Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

De la muzicieni de soi la ciocli

Multă vreme nu am ştiut nimic despre tatăl meu. Plecase la muncă în Israel şi un an de zile nu am primit niciun semn că ar fi mort sau în viaţă. N-am să povestesc asta, dar vreau să spun împrejurările în care, două nebune, sora mea şi cu mine, au plecat pe o ploaie torenţială spre Bucureşti, în aceeaşi rablă de Renault 5, numită, cum spuneam într-un alt articol, după caz: „Furia roşie sau Tomberonul roşu”. Atunci era o combinaţie între cele două şi asta doar din cauza ştergătoarelor şi a motoraşului de stropit parbrizul fără produs suficient în el. Primisem al doilea telefon, după primul în care descopeream că tata e în viaţă, de la un inginer care era în trecere prin capitală; şi pe care trebuia să-l întâlnim în Piaţa Victoriei la ceas de seară, mai degrabă la un 4 după amiaza.
Ştiam că e rost de primit bani de la tata şi am intrat în panică cu întoarcerea acasă în aceeaşi zi. Cu un an înainte îi cunoscusem pe cei doi băieţi la mare, şi uite acum o situaţie în care ne puteam revedea. Nu ne mai auzisem de ceva vreme. Cred că ne amintim cu toţii ce însemnau telefoanele fixe în vremuri în care doar aşteptatul la celălalt fir gen: „sună, nu sună”…era o dramă. Cumva ne-am dat întâlnire cu cei doi tineri în locul cu pricina, imediat ce aveam să intram în posesia banilor. Atunci părea singurul lucru de încredere; acum, la felul de a fi dobândit în timp şi pericolele de la tot pasul, mi se pare o imbecilitate. Mare. Nu cred că le-am spus ce căutam în Bucureşti; am inventat o poveste despre ceva de rezolvat dis de dimineaţă.
În fine. Drumul a fost infernal. Zoaiele făcute de un tir din faţa mea ajungeau să ne inunde cu totul; ştergătoarele nu făceau faţă, murdăria nu dispărea, de oprit n-aveam cum; de întors nici atât, era în pericol să pierdem banii;  timpul se micşora, Bucureştiul părea prea departe. Groaznic. La un moment dat cred că am condus ca un om care nu se poate concentra decât pe un punct fix; cocoşată, cu ochii pironiţi deasupra ştergătorului din stânga, în care rămăsese singura porţiune de geam curat. Am ajuns cu vreo 15 minute înainte de întâlnirea cu inginerul, ne-am îmbogăţit subit; şi ne-am dus la localul cu salate să luam ceva la pachet. Băieţii apăruseră şi ei, dar duba dubioasă dispăruse, iar  în locul ei era un Cielo auriu, perfect asortat la părul blond al băiatului ce terminase Conservatorul.
Cumpărăm cafea şi ne roagă să ne ţinem în trafic după ei. Eram ca o scamă pe un costum impecabil, şi asta ne provocase o altă criză de râs. Oprim în faţa unei case dintr-un cartier de vile după modelul celor interbelice. Scoatem noi, în direct, fără să ne jenăm, trei oooouri, cinci wow-uri, şi când să intrăm vedem, deasupra scărilor superbe, o firmă: „Pompe funebre”. Ups! Nu ne abţinem, şi ne isterizăm în continuare, ca nişte coţofene, sub privirile mustrătoare ale celor doi, dar care încercau să ne intre, oarecum, în graţii. O sufragerie, cum nici acum la cei patruzeci şi treaba mea de ani, nu am mai văzut, ne mai ia din agitaţie şi ne trimite spre contemplare. Înaltă, de înregistra orice sunet ca un ecou perfect, cu ferestre spre o grădină de poveste, cu un candelabru de cristal roz şi corpuri de iluminat sub formă de struguri, cumva, perfect asortate cu lustra, aşezate în cele 4 colţuri, fix de tavan, nu perete. Un covor lucrat manual, de o dimensiune impresionantă şi nişte canapele ce semănau la tapiţerie cu lâna aia de cămilă, de un bun gust răvăşitor făceau ca şi interiorul şi exteriorul să fie ca o comunicare absolută.
Deja eram bulversate. Sanda încerca să nu alunge buna dispoziţie, şi în sobrietatea aia surprinzătoare, făcu o remarcă absolut delirantă pentru mine: Ţi-ai pus dinţii! Ori nu mai cânţi în cor?”, întrebă ea cu o inocenţă greu de descris. „Nu mai cânt, acum ne ocupăm de altceva, dar putem să vă arătăm că eram potriviţi ca muzicieni, dar nu ne descurcam cu banii!” Nici nu apucăm noi să ne mâncăm salatele pentru care am fost exilate în bucătărie, în care, nu cred că era ceva, nici măcar un cuţit, să nu fie alb; că auzim forfotă de sunete muzicale în sufragerie. Noi cu gândul la încăperea în care ne aflam. Totul…lucea, într-o poveste a „Albului ca Zăpada şi două rătăcite”. Am mâncat cu ghionturi ca nu cumva să picăm vreo frimitură în perfecţiunea respectivă. Baia era imensă şi ea, şi mă impresiona cu atitudinea aia de ascuns totul prin dulapuri. Nici periuţa şi pasta de dinţi nu trona pe etajera sclipitor de curată şi ea. Deja ne dispăruse râsetul ăla zgomotos, crezând că ne aflăm în casa celui din filmul ăla cu Julia Roberts: „În pat cu duşmanul”.  Prea era totul la dungă.
Ni se permite să ne luăm cafelele, ba suntem servite cu nu ştiu ce suc, şi asistăm ad-hoc, cred că m-am molipsit de expresia asta, la un concert de trombon, trompetă şi mai apoi doar trombon-voce. Nu era rău, dar nu priveam spre Sanda nicicum, de teamă, că la surescitarea ce o aveam, să nu ne umfle râsul din nou. În capul nostru nu cred că nu era ideea de flirt, dar telefonul care a sunat  acolo mai toată seara, chiar şi când i se luase piuitul, auzindu-i vibraţia, ne pusese repede pe picior de renunţare. Era semn că cineva era pus la aşteptare, şi nu era reconfortant.  Doar că nu a fost nevoie de astfel de gânduri. Totul avea să capete o dimensiune hilară pentru noi în doar câteva minute, mai târziu:

-Ei, acum muzica a rămas la nivel de amintire!, încep ei a se explica. Acum încercăm să fim pragmatici!

-Adică firma de pompe funebre e a voastră?
-Da! E ceva rău într-asta, fetelor?
-Ah, nu!, răspundem la unison şi total neconvingător…

-Să nu credeţi că e o simplă firmă! Am învăţat tot ce înseamnă asta. Aducem oamenilor diversitate în ce vor. Am importat coşciuge capitonate, care se deschid în dreptul feţei, oferim tot, ca oamenii să nu se streseze:colive gata făcute, coroane, îmbălsămări, trusoul, transport cu maşină funerară; şi la o adică…cor de bocitoare.

-Cor de ce…?, întreba soră mea perplexă şi stăpânindu-se cu greu să nu râdă iar…
-De bocitoare, că unii vor!
-Păi, şi de unde le iei?, insistă ea….
-Avem babele noastre plătite….
-Aha….!, se simţi ironia noastră plutind…

Iritat, Eli se duce după un pahar cu apă, moment în care bruneţelu’ se aşează lângă Sanda şi îi sărută mâna galant. Sanda se retrage în carapace, eu mor de râs în continuare şi întreb sub privirile ciudate între flirt dar şi enervare ale lui Elias:

-Şi, câţi angajaţi aveţi în firma care se ocupă de tot ce spuneţi voi?
-Păi, …doar noi doi!

Puteţi crede ce vreţi, dar farmecul celor din vacanţa trecută dispăruse doar la gândul profesiei lor.  Superficiale sau nu, nu ne atrăgeau deloc mâinile ce atingeau lucruri neînţelese de noi, atunci. Ne-am retras mai repede decât plănuiam, într-un dormitor în care, deasupra patului, trona un tablou al mamei sale…răvăşitor de frumoasă, şi răvăşitor de artistic. Era plecată de mulţi
ani din ţară, aveam să aflăm. Sora mea, ghiduşă, nu se putu abţine, din nou: „E prins bine? Nu vă e teamă că va putea pica în capul cuiva, vreodată?” După ce aveam găzduire gratis şi ei erau băieţi salon, mai eram şi impertinente. Nu ştiu cum am dormit, dar abia am aşteptat dimineaţa. Ne-am trezit devreme, în paşii băiatului care venise pe balcon să ia garoafele pentru o coroană. 10 minute am râs continuu. Tot ce am crezut noi că se va întâmpla la Bucureşti era un fiasco. Ne-am împachetat rapid. De atunci, dacă văd pe cineva cântând la trombon nu-mi pot imagina decât un cortegiu funerar.

12 gânduri despre „De la muzicieni de soi la ciocli

  1. Mama, dar stiu ca i-ati nimerit bine pe baietii astia! Niste ciudati, poate cei mai ciudati baieti pe care i-ati fi putut cunoaste. Ma intreb razand daca tot ei erau si bocitoare, in caz ca… :)))) Si asta cu garoafele de dimineata a pus capac… Ah, si aia cu ti-ai pus dintii? :))) Fata, prea multe intr-un singur articol! Albul ca zapada… Mai vreau!!! :)))))
    Cand au fugit vremurile alea in care nu ma puteam opri din ras, indiferent de motive si de consecinte? Mi-ai amintit cat de tampita eram si cum ii deranjam pe toti cu rasul si ironiile mele. Inca de mici am semanat noi doua…

  2. Mare curaj ati avut, Adriana.Chiar doua fiind , nu cred ca ati fi putut scapa vii daca tipii ar fi avut ganduri necurate cu voi. Nu de alta, dar acum erau obisnuiti cu un alt tip de munca si pentru ei era ceva care apartinea de normalitate. Pentru voi nu. Mare noroc ati avut.

  3. Vienela, sora mea şi cu mine avem nişte priviri din care citim tot şi nu mai putem sa ne oprim din ras. Mi s-a întamplat nenorocul ăsta in cele mai nepotrivite momente, inclusiv la o inmormantare altfel, dacă tot vorbim despre asta. In plus aici eram femei in toata firea dar cred ca imature cum spuneam mai jos. Tu realizezi că am plecat la intalnire cu nişte muzicieni şi am dat de cioclii? Şi chestia aia perfecta din casă. Ah, am uitat un aspect…ne-au servit cu Kefir făcut de el cu nu stiu ce ciuperca. Era omul asta burlacul convins, dar pedant pană la presul de la usa pana la carpa din baie ascunsa după un făras. Mamăăăă….

  4. Super poveste, chiar suna a poveste… oricum curajoase ati fost, iar ei cu adevarat baieti salon :-). Cel mai mult mi-a placut partea cu patruzeci şi treaba mea de ani, am sa o folosesc si eu, daca nu te superi :-).

  5. Sună a poveste, dar nu e. Dacă la mare a fost basm, aici am găsit o ciudatenie, dar măcar, cum spui şi tu, au fost gentlemani pană la capăt. Poţi lua, dor , de la mine…orice îţi va fi pe plac. Mulţumesc.

  6. 🙂 Deci b[ietii au devenit pragmatici descoperind ca arta nu tie de foame, mai ales intr-o tara unde nu prea e apreciata si oamenii nu dau bani pentru a se bucura de frumos. A fost o experienta palpitanta. Trebuie sa recunosc ca m-ai intrecut pe departe.

  7. Chiar vrei să public şi celalalt mesaj? Cine ce vede când graba şi entuziasmul ne cuprinde? Eu mă bucur că ţi-a plăcut. Povestea nu a prins ca cea cu Sulina. Dar poate recupereaza. In realitate, a fost şi mai amuzant decat am redat eu aici.

  8. Interesanta poveste. Si mai interesant ar fi daca ai mai sti ceva despre ei, daca s-au mentinut in afacere. Nu stiu daca faptul ca se ocupau de inmormantari m-ar fi speriat cat exagerarea aceea, albul si ordinea din casa…

Lasă un răspuns