• Există în viaţa asta a mea mai multe perioade. Ce bine ar fi fost să pot spune şi eu, ca la marii artişti, de perioada albastră, roz sau cubistă. Din păcate, nu pot spune decât de perioadele mele de rătăciri printre oameni cu nume pe care nu le mai pot pronunţa. De asta mi-e ciuda că minimalizez efectul pe care l-au avut  anumite persoane, din acea vreme,  care şi-au pus amprenta în mod pozitiv asupra mea, uitându-le într-un colţ de inimă şi gând. O astfel de persoană era cea care purta numele de Christine-Henriette, cu aproximaţie de litere, al cărei nume mi-e drag şi acum să-l rostesc. Pentru ceva vreme, această doamnă cu aer aristocrat  înnăscut a devenit piesă importantă în dezvoltarea mea de tânără femeie.
  • De la ea am învăţat ce înseamnă o cafea bună şi cum cafeaua nu e doar cafea; cum poţi fi o bucătăreasă excepţională fără a sta ore în bucătărie; cum poţi simţi o dantelă de calitate între degete, dar şi cum a şti să faci ceva cu mâinile tale e formidabil (croia şi cosea la maşină excepţional, doar de hobby). Cum poţi fi rece şi în aceeaşi măsură afectuoasă, cum poţi ţine frâiele unei familii fără ca acest lucru să se vadă şi să se simtă. Educaţia ei cu filon german  se vedea în fiecare lucru şi gest făcut. Nu neg, însă, că toate acestea îmi erau dragi, dar mă și țineau la distanță, niciodată nereușind să trec unele bariere. Evident, eu făceam parte din alt film.
  • Adoram să o aud vorbind în limba ei maternă, asa cum muream după fiecare amintire pe care o evoca. Orice unchi, mătuşă, nepoată, verişoară ce purtau nume desprinse dintr-o altă dimensiune decât a mea, mă făceau să-mi închipui poveşti despre fiecare în parte.
  • Mi-e ciudă că am pierdut amănunte din cele ştiute atunci şi-mi pare că a trecut un secol nu doar un sfert din el, de când drumurile nu mi-au mai adus-o în cale. Pentru un timp mi-a fost prietenă, mamă,  exemplu şi idol. Era frumoasă; sunt sigură că e încă, deşi cred că are ceva ani, acum, spre optzeci chiar. Un caracter vioi, cu un râs puternic şi cu alintături inedite pentru fiecare membru al familiei. Elegantă mereu, fină, cultivată, profesionistă şi parcă niciodată risipită în nimicuri de salon . Cu toate astea ştia să ne facă să nu simţim obligaţie din vizita făcută la o mătuşă, o soră de a mamei sale, parcă o a doua Mademoiselle, varianta germană; într-o poveste asemănătoare (dacă spun că la partea cu …castitatea ar fi identică, s-ar putea să nu fiu crezută).
  • Tante Trautte, mătuşa, era, de astă dată, o Sfânta Vineri autentică. Locuia într-o vilă undeva în Scheii vechi ai Braşovului, într-o curte cu mai multe familii.  Nu avea mult spaţiu, dar priveliştea care se căsca în faţa ochilor noştri te făcea să uiţi de mirosul închis al încăperii sau că prăjitura ce o păstra  Tante, pentru noi, din aceleaşi pachete primite de „dincolo”, era expirată şi râncedă. Christine ne făcea cu ochiul; o lăuda, o punea să ne repete aceleaşi poveşti care o făceau fericită şi te minunai cum boţul ăla de om, de 1,50, cu mulţi pistrui şi nas cojit de bătrâneţe, te purta prin amintiri desuete cu paşi de vals  închipuit, într-un dans  între trecut şi viitor plin de romantism  şi culoare. Regret că nu am întâlnit lucrurile acelea, măcar, pe la 25 de ani, când viaţa mi se deschidea în cunoaşteri de tot felul, chiar şi cele cu iz occidental. Le-am primit mai devreme şi total nepregătită de poveşti romanţate. Eram setată pe grabă şi egoism fatal.
  • Înainte de Revoluţie, saşii erau priviţi în societate  ca nişte păsări care-şi vor lua zborul în orice clipă. Multe poveşti am întâlnit despre oameni care au plecat dar s-au întors storşi de dor sau despre cei care s-au adaptat acolo ca o mănuşă.  Acum, e la ordinea zilei, dar atunci erau singurii care se mai plimbau între două lumi, încremenind în una dintre ele. De la ea am împrumutat iubirea mea pentru alb-negru, ca ea mi-am dorit să fiu multă vreme; să fiu dorită cum era ea – cu entuziasm, ca într-un fluviu  de iubire venit din toate părţile, dar mai ales de la omul iubit. Omul ei iubit s-a dus prea repede, aveam să aflu într-o veste tristă prin 2004, cu aproximaţie. Alt om special, foarte special, de la care mi-au rămas ceva lacrimi şi recunoştinţa că l-am putut întâlni în viaţa asta. Nu-şi mai dorea să trăiască fără el.
  • Asta, acum, când în sfârşit am aflat ce înseamnă iubirea, mă apropie şi mai tare de imaginea ei pierdută prin amintiri, despre vremuri nu tocmai roz, dar nici alb-negru, ci poate gri cu sclipiri de roşu…dintr-o iubire trecută şi imposibilă, din care păstrez doar ce vreau. Oare unde o fi Christine acum?

Între timp, am aflat că a lăsat totul pentru o țară cu frunză de arțar tivită în colțul inimii, lăsând în spate o poveste consumată dar mereu vie în ea.

Si face lucruri noi,  inclusiv învățând o limbă străină, alături de cei dragi, iar mie îmi dă speranță și îmi pune un x pe căsuța imprevizibilului, arătându-mi că și dintr-o poveste de dragoste imposibilă, poți rămâne, dincolo de iritarea faptelor, cu celelalte personaje, adânc dormind în amintiri.

Cu drag de tine….Christine!

41 de gânduri despre “Christine

  1. La varsta la care ar fi trebuit sa invat ce este rafinamentul, eleganta adevarata si cum se tin fraiele familiei fara sa se vada, eu m-am inconjurat de fete la fel de naive ca si mine, mi-am facut din distractie un mod de viata si am risipit ceea ce era important. Este adevarat, pe langa mine nu cred ca a trecut vreo Christine care sa imi atraga atentia si sa ma faca sa imi doresc altceva.
    Stii cat de mult imi plac aceste povesti ale tale, despre oameni cum nu cred ca se mai nasc astazi?
    Fa bine si din cand in cand mai da perdeaua la o parte, sa aflam si noi secretul bucataresei exceptionale care nu isi pierde tot timpul in bucatarie.

  2. Ai postat tu tarziu dar a meritat asteptarea. Povestea doamnei Christine-Henriette e speciala, iar tu esti o fericita ca ai intalnit astfel de oameni in viata ta, mai ales la varsta fragede, cand te formezi, iar cei din jur iti sunt exemplu de urmat…

  3. Pe drumul ăsta fluviu înspre împlinire,

    mai pierdem în salon o amintire,

    un zâmbet,

    o povaţă ori

    un vals.

    Pe urmă le găsim ca dintr-o întâmplare,

    şi bucuroşi le facem iute piesă de muzeu.

    Ce romantism! Ce secol! ne mirăm…

    Noi le-am trăit?

  4. Ca dintr-o melopee,

    păstrăm doar ce-i vioi,

    pas cadenţat, german,

    firimituri

    şi-n societate ne purtăm cum ne dictează bunul simţ,

    măsura.

    Timpul, un aristrocrat şi el,

    închide în al său tunel

    şi dans,

    şi irosire…

    Pe drumul ăsta fluviu înspre împlinire,

    mai pierdem în salon o amintire,

    un zâmbet,

    o povaţă ori

    un vals.

    Pe urmă le găsim ca dintr-o întâmplare,

    şi bucuroşi le facem iute piesă de muzeu.

    Ce romantism! Ce secol! ne mirăm…

    Noi le-am trăit?

  5. Cand aveam 18 ani, eu, impreuna cu o prietena, am raspuns la rugamintea parintelui Coman de la catedrala din Brasov sa mergem sa ajutam o batrana bolnava. Locuia in Scheii Brasovului. Era singura, paralizata si oarba. Tanti Coca, asa se numea , fusese profesoara de muzica si provenea dintr-o famile de sasi de o inalta cultura. Adriana, mi-ai dat o idee pentru un nou material in blog. Urmarea o veti putea citi pe blogul meu. Va astept.

  6. Oh! treem in viata pe langa oameni care lasa urme in noi!
    Ce frumos sa ne amintim de ei!
    Ce am fi fost fara sa-i fi intalnit?
    Eu una… as fi fost cu mult mai saraca!
    Mi-a placut mult povestea ta! Cu atat mai mult cu cat am si eu o Christine a mea!

  7. Ca de obicei, povestea ta mi-a adus aminte. De copilarie. De proviziile din camara prietenei. De stropitul cu parfum imediat dupa pasti. De cate si mai cate… Eram prietene bune de tot. Ea nu vorbea romaneste la inceput. Spre sfarsit eu intelegeam totul in saseste iar ea capatase un accent frumos. Apoi a plecat de tot si am revazut-o acum vreo opt ani …

  8. Vienela, bucură-te! Eu nu m-am înconjurat de oameni excepţionali. Dimpotrivă, aş spune! Atuni erau in jur, gata să-i atingi, să le sorbi cuvintele, să aduni din ce aveau ei de oferit. Crezi că am ştiut mereu asta? Nu! Remarcam că sunt deosebiţi, dar mă incomoda perfecţiunea, parcă accentuând imperfecţiunea mea. Plus că in poveste erau personaje secundare şi abia târziu am simţit importanţa lor. Atunci….am luat cât am putut din calităţile femeii deosebite, dar mult mai târziu le-am aplicat in viata mea. Ah, şi exceptională era ea in bucătărie. Eu doar gătesc rapid. Soţul meu mă laudă continuu, dar pentru el tot ce fac eu e minunat! Micul nostru joc…de evolutie !

  9. Crezi? Perioada a fost tulbure pentru mine. Oameni albi din vremuri negre. De asta si zic la inceput că am sarit prea usor peste cei minunati, in memorie ramânându-mi doar efectul răului. Cu timpul am inceput sa-mi aduc aminte si binele….auxiliar.

  10. Mi se pare comentariul tau esenta a ceea ce am scris. Exact. Dacă o intâlneam pe Christine mai târziu când aveam nevoie mai multă de un exemplu de femeie matura, ar fi fost mai bine. Atunci am simtit frâne. Asta nu insemna că nu am simt de observatie şi putere să văd calitati rare.

  11. ….da, alt aspect sărit de toti. Saşii. Eu am inceput să lucrez in Codlea prima dată, unde m-au acaparat obiceiurile si felul lor deosebit de a fi. Am fost la o nuntă unde au dansat saşii in costumele lor, cu panglici …etc. Minunat

  12. Genul de povestiri făcute să uităm de agitația amețitoare a vremilor actuale.
    D-na Christine mi-a adus aminte de bunica verilor mei, jumătate șvabă, jumătate austriacă (din Innsbruck). O gospodină desăvârșită, o femeie liniștită și discretă. Expertă în tot soiul de prăjituri, veșnic la bucătărie. Ai mei (și eu), toată viața, i-am spus d-na Popescu și nicidecum altfel. Pe numele de fată, Groff Herta-Victoria. Copilăria școlară, noi (eu și frații) la ei, ei (văru și vară-mea) la noi. Când aveam în plan drăcii (bombe, rachete) eram la noi, alergătura la ei (aveau hall-ul mai lung), stăteam în același bloc, pe scări vecine. Când eram la ei, eram cât de cât supravegheați discret (d-na Popescu era la post, în bucătăria aflată în drumul nostru spre balcon și retur), fără intervenții decât în caz de accidente (eram pe cale să distrugem ceva sau să ne rupem noi ceva).
    Cealaltă nemțoaică din amintirile mele este profa de engleză din liceu, d-na Graffy Hilde. Frumoasă, finuță, bună (deși tare nefericită). Tot liceul era îndrăgostit de ea. În 1990 a plecat în Germania.

  13. Cât de fericită mă faci pe mine, in schimb, când vii cu astfel de comentarii şi amintiri nici nu ştii. Cât de plăcut surprinsă rămân după ce văd că-mi distribui însemnările mele dintr-un jurnal public in care sper să se regăsească cât mai mulţi, cred că bănuieşti. Am plăcerea să văd că ne rămân oameni in suflet şi ii căutăm acum prin amintiri ce ne fac prezentul să nu mai pară atat de gri. Mulţumesc, Marius pentru vorbele tale şi pentru că vii…mereu.

  14. Vremuri altfel… Mie mi-au placut, mi-ar placea si acum. Oricum, am impresia ca se observa din multe articole ca eu parca traiesc undeva, in trecut. Scriu destul de mult despre vremuri apuse…
    Zici ca atunci nu ai remarcat importanta unor astfel de personaje dar nu e asa. Undeva, in suflet, ti s-au asezat fara ca tu sa realizezi pe moment. Altfel n-ai mai fi scris atat de frumos despre Christine si Tante Trautte.

  15. E o binecuvantare sa intilnesti astfel de oameni de la care ai ce invata!Mi-as fi dorit sa am si eu prin preajma o Christine care sa ma invete sa ma port ca o doamna din alte vremuri in care mi-ar fi placut sa traiesc.

    1. …tu înveţi multe din mers; am văzut asta şi m-am bucurat când pe coperta revistei ai apărut cu un usor aer retro, desi tineretea din tine exploda. Te imbrăţişez. Din păcate, întâlnim oameni care lasă urme adânci pe termen scurt şi poate îi apreciem mult mai târziu. Şi eu mă bucur că am întâlnit cateva astfel de persoane.

Lasă un răspuns