoane.  Ne-am risipit care încotro, târziu în noapte, ei adapostiti in hotelul insalubru, noi poposind pe balcon printre cârnatii de la borcan ai soră-mii și niste paine prajita. Pe aceşti doi tineri aveam să-i mai întâlnesc în Bucureşti, într-o întâmplare demnă de cascadorii râsului, pecetluind astfel și aceasta amintire, cât să se păstreze în timp, nealterată, printre multele lucruri ce aveau să vină. Marea îmi e străină, de mulți ani, dar aceste imagini prietene pe viață.
Înainte de a pune punct unei povesti cu iz de demult, mi-am amintit din concediul acela o întâmplare absolut stupidă pentru mine. Un amic mă invitase la o cafea şi aşa, deodată, mă întreabă serios: „Vii cu mine  la Sulina să iau ceva?” Eu mă fâstâcesc, el zice că ne întoarcem repede şi îmi pasez eu băgăjelul soră-mii, visând la şalupe şi Deltă uitată. Din copilărie nu o  mai văzusem. Valabil şi acum. Un pic nesigură de costumaţia mea de excursie ad-hoc, nu întreb eu prea multe şi bine am făcut. Ascultam distrată monologul amicului, de unde aflam ce prosper şi bine situat e, de mai aveam un pic şi ne rătăceam pe drum de atata fală și vorbărie, când, ce să vezi, ne oprim în faţa hotelului SULINA, unde omul ia un pachet. V-am zis că e stupidă întâmplarea? V-am zis! După 10 minute eram înapoi pe plajă, unde sora mea mă iscodea râzând în hohote:„Bre, da’ Sulina asta ai făcut-o „engage” sau cum?  Ce de prostii! Şi ce naive eram! Şi când te gândeşti că nu eram deloc adolescente! Oare în ce vremuri am trăit?
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Coup de foudre cu …stupinăresele

Adriana12 comentarii
Sâmbătă m-am dus la piaţă. O activitate obişnuită  care nu e străină nimănui. Nici chiar  celor care nu gătesc. Tot intră şi ei măcar pentru un fruct, o pâine şi ce-or mai crede de cuviinţă. Am o piaţă aproape  de casă în care calc des, dar mai mult cu fruntea plecată să nu văd dezmăţul de preţuri practicat. Plus că sunt comercianţi care seamănă cu en gros-iştii, nici urmă de ţăranii ăia pe care îi ştiu eu că vin cu marfă de prin alte localităţi. Aşadar mersul la piaţă e ridicat doar în rang de necesitate de obicei, nimic mai mult.

Şi totuşi, sâmbătă am nimerit în raiul mirosurilor deosebite şi ale mărfurilor uitate şi chiar neştiute de ochii mei, poate doar pe un canal culinar sau fotografii la fel. Pentru braşoveni piaţa Dacia e arhicunoscută.  Cum intri în ea trebuie să te scuturi bine dacă vrei să nu te ia depresia văzând preţul la kilogramul de nucă. Ăla e primul lucru ce se vinde la intrare. Ba, am început să vorbesc, la propriu, singură…citind pe un cartonaş…nucă extrafină. Da, ce-i domnule, zahăr, să o judecăm după granulaţie? În fine, îmi mut privirea de la taraba, în care într-un colţ, parcă dosite, zăceau şi nişte prune uscate …afumate. Alt deliciu fantezist, îmi zic…privind iar preţul. Mă consolez că tot voi mânca lucruri uscate şi deshidratate în sezonul următor şi mă întorc spre dreapta intrării. Acolo mierea, polenul, fagurii, ceara şi tot ce ” ne dă nouă albina ” era la concurenţă cu taraba din stânga. Cred că se luau la întrecere : care e mai darnic la zerouri. Am miere de la soacră-mea şi de n-aş avea aş lua de la sursa sigură, nu-i aşa Vienela?

Ei şi acum începe cheful. Din momentul în care am dat cu ochii de stupinărese( a se citi ca locuitoarele unui cartier-localitate imediat lângă Braşov, unde încă se mai face agricultură la scară mică) am luat-o razna. Nu ştiam unde să mă uit, spre disperarea lui Mihai, care nu aşa gândea el o ieşire în piaţă ci ceva de genul: privit, găsit, luat, plecat. Mi-am luat bărbatul din dotare deoparte, l-am privit atent şi i-am spus ferm: „ştii ce vreau de aniversare?” El când auzi cuvintele magice, când tocmai se bulbuca la un buchet de flori cică pentru mine, s-a arătat destul de cooperant, crezând că deja am ochit ceva care să-l scutească pe el de căutări. „Aşadar,  vreau să mă laşi pe aici liberă, şi  doar la final luăm ce ne trebuie şi plecăm. Dar aş vrea să mă bucur de ce văd. Dacă vrei stai cu mine, te duci la maşină sau bei o bere. Treaba ta!”

N-a insistat cu mirarea, ba a fost curios să vadă ce anume mă lăsase pe mine în starea aia euforică …tocmai în piaţă. Şi acum să încep: la o tarabă spre intrare o  tanti scundă şi toată numai un zâmbet aşeza vreo şase sortimente de roşii. Nici nu ştiam că pot fi atâtea: roşii portocalii, lunguieţe, roşii cherry, roşii în forme geometrice dubioase, roşii normale  şi roşia „de pe tort” …roşii negre-vinete. Mă uit, mă sucesc, admir, privesc, miros, mă învârt când pe dreapta, când pe stânga şi nu mă îndur : bag repede la cântărit 2 roşii portocalii, cam mărişoare, şi două din cele indecise zise negre. Preţ: 7 lei kilogramul. Primesc o roşie mocca, plătesc şi nu mă clintesc.

Bărbatul meu nedumerit foc. Eu ochisem dovlecei portocalii, dovlecei gen tărtăcuţe şi nişte sfeclă altoită ale căror frunze sunt mai bune decât rădăcina în sine. Mă gândesc iute la o supă cremă, aşa că iau 2 dovlecei portocalii, mă abţin să nu cumpăr nicio formă de tărtăcuţă( asta impunea să m-apuc de umplut dovleci şi nu intra în norma mea de mâncat, nu gătit), înhaţ iute şi nişte sfeclă şi mă desprind de lângă taraba care semăna cu grădina fermecată nu înainte de a-mi alege buchetul aniversar de care vă vorbeam: 3 legături de cimbru proaspăt mai frumos mirositor decât toate florile din lume. Mihai cumpăra liniştit, şi fără apăsare că eu fac pe atotştiutoarea de legume magice, 2 kilograme de cartofi roşii, mici şi bio…tot de la stupinărese numa’ buni de fiert şi stropit cu usturoiul ăla luat bonus.

Mulţumită..încuviinţez  tacit şi mă îndrept spre altă tarabă : o varză mică şi trei feluri de ciuperci  mi se înfig pe retină, de-a dreptul. Nu ştiu cum, dar se pare că domnul creier nu s-a lăsat păcălit de tot ce vede şi am plecat doar cu o varză, ciupercile fiind prea perisabile, mi-am zis. Dar mi-am promis că revin cu prima ocazie la dezvoltat subiectul. M-am speriat de preţul la fasolea verde mică şi subţire: 8 lei kg. Acolo să stea din partea mea şi am mai înhăţat nişte busuioc. Bună treabă!, mi-am şoptit iar în gând. Miroase ameţitor. Restul pieţei era aşa cum o ştiţi, cu fructe de toate soiurile, ba unul îşi aşezase perele toate cu codiţele aliniate în sus de zici că făceau fitness culinar. Am trecut cu vederea peste toate şi m-a lovit, tot vizual, un snop neobişnuit: era un snop de frunze de anason, sau fenicul …cum îl ştie fiecare. Mihai a jurat că e mărar dar când şi-a apropiat nasul de el mi-a sugerat să-l aduc acasă măcar ca odorizant natural de cameră.

Aşadar…aveam numai trufandale, dar nimic de mâncat veritabil. Nu am făcut doi paşi că am dat peste imaginea pe care, clar, nu o văzusem decât la tv: vinete albe. Am luat şi de alea trei bucăţi, chiar dacă şi în clipa de faţă nu ştiu prea bine cum le voi consuma. Puse una peste alta, mă învârteam ca un titirez excitat de mirosuri şi lucruri care mai de care mai deosebite. Mi-am achiziţionat şi o strachină viu colorată şi am promis că dezmăţul meu se opreşte acolo. Eram pregătită să cumpăr şi produsele de care aveam nevoie cu adevărat. Nu am mai luat prea multe: roşii, ceapă de apă, urdă şi bineînţeles ceva cărnos, că nu degeaba erau ciorchine magazinele în jurul tarabelor. Mihai şi-a cumpărat şi ceva antioxidanţi din niscai coarne şi afine şi cu un zâmbet cât casa am promis că mă voi întoarce curând. Singură. Să pot adulmeca fiecare produs mai deosebit ca şi când sunt într-o parfumerie cu mirosuri naturale, proaspete şi dătătoare de viaţă. Cine ştie ce alte minuni mai găsesc.

Acum să nu mă întrebaţi ce gust aveau că nu toate au reuşit să ajungă în oală sau în stomac; dar roşiile sunt un pic prea parfumate pentru gustul meu( de cele portocalii şi negre vorbesc). Anasonul l-am pus la uscat şi am păstrat câteva  fire pentru ceva peşte la cuptor, la fel şi frunzele de sfeclă.  Legumelor le vine rândul mâine. Doar varza a primit nişte mărar şi m-a salvat ca garnitură la grătarul de duminică, acolo unde le-a stat bine şi cartofilor bio. Nu ştiu voi cum vă simţiţi dar pe mine mă bucura să le cumpăr puţinul lor de pe tarabă chiar dacă erau mult mai scumpe decât m-aş fi aşteptat. E drept că la a doua experienţă aş fi mai putin entuziastă, dar mă poate condamna cineva? Am avut un coup de foudre cu …stupinăresele. 
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Acum, nu mâine!

Adriana27 comentarii
Azi noapte era ora trei şi nu dormea nimeni în casă. Nici chiar mâţele. Nici nu ştiai unde sunt parcate, cu excepţia lui Zizi pe care o bănuiesc că într-o viaţă anterioară a fost căţel; prea se ţine după mine.
Mihai a început să-mi povestească despre sfinţii Brâncoveni, despre creştinism, jertfa acestora de Sfânta Maria. Fascinant. Îl ascultam cu mintea plină de alte închipuiri ce se îngemănau perfect cu povestea lui emoţionantă. Ştiam totul din cărţile primite în dar de la un profesor pe care l-am întâlnit în avionul de Paris; dar despre asta vă voi vorbi cu altă ocazie, prea e fascinantă întâmplarea. Ceea ce cunoşteam eu din şcoală era departe de luxul de amănunte adus de Mihai, în prag de dimineaţă sau noapte târzie.
Răcoarea nopţii mă făcu să închid fereastra pentru prima dată în ultima lună. Hotărât lucru nu sunt fan…vară. Prefer să pun o haină pe mine decât să văd ape, ape cum se scurg pe trupul meu şi-aşa revoltat de felul în care îl tratez în ultima vreme. Cum se schimbă lucrurile, zic. Mai ieri îmi pregăteam rochia de mireasă pentru un 19 august, torid şi ăla, iar acum mă privesc în oglindă şi mă gândesc când am lăsat timpul să-mi apuie. Unde e strălucirea aia de altădată, firească şi simplă? Când am început să prefer cuvintele în locul vorbelor spuse direct…la o ceaşcă de cafea? Când am uitat să merg la sala de sport în care îmi făceam veacul înainte să fiu implicată în alte activităţi de zi cu zi, sub spectrul căsniciei? Unde e corpul suplu obţinut şi prin modelare cu ajutorul exerciţiilor fizice nu numai de la mama natură?
Până mai ieri îmi cenzuram fiecare vorbă ca acum să o las să zburde liberă pe cerul curat sau  aglomerat al virtualului. De când mi s-au schimbat priorităţile şi de ce? În unele lucruri e musai să iau măsuri. Nu mă recunosc. Nici eu, nici alţii. Nu ştiu să fac promisiuni, nu îmi iau angajamente, nu ştiu să ţin diete, nu îmi pun praguri, target-uri, sau alte lucruri care să mă facă să dezertez şi să fiu nerecunoscătoare sprijinului oferit de alţii. Pentru că, să fie clar, nimic nu ţine numai de tine, ca persoană. Chiar şi în dezastrul dezvăluit mai sus am avut ajutor.  Cam naşpa ajutor…dar tot aşa se numeşte! Dar, na…roata se învârte. Indiferent de sens şi de faptul că tu ai luat o pauză de la lucrurile care altădată te făceau fericită.
Azi, la cafea, după ce am verificat, cu aceeaşi nerăbdare desprinsă parcă dintr-un film despre dependenţe, sevraj şi urmările  lui, mesajele din calculator, mi-am văzut întinse, puse pe fugă toate visele mele de femeie. Am rupt o foaie de hârtie, am împărţit-o în două şi am scris pro şi contra( ideea o aveam de la Sonia, de cu seară). Pro şi contra… ce? Poate vă întrebaţi, ştiu eu? Răsfăţ versus Decenţă( decenţa de a redeveni din anumite puncte de vedere Adriana, nu cea care i-a luat locul lăsând în loc o copie, ce-i drept asemănătoare cu originalul dar departe de a mai fi recunoscută). Şi simţitoare cum sunt am ales: originalul, normal.
Pentru început am pus mâna pe telefon şi mi-am chemat un prieten mâine la grătar( avem nevoie să punem ţara la cale, iar telefonul nu e un mijloc favorit mie, şi aveam de vorbit…nu glumă). Al doilea lucru: am plecat la piaţă. Eu,…nu Mihai; uitând de durerea ce mi-o dă încă piciorul meu operat. Iar în al treilea rând: mi-am făcut abonament la sală. Din nou. Ca pe vremuri. Cum voi gestiona totul…nu ştiu. Dar simt că acum, nu mâine…e vremea să iau taurul de coarne. Şi dacă vreau ca cerul virtualului să fie senin şi pentru mine e musai ca cerul pe care-l văd să nu mă mai apese atât de tare în trecerea timpului.
Orice greşeală se îndreaptă( aproape orice greşeală), şi nu poţi începe decât fiind sincer cu persoana ta. Răsfăţul vreau să-l primesc prin bucuria de a scrie iar asta trebuie să-mi vină la pachet cu cele pe care le-am pierdut de când sunt tributară blogului. Dar fără angajamente. Maine vă voi povesti…aventura mea cu piaţa Dacia, din Braşov. O minune pe pământ. Parol!

Voi înscrie articolul tot în duzina de cuvinte, pentru că, întâmplător sau nu, am putut folosi duzina în rândurile lui. Pe ceilalţi duzinari talentaţi îi găsiţi tot în tabelul găzduit de psi.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Anonim, anonim….dar să ştim şi noi

Adriana24 comentarii
Primesc provocarea pe care mi-a  lansat-o Cuvânta şi încerc să dezbat şi eu subiectul ăsta  al măştii. Aşadar…să vedem:

Când coincidenţele se aşează de-a lungul şi de-a latul virtualului se nasc episoade pe care le-aş încadra, clar, ca fiind asemănătoare cu cele gen „paparazzo”. Venit omul pe pagina mea, ce-i drept anonim, lăsat cuvinte normale, decente, interpretabile şi ofertante şi primit înapoi ceva amestecat: măşti, vorbe multe şi un strop de agresiune( pe care acum un pic o regret, dar ce i-a trebuit să se pună cu o femeie …la miezul nopţii). Başca, au mai fost în zonă alte ajutoare, plus un articol la Cuvânta, că prea îi rămăsese şi ei subiectul nedezvoltat la capacitate maximă. Şi în sfârşit, am înţeles, dragii mei, ce înseamnă traficul spontan! Că de ăl muncit nu duc lipsă. Peste noapte la postările mele populare s-a iţit un articol care s-a vrut un bonus la o temă din clubul psi.

Acum cei în cauză ştiu deja. De ce am mai venit eu cu o completare poate vă întrebaţi, că am lăsat destule commenturi care să arate cam care e punctul meu de vedere? Păi, simplu. Am recitit primele vorbe ale vizitatorului meu anonim şi, la rece, am găsit alte aspecte. Dar de ce să vii anonim? La începutul hoinărelii mele în virtual, am avut parte de câteva comentarii tot în acest mod. Mi s-au părut normale pentru că ştiam cine mi le adresează şi nu am vrut să-i stric karma  Monicăi cu întrebarea : de ce nu te semnezi? Pe urmă explicaţia mi-a dat-o sor’-mea într-o seară, la singurul comentariu lăsat pe aici de ea, când mi-a recunoscut că aşa e cel mai simplu, spunând sec la sfârşit: ce? Nu te-ai prins din prima că-s eu?

Ba, mă prinsesem, deci nici asta nu mai era ciudat. Acum să revin la coincidenţe:  marţi a fost ziua când am mai remarcat existenţa unor persoane puse pe băgat zânzanie, doar aşa, pentru că au rămas poliţe neplătite în viaţă. Tot anonim. Hmmm! Una peste alta, cadrul ameţitor de bulbuci explozivi era bine instalat fără să ştiu, aşa că a început bairamul.

Anonim sau nu…omul şi-a spus punctul de vedere. Mai venise în vizită şi cu alte ocazii şi am senzaţia că e genul de om care a experimentat mult mai mult decât fac eu aici, ba şi-a permis să aibă blog, să-l închidă, să trăiască cum îi place şi să aibă şi o oarecare detaşare faţă de lumea asta care, am senzaţia, nu îi este foarte dragă. (Să vă spun drept, dacă mă uit mai atent …fug şi eu, pentru că nu-i uşor să vrei să spui ceva nevinovat şi să te alegi cu acuze cum că ai inventat tu apa caldă şi ai pretenţii de blogger). Asta nu-l împiedică, în schimb, să nu se tot mire cum nu ne dăm în cap unii altora, că nu ne criticăm mai des, că nu arătăm mai clar cât de invidioşi suntem pe succesul unuia. Că nu sunt obiectivă…ba, poate-s şi subiectivă şi ipocrită.

El o fi auzit de moderare? De aprobare a celor care vin şi comentează pe aici?  Eu…nu! Până marţi….când am realizat că nu toată lumea lasă pe toată lumea să comenteze. Aha….început promiţător. Normal că zburdă pe aici doar pupături şi îngeraşi, şi fără ipocrizie nu mi-aş dori să fie altfel. Da’ de ce să-mi strice mie ziua un om care nu a dormit bine şi i s-a pus pata pe virgula şi punctul meu din text?

Totuşi….la ce bun aceste întrebări, trăiri şi false sărituri din programul liber ales de scris baliverne citite sau necitite de alţii? Toţi, dar absolut toţi am fost de acord că purtăm măşti şi în real şi pe aici.  Sau poate nu toţi! În fine!

Aşa, şi? Schimbă cu ceva felul cum te privesc ceilalţi? Schimbă cu ceva că tu te-ai trezit cu chef de scris şi te rişti să le aşezi public? Nu m-am gândit niciodată, în cazul meu, şi Vienela mi-e martoră, că aş putea scrie ceva citit mai mult decât de cei de-ai casei. Şi? Nu eram fericită? Dădeam înapoi? M-am blocat pe undeva? Am început să-mi schimb modul de a scrie doar, doar voi părea mai de băgat în seamă? Nu! Aşa cum nici nu încerc să păcălesc. Cea care scrie e uneori în conflict cu cea care trăieşte, masca de om bun mi se potriveşte uneori…doar. Masca succesului nu o am şi nici nu o doresc. Sunt ipocrită pentru asta? Sau doar îmi cunosc aşteptările? Bani în on-line nu fac,  umbră …poate.

Cunosc oameni în real care mă contestă ca valoare umană doar pentru că le-am greşit lor într-un moment al vieţii. Şi? Trebuie să-mi raportez existenţa la asta sau pot merge mai departe purtând şi masca trecutului? Pe aia, cum spuneam, le-o las altora. Eu extrag din ea doar ce pot transforma în poveşti, indiferent cum ar fi ele: bune sau rele. Iar aici nu ce scriu eu contează, ci ce citesc în fiecare zi la alţii. Pentru că, dacă nu aş fi avut această preocupare comună nu aş fi ” pierdut” atâta timp căutând combustibil pentru sufletul meu. O prietenă de-a mea mă întreba deunăzi: Ce idee şi asta? Ţi s-au terminat cărţile în bibliotecă de citeşti scrieri de oameni cu existenţe obişnuite?

Wow! Şi în momentul acela am realizat că da…asta vreau, vreau să mă raportez la generaţia mea, la timpul meu, la actual, la azi, la mâine, cu toate trăirile şi neajunsurile provocate de asta. Şi dacă uneori aştern şi eu ceva cuvinte pe aici, cu mască sau fără mască…zău, nu-mi pasă cum mă vedeţi!  Eu ştiu ce vreau! Şi chiar dacă mă tulbură vreun comentariu politicos dar acid, există şi posibilitatea de a alege cu ce rămâi. Pentru că dacă într-o zi asta nu te mai face fericit poţi să-ţi pui tu toate măştile una peste alta că tot ies prin piele aburii nemulţumirii.

Indiferent cine aş fi  damadecaro cum mi-am spus prima dată sau Adriana Tîrnoveanu, când scrii nu scrii cu buletinul le vedere, cum spunea Lotus, sau cu Cv-ul completat. Eşti un anonim care în timp atrage atenţia. Păcăleşti? Posibil. Dar toată viaţa e o păcăleală şi un carusel în care alegi să te dai măcar o dată. Şi dacă nu, şi rămâi doar spectator pleacă în vârful picioarelor de unde te afli şi nu ai nimic de spus, sau zi „bună ziua”  şi spune-ţi numele….ăla cu mască sau fără mască. Succes!

Multumesc EQ….pentru vizită şi inspiraţie. ….chiar dacă ai vrut să fii anonim în acea seară, iar dacă greşesc, tot mulţumesc, pentru celelalte cuvinte lăsate pe blogul meu.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Cuierul, între mobilă şi obsesie

Adriana18 comentarii
Urăsc casele ale căror stăpâni se gândesc să-şi aşeze la îndemână în holul de întâmpinare tot arsenalul de sacouri, trenciuri, pulovăre, pelerine, umbrele dar mai ales papucăraie. De cum intri te izbeşte o dorinţă de a ieşi pentru a nu fi  pus şi tu în cuierul cu pricina. Nu-ţi închipui că cineva ar avea nevoie de acestea, toate o dată, şi încerci să te strecori fără să ţi se vadă pe faţă dezaprobarea, că nu-i frumos. N-am venit să cârcotim, nu? Nu! Dar ce bine le-ar sta lucrurilor ălora în dulap! Apucături cretine din vremuri holteie şi demult apuse, dar purtătoare….încă de semne. De paranoia, probabil…

Ca şi când nu era suficientă fobia asta a mea, a cuierelor pline, care te înghit de cum intri în casa omului, mai am păstrată în amintire şi o păţanie, destul de amuzantă pentru ceilalţi, dar super delicată pentru mine. Trebuia să mergem în vizită la una din prietenele noastre. Întârziem un pic faţă de ora anunţată şi auzim de la uşă gălăgie mare, ce ne indica nouă semnale de ceva aglomeraţie în casă. Iarnă, frig, haine multe. În capul meu se contura deja cuierul lui Ani, care şi-aşa îl ţinea ocupat cu fel de fel. Intrăm.  Entuziasm, gălăgie, antren. Ingrediente normale pentru o seară perfectă. Şi totuşi…..
Holul îngust abia dacă ne permitea să ne mişcăm. Acum era şi mai înghesuit: 4 oameni ce încercau să se pupe de bun venit şi găsit, câinele zdravăn şi impozant, primul la uşă spre amuzamentul musafirilor, hainele din cuier, cum bine mi le-am închipuit, şi multitudinea de încălţări ce te făcea să te fi dorit mai suplu şi mai elastic pentru a scăpa de acolo întreg. Totul la pachet. Nici urmă de loc. Deja mă mânca pielea, aşa că ce a urmat nu m-a mirat deloc, vizavi de starea de agitaţie ce mă cuprinsese.  M-am prelins mult prea repede, împiedicându-mă de o pereche de cizme cărora le-am spus acel bună seara  dedicat celor din casă şi lungindu-mă în toată splendoarea mea printre ghetele invitaţilor.
O căciulă  de blană cu nişte mânuşi în ea căzu delicat peste mine, ceea ce-mi spori neatenţia şi îi lăsă prilejul  Lorei, câinele familiei, care profită  şi de hăhăitul  strident al celor din jur, să mă lingă de zor pe faţă, spre deliciul tuturor. Ea, săraca vroia doar să-mi îndulcească starea şi să fie alături de mine cum se pricepea mai bine.  Acele câteva secunde mi s-au părut o veşnicie. Dar, na…port cu mine acum amintirea delicată a unor mirosuri inedite de iarnă.
A trecut! De fiecare dată când reveneam în casa aia primul pas îl făceam spre bucătăria care mă scotea din infernul lucrurilor uitate pe cuier. Când soţul meu s-a mutat la mine, locuiam la bloc. Aveam un hol imens în care nu aşezasem mobilă ca să mă pot mândri cu vastitatea apartamentului. Era un truc excelent care a şi folosit când am vândut apartamentul pe bani frumoşi pentru ce amplasament avea: etajul nouă.  Pe latura mică  a vestibulului era o formă de cuier ce îmbrăca peretele, ca un tapet. Dacă nu erau acele obiecte de prindere nici nu bănuiai că ar fi putut fi un corp de mobilă.  Era decorativ ..în sine. Doar că, pe el nu era nimic.
Au trecut câteva zile, şi soţul meu a început să simtă pe pielea lui fobia mea nejustificată. Îşi punea lucrurile în cuier şi nu le mai găsea nicăieri. Papucii? Nici atât? De ruşine, a început să caute cam pe unde aş fi putut dosi bunătate de lucruri necesare a fi la îndemână. N-o mai lungesc. Generoasă îi făcusem loc pentru tot ce avea nevoie doar, doar, va realiza singurel că pata ce o aveam pe creier putea să se extindă în caz de împotrivire. Nu s-a împotrivit. Ba, dimpotrivă! A reuşit să-l deranjeze şi pe el acest aspect…cu timpul.
Acum, să nu credeţi că nu am cuier în casă! Ba am! Două chiar! Pentru musafiri! Noi nu suntem, aşa că dulapul încastrat de pe hol ne ţine loc de pom de crăciun împodobit cu haine. Mai grav e cu obişnuinţa oamenilor. Nimeni, dar absolut nimeni, care păşeşte pentru prima dată în casa noastră nu le vede. Parcă ar fi dintr-o colecţie minimalistă! Dacă nu sunt şi haine acolo, semnalând utilitatea, par recuzită şi niciunul nu are curaj să se apropie de ele, semn că s-ar putea chiar să am o problemă cu adevărat, judecând după reacţiile obişnuite, repetabile şi normale ale celorlalţi. Nu le explic problema mea.  Lucrul trece neobservat, dar îmi creează mie mici semnale de alarmă. Îi ajut să se debaraseze de hăinuţe şi folosesc recuzita întocmai…spre  marea lor surprindere. De ce oare, eu tot nu înţeleg?!
Mi-am adus aminte de acest aspect pentru că, ieri, în graba unei seri nebune, am lăsat pe hol, în cuier, rucsăcelul propriu şi personal plus eşarfa din dotare. La un moment dat îl văd pe Mihai, încruntat, sfătos şi precipitat că le ia şi le duce la locul lor bombănind:” mă deranjează …vizual!”. Auoleu! Asta-i replica mea!, zic. Am stricat bunătate de bărbat şi soţ! Şi era într-un timp…normal!
Normali suntem şi acum…se pare, dar e mai mult ca sigur că trăind atâta timp împreună…împrumutăm chiar şi obsesiile celuilalt. Nu vreţi să ştiţi ce am împrumutat eu de la el! Sau poate…da! Vă doresc să trăiţi liber, fără canoane, fixaţii, stări paranoice sau obsesive! Dar vă spuneam deunăzi…nu trebuie să semănăm!
Aceasta am vrut să fie o lectură uşoară de vară, de week-end….pe care vi-l doresc de excepţie. Vă mulţumesc tuturor pentru vizite, pentru timpul vostru, pentru vorbele lăsate pe aici, pentru susţinere. Pe curând! Vă las semn de ce nu găseşte nimeni cuierul. Voi îl vedeţi?