Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Rolurile mele

De când mă ştiu joc pe scena vieţii câte un rol mai mare sau mai mic, mai bine, mediocru sau prost. Nu am un scenariu prestabilit şi nici vreun sufleor care să mă scoată din încurcătură atunci când mă împotmolesc în cuvinte şi chiar în fapte. Am jucat alături de actori mari, deşi obişnuiţi,  falnici, cu replici culese parcă din cartea vieţii. Când mi-au spus că şi ei au bâjbâit până şi-au conturat măreţia i-am privit neîncrezătoare, dar mi-au povestit, în pagini lungi dintre actele principale, istorii cutremurătoare. Am avut rol de fiică, nepoată sau alt grad de rudenie, dar cel mai drag mi-a fost  şi îmi e rolul de soră mai mare. Acum şi ăsta păleşte în faţa surorii mele mai mici, pentru că grija şi atenţia ei faţă de noi toţi îi dă ei apelativul grandios. Eu sunt mare doar pentru că m-am născut mai devreme.
Rolurile au venit repede şi uneori prea multe odată încât pe unele chiar le-am anulat din faşă. Am vrut să încerc rolul femeii atrăgătoare când încă nici nu ştiam dacă am devenit cu adevărat femeie. S-a sfârşit prost, iar mai apoi, orice oglindă sau om mi-ar fi confirmat că rolul îmi vine mănuşă, mie îmi părea fals şi neadevărat. Apoi am sărit peste curiozitatea asta;  primisem de undeva din interior o stare de bine ce nu mă mai lăsa să mă gândesc la acest lucru. Cel mai drag rol mi-a fost şi îmi e cel al libertăţii, dar şi prin acesta am trecut uneori cu forţă, iar alteori l-am jucat prost dar crezând că-l joc bine.

Mi-aduc aminte de cel ce m-a scos în stradă în decembrie 1989 şi pe care nu-l voi uita niciodată. În acel moment am cunoscut moartea, la propriu, privind soldatul mort din faţa mea şi mi-am împletit, atunci, stări de emoţie, teamă, neînţelegere, adrenalină, milă, dorinţă de mai bine, de schimbare, de viaţă mai bună. Cum am jucat acest rol?  Cu puţin curaj, cred, dar cu hotărâre. Apoi libertatea am coborât-o în plan personal dar am transformat-o cu fiecare zi în singurătate. Greşeam. Mult, iar  atunci am cerut un rol mai puternic, mai viu, mai plin, neştiut, dar bănuit, ce credeam că nu e de mine. Şi uite că  libertatea mea de soţie e cea mai dulce, pentru că e ocrotită, stimulată, încurajată şi iubită. Şi da, joc şi rol de soţie, în sfârşit! Pot spune cu mâna pe inimă că libertatea financiară de una singură …nu aduce nimic bun, nicio satisfacţie sau poate doar una măruntă. Şi ar mai fi…Am avut şi roluri negative, ţesând intrigi pe care puţini le-ar recunoaşte public. Public toţi ne vrem puri, curaţi şi integri. Nu sunt sau mai bine zis n-am fost, dar nu îmi ghidez viaţa şi viitorul după acest rol. În timp, am avut rolul de a merge alături de mulţi oameni. Pe unii i-am numit prieteni, alţii m-au numit ei pe mine, cu puţini chiar am fost şi sunt, dar de acest rol încă mi-e teamă. Când un necunoscut încearcă să se apropie  în real de mine mi-e teamă că ceea ce voi vedea eu în ochii lui mă va depărta de cuvintele frumoase pe care le găsesc prin preajma-i. Sau poate pe el de mine. Dar acesta e rol de risc şi e musai să-l trăiesc, altfel e nevoie să construiesc cazemate în jur şi să joc rol de castelană.

.
Cineva, cred că Nuţa Istrate Gangan, spunea într-o replică savuroasă că unul dintre lucrurile importante din viaţă este omul lecţie, indiferent că e de bine, sau rău. Şi rolul ăsta l-am jucat şi într-o parte, şi în alta, iar despre cei ce mi-au fost mie lecţii nu pot decât să le mulţumesc că am păşit alături. Unora încă le pot mulţumi verbal, ceilalţi îmi sunt amintiri dragi sau mai puţin dragi, dar cred că fiecare monitorizează asta în felul lui. Eu, de exemplu, unde nu am mai putut fi de acord cu ideile şi convingerile devenite obositoare am ales rolul fugarei, uneori chiar fără explicaţii. Nu ştiu dacă a fost bine sau rău.
Mulţi, mulţi ani nu am putut iubi animalele. Nu ştiam cum, de ce şi care ar fi rolul lor în viaţa omului. Pe mine mă învăţase mamaia mea că pisicii îi zici „zât” şi o trimiţi după şoareci, iar de câine e nevoie pentru a lătra omul intrus, dar e musai să stea legat în fundul curţii şi să primească apă şi mâncare o dată pe zi. Dacă nu mai făcea faţă era dus la pădure, departe de casă, iar dacă avea norocul de pui primeau tratament de înecare de la naştere. Tare m-am mai mirat, mică fiind, văzându-l pe fratele tatălui meu cu un căţel sub masa de bucătărie, unde mâncam noi şi tratându-l ca membru al familiei. Despre pisici ce să mai spun? Târziu, am descoperit rolul animalelor în viaţa mea. Am avut pisici mai întâi şi mai apoi, din 2011, căţei. Pe aceştia din urmă încerc să îi ajut cum pot, şi nu, nu vreau să joc rolul „iubicioasei de animale” (cum mi-a spus cineva că sunt, deunăzi), ci vreau să încerc să fac câte ceva lăsând loc în viaţa asta călduţă şi pentru acest lucru, în măsura în care pot. Nu mă ajut nici pe mine risipindu-mă în acţiuni în care nu cred.

Roluri. Roluri sunt multe, multe. Atât de multe încât ceea ce fac eu acum e să înşir în cuvinte doar un strop dintre ele. Cuvintele, ajutoarele mele de nădejde în unul dintre cele mai dragi roluri primite ca dar în viaţa mea: acela de „mâzgălitor fără pretenţii” pe un blog public, au şi ele rolul lor.  Mă risc şi merg mai departe cu această cutie cu gânduri proprii, ameţind-o în cel mai bun rol posibil: acel al prezentului. La acesta aduc zilnic îmbunătăţiri. Mulţumesc pentru că îl jucaţi cu mine!Dacă nu aţi ameţit deja la cât am folosit cuvântul „rol”, e de bine. Dacă da, mă iertaţi! Nu mai fac! Promit!

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Obloane roşii

Cuvântul zilei e- zăpadă, sau mai simplu: Ninge! E frumos oraşul îmbrăcat aşa cu manta albă, dar doar de sus privit, sau prin lentila aparatului de fotografiat. Holul pe care stau acum şi scriu are ceva de acvariu, de geamuri mari şi largi prin care vezi totul ca într-un film 3D şi unde nu-ţi scapă nimic din spectacolul naturii. Doar că ieşind în curte magia cuvintelor dispare, te trezeşti cu şoşonii uzi leoarcă din trei paşi, vezi pata galbenă lăsată de căţelul Toto, care mereu stă până în ultima clipă şi te miri că nu se mai opreşte din marcat locul în stilul caracteristic. Ieri am adunat frunzele, am ascuns măsuţele de grădină, am acoperit o băncuţă cu o prelată, dar am uitat să leg prunuşii iar acum se încovoaie sub greutatea zăpezii ude. Aerul rece e şi el umed acum şi până la maşină magia iernii a dispărut.
Căţeii stau zgribuliţi în curte privindu-te cum te depărtezi şi deja aşteptându-te să revii ca să primească un colţişor uscat în casă. Mâine cei mari primesc căsuţă nouă. Bobiţă…cred, că pe Zara nu o văd intrând în cuşcă….neam! Totul e mocirlos, ei sunt teribil de murdari şi nu înţeleg de ce te fereşti din calea lor. Spăl de trei ori pe săptămână haine de-ale soţului meu care, în fiecare seară, se lasă cotropit de lăbuţe de căţei fericiţi că-l văd înapoi acasă. Nu mă mai supăr. Am înţeles demult că mă împotrivesc degeaba, nimeni nu aşteptă ca Mihai să treacă pe …haine de casă. Îl iau în primire de cum apare pe poartă şi se lasă cu dezmăţ şi murdărie. Dacă aţi şti cum se pot bucura, de parcă  nu a lipsit de acasă câteva ore doar, ci zici că a fost plecat în Afganistan.

Casa e cât de cât protejată. Mă mir totdeauna că doar un zid iese şifonat din iarnă şi asta pentru că am greşit maxim când l-am renovat. Mi-am promis că la anul îmi pun obloane roşii şi muşcate curgătoare. Nu, nu vreau obloane  să le trag peste ferestre. Vreau două obloane prinse direct pe zid, aşa de efect, şi de ostoire a dorului de „la ţară”, de căsuţă din poveşti. Sunt, cred, singura persoană de pe pământ căreia nu îi plac decoraţiunile de Crăciun. În afară de brad, şi ăla subţire şi potrivit ca înălţime, nu stufos şi împodobit de fiţe, plus câteva coroniţe, nu suport mai nimic în propria casa. Mi-e dor de bradul acela cu nuci şi bomboane, cu portocale atârnate din care nu mai rămânea nimic până la final. De asta vreau obloane roşii. Vreau decoraţiunile mele din lemn, autentic, la care sa adaug crengi de brad sau ghirlande naturale, sau doar vâsc…aşa…după posibilităţile fiecărui an.
Aşa că…ăsta aş vrea să fie darul meu de Crăciun, chiar dacă nu le voi primi anul acesta, dar să pot spune la anul că am casa împodobită cu darul de iarna trecută de la Moş. Şi mai vreau o Crăciuniţă şi un coş înalt de nuiele. Anul trecut am avut două (crăciuniţe). Nu au rezistat după ce a trecut sezonul. De asta nu am nici muşcate. Nu ştiu ce să fac cu ele după ce afară nu mai rezistă. În casă nu am niciun loc rece, sau cel puţin…cu ventilaţie normală. Este destul de uscat, casa fiind mai mult din lemn, iar muşcatele nu rezistă până  în primăvară. Niciuna nu se reface cum văd eu prin alte case. Sigur nu mă pricep la plante, dar tot voi găsi soluţii. Acum vreau să planific o vizită, unor prieteni care mi-au promis obloane. Eu doar trebuie sa le recondiţionez şi să le vopsesc. Dacă ar fi după mine m-aş muta la ţară. Dar nu orice „ţară”; m-aş muta într-un sat lângă Braşov, să pot trăi după reguli simple şi cu hrană produsă de noi, cu tradiţii simple şi bucurii la fel. Dar ăsta e din alt film, altă dorinţă şi …mai bine mă opresc la obloane. Să-mi uraţi succes, da?
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Casa părăsită

Lângă noi e o casă părăsită. Nu mi-aş fi permis să spun niciodată asta dacă din februarie 2013, de când tanti Ana a plecat spre alte lumi, ar  mai fi trecut pe aici cineva să o îngrijească. Tanti Ana nu a avut copii. A lăsat casa unui nepot cu mari probleme, cinci operaţii pe creier, şi cred că asta e singura explicaţie pe care mi-o pot da, apropo de acel zero vizite, chiar dacă nevasta din dotare, tânără şi în putere, ar fi putut compensa din plin absenţa lui. Doar că, ştiind că în zona noastră muntele ne-a acaparat cu totul, deci şi cu dezavantajele lui, umezeala fiind una dintre acestea, nu pot să nu mă întreb cât  plânge  oare casa de atâta umezeală şi miros? Noul proprietar nu va putea să mai facă altceva decât să o dărâme. Noi privim cu tristeţe spre casă, cu o lacrimă în suflet. Nu e mai nimic de făcut.
Vara a mai fost cum a fost. Tanti Ana avea grădina plină de flori şi viţă de vie boltită. Era ca o umbră naturală. Trandafirii şi zorelele  ce s-au întins până spre noi, pe gard,  erau ca o încântare a simţurilor noastre. Mânecuţa Maicii Domnului a rămas înflorită până spre septembrie, lucru rar, ca şi când parfumul ei o mai lăsa pe băbuţa noastră, „prietena” lui Mihai (cum îmi plăcea mie să spun), cu adieri pe pământ.
Toamna, în schimb,  a adus o muzică simfonică, în curtea femeii. Şi nu glumesc deloc. Ştiţi zilele alea, în care pleci de dimineaţă în drumeţie, cu ceaţa deasupra capului şi cu senzaţia că auzi un cor ca de greieri, ei nefiind decât şoaptele coborâte din înaltul cerului spre desfătarea noastră şi a urechilor un pic îngheţate? Pădurea  ne vorbeşte, ne cântă, ne spune poveşti într-o simfonie cu cheia sol a toamnei pe portativ. Ieşim în curte, cu o cană aburindă de cafea, înfăşuraţi cu hanorace călduroase (aici tot timpul e cu câteva grade în minus) şi ascultăm cum ne cântă pădurea de lângă casă, exact ca în drumeţie.
Dinspre tanti Ana auzim glasul strugurilor neculeşi,  al gutuilor necăzute din pom, care parcă îşi îndreaptă moţul lor cu pufuşor înspre noi, transmiţându-ne telepatic să le salvăm de pe ramurile ce se golesc de frunze. Mere ce cad cu zgomot şi grauri ce croncănesc gălăgios, ciugulind rodul viei plângătoare de anul ăsta. Nucul cel mic strigă, într-o arie de frunze, că are daruri pentru oricine l-ar culege. Cade o ţiglă, desprinzându-se violent de pe acoperişul pipernicit al casei ce pare, încet, încet, o colibă. Bubuitul ei e ca un sunet de tobe sau talgere, iar scârţâitul uşii de la o anexă ce stă să se dărâme, întregeşte tânguirea, asta, de mijloc de toamnă.
Când plouă peste curtea vecinei pare că toată simfonia ar fi o durere, un  recviem natural şi un vaiet al unui om care credea în viaţa perpetuă, măcar pentru natura din curtea ei. Nişte flori de gălbenele trec  timid dincolo de zăbrelele gardului nostru şi par a se agăţa de orice formă de admiraţie găsită la îndemână. Vecina avea leuştean şi mărar ce au crescut înalt precum vrejul de fasole şi Jack al lor. Nimic nu e mişcat. Totul e înţepenit într-un peisaj parcă pictat, dar viu printr-o animaţie modernă.  Parfumul puternic de mirodenii româneşti imprimă amintirilor  cântecul de jale al unei fanfare naturale.
Păsările îşi fac loc în curte, în mirajul boabelor libere, iar trilurile lor sunt ariile de soprane ce fac muzica asta de toamnă puţin mai veselă, mai cu speranţă, alungând gândul fanfarelor. Doar pisicile sunt fericite. Le pândesc după tufele cele ‘nalte, în speranţa că ultima silabă de victorie să fie un mieunat învingător. Atunci, închid uşa, nevrând să fiu părtaşă trofeului smuls prin legi fireşti pentru ele, nefireşti pentru mine. Toamna îmi cântă cântec trist de uitări, de duceri şi aduceri aminte, de oameni plecaţi şi lumea lor risipită într-o indiferenţă de om sec. Ştiu doar că după câteva luni natura va descânta sunete vii de răsfăţ verde şi asta mă alină, însă nu-mi pot lua ochii de la tot raiul ăsta care sigur nu va fi perceput de un om din viitor..astfel și nu va vedea altceva decât o …casă părăsită.
 Mi-aduc aminte de mine, cea care m-am îndrăgostit de muzica unui parfum primit în dar într-o toamnă, demult, şi pe care l-am uitat, Noa, de la Cacharel – parfumul perla. Ştiu că inocenta acestor arome nu cadrează perfect cu parfumul subiectului dar faptul că de 15 ani nu l-am mai folosit mi se pare nedrept, asa arăt că uitarea e o muzică a unui parfum pierdut în timp. Ce-ar fi să-l regăsesc, poate aşa găseşte cineva şi drumul spre  casa părăsită  a tantei Ana, sau mai bine nu, caci cine stie ce transformari ciudate vor veni. Povestea a fost scrisă pentru Clubul condeielor parfumate, găzduit de Mirela, tot ea fiind cea care a ales această temă: „Parfumul muzicii toamnei”. În tabel găsiţi şi alte poveşti minunate.
casa parasita, sursa: internet
casa parasita, sursa: internet
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Pâinea noastra cea de toate zilele…..

Am un mare păcat, sau viciu. Nu ştiu cum să-i zic. Îmi place pâinea. Da, corect: PÂINEA!
Azi e ziua mondială a pâinii iar eu trebuie să sărbătoresc pentru că, în plus, este slăbiciunea mea, bucuria simplă și răsfățul suprem în care intră multe, multe alte semnificații, unele venind de acolo, din tărâmul basmului meu buzoian.
Când eram mică, la ţară, la mamaia mea cea cu ochi atotștiutori, pâinea de la brutărie era un lux pentru ţăranii care trebuiau să ducă acolo câţiva saci de făină  pentru ca, mai apoi, să ia câte pâini doreau ei pe o cartelă ce o păstram şi o strângeam în palme ca pe o icoană. 
Nu avea gustul celei de la oraş, nici înfăţişarea. Dacă o luam caldă, ajungea acasă roasă ca de şoareci; îi jumuleam coaja spre disperarea mămăiţei mele. Nu ştiu ce ţineam mai strâns, amărâta aia de cartelă sau pâinea aia aurie cât roata carului de mare?!
Brutăria….nu mai e. Demult, de după revoluţie, când au apărut ”privaţii” în sat. Nea Lică şi nea Oancea, brutarii satului, s-au dus şi ei, pe rând, de ceva vreme. Gustul acelei pâini îl mai regăsesc doar la pâinicile de casă din jurul Braşovului.
Şi totuşi, în afară de drumul ăla ce-l făceam cu cei câţiva copii din sat, nu aveam alt moment în care să mănânc pâinea goală. Ba, aş spune, că atunci când în internat fiind, şi trebuia să mă mulţumesc cu o felie de pâine de la cantină, scotoceam toate dulapurile în căutare de un borcan de gem sau zacuscă; poate, poate, împodobeam bucata aia cu ceva domnesc.
Atunci au apărut experimentele. Doamne ce vremuri! Acum mi se întâmplă des să frământ pâine, cu drag,  cu atenţie dar şi cu gândul că, de ceva vreme, pâinea mi-a devenit duşman; şi, dacă nu vreau să sufăr intens după urma kilogramelor în plus, trebuie să mă limitez. Uite aşa, a devenit marea mea dragoste un viciu, o plăcere vinovată, mai bine zis, un lucru al cărui miros, în procesul fabricării, îmi umple simţurile, fiinţa, şi mintea de amintiri.

”Mie îmi place cu seminţe”(zicea o reclamă). Vouă?

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Bucureştiul unor toamne trecute

Bucureştiul de dinainte de ’89 nu era nici frumos, nici urât, nici primitor, nici vesel. Îmi furase deja 4 ani din adolescenţa mea şi aşa plină de frustrări şi căutări de sine, în care mă intersectam cu întâmplări în care mi-aş fi dorit să nu fi păşit vreodată. Mi-aduc aminte ca azi. Griul Gării de Nord, unde primisem  un prim salut al oraşului pestriţ în care aveam să locuiesc, era parcă coborât, fix, din hornul vreunui combinat de la Copşa Mică. Cărucioarele mari de bagaje mă fascinau însă, ca un element nou, nemaiîntâlnit de mine, un pui de om plecat de acasă prea devreme. M-am trezit când râsul isteric al unui hamal de ocazie, ce se credea un saltimbanc de succes pe un peron aglomerat, mă dădu la o parte din calea lui. Rămăsesem pironită, oarecum extatic, privind tumultul şi angrenajul liniilor de cale ferată cu cel al reţelelor electrice de deasupra.
Când am ieşit în zgomotul firesc al Bucureştiului stradal, mi s-a părut o muzică de Bach în comparaţie cu Beethovenul gării. Habar nu am avut unde să merg prima dată. În ce autobuz să urc, ce traseu să aleg până acolo, unde aveam să-mi petrec ceva ani. Totul părea ascuns şi alambicat, în rezolvări ce ţineau de hazard mai mult decât de cunoaştere. Nimereală ar fi cel mai potrivit cuvânt. Mi-am lăsat la bagaje de mână tot ce aveam pentru a mă mişca în voie. Am plecat spre centru şi-mi amintesc că primul lucru care m-a lăsat fără cuvinte a fost Intercontinentalul, ca mai apoi stilul eclectic al Ateneului Român, descoperit într-o plimbare ameţitoare, să mă lase fără cuvinte. Griul se lăsa uşor şi descopeream un muşuroi în mişcare, în care oamenii păreau mici iar clădirile se căscau în faţa ochilor mei ca într-un puzzle necompletat, negăsind uşor piesele lipsă.
Teatrul Naţional, Palatul Telefoanelor, Calea Victoriei, Magheru…erau nişte nume pe care le completam în carneţelul meu de bal, pentru nişte dansuri viitoare. Cofetăria Scala mi-a oferit cel mai bun desert din viaţa mea de până atunci: un cataif cu frişca veritabilă. Mă mânjisem toată ca o pisică ce descoperise oala nesmântânită şi nepăzită. Tot centrul devenise explorabil şi nu mă săturam să compar, să adulmec şi să mă bucur de noua mea experienţă de provincială ajunsă în capitală. Doar că visul frumos avea să devină coşmar, când noua mea casă, din acea vreme, avea să mi se înfăţişeze într-o zonă periferică, dubioasă, sătească, dar fără nimic idilic în ea, cu miros de boală de la spitalul cu bolnavi incurabili …aproape, cu viaţă ţinută de un fir de noroc.
Toată adolescenţa mea  vira spre o fundătură într-un aliniament al sorţii nefiresc şi neînţeles nici măcar acum după 25 de ani. Cât de neinspirat să fii să laşi un oraş de munte, curat, frumos şi primitor pentru o văgăună de cartier din care am ieşit rar, cu teamă şi cu peripeţii, la un îndemn neinspirat al unor adulţi atotştiutori? Viaţa mea timp de 4 ani a prins contur de om trist, cu zbateri printre străini neprimitori şi de unde amintirile nu ţâşnesc aproape niciodată. Sau rar, aşa ca într-o încercare de împăcare târzie.
De Braşov mi-a fost dor continuu, iar din Bucureşti aveam să ţin minte frumuseţile esenţiale pentru un timp în care să le regăsesc cred că ar fi doar un joc de-a baba oarba, insistând în a recunoaște semnele trecerii mele pe acolo. Și deși am încercat de câteva ori să caut anumite locuri, am sfârșit tot în aduceri aminte, cuminți și plicticoase, numărând pași pierduți și ani tineri cât o părere.
A fost odată, în vremuri în care Ceauşescu exista şi viaţa noastră era influenţată de acest lucru.

1971-hotel-intercontinental