Mărgăritare versificate · Mărgăritare-profil

Mărgăritare prinse în cuvinte povești

Mărgăritare

M-adun-n astă lume, broboană cu broboană,
culeg perluţe vii pe aţă ca de plumb,
ce-or înţelege unii din lumea mea icoană
nu-i chip să știu mereu, ca-ntr-un ecou cam surd.

Mă-nclin în fața celor ce-mi lasă-n suflet semne
şi nu mă dau ca pradă mirărilor mărunte,
trăim oricum în lumea celor cu aparenţe:
o port şi eu pe a mea, pe aici şi, chiar, pe frunte.

mărgăritare
mărgăritare
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Februarie cu amintiri desferecate și mâțișori

Februarie mă leagănă duios pe muchii de suflet senin.

februarie

Ciudată lună. Multi nu o iubesc, o toarnă în cupele cu amănunte de care se lipsesc și o beau pe nerăsuflate cât să pară că le-a fost aliment dar că se pot hrăni mai bine cu ghiocei și muguri blânzi de primăvară așteptată. O împart grăbiți cu nerăbdarea și clocotul din ei, uitând că nu e deloc bine să-ți grăbești timpul. Mai bine să-i cauți haină cu folos și să te bucuri de molcomul serilor ce îți vor lipsi, dacă ești cinstit cu tine, când canicula verilor cotropitoare te va încinge că o curea pe mijlocul Albai ca Zăpada, luându-ți aerul pentru o vreme. Februarie al meu, însă, îmi e trambulină spre verde. Și sar fericită prin fiecare zi, de îmi simt picioarele mai pregătite pentru aventuri, iar inima mai plină de idei, gata să îmi fugă din piept, mulțumită de tot ce aduna și speră, cât să dea și altora zvâc de simțire nouă.

Februarie mă leagănă in miros de frezii, și ceață, in adieri de vânt, uneori turbat, și îmi așază pe frunte urme de fulgi ce au uitat sa cadă. Pădurea suspină, așteaptă semnul de trezire, dar nu se grăbește. Știe că la doar o toană de o clipă va fi din nou împodobită cu alb pe poale și pe vârfuri ce par noi căci și seva lor clocotește precum omul grăbit.

Îmi scot din fărâma mea de suflet două amintiri cu iz de făurar. „Ferecă și desferecă” i se mai spune. Și sora mea și părinții mei au făcut nunti in aceasta lună și și-au pus dragostea in zile cu moț de soare auriu, știind că nu se poate a fi altfel. Și n-au greșit deloc. De ar fi fost să îmi aleg eu luna asta, poate aș fi făcut mofturi de divă neînțeleasă, însă, cu fiecare an care a trecut, am realizat că această lună e dăruită curajoșilor, celor loiali, generoși, frumoși.

Nu mai mă împiedic de alte evenimente, mă mulțumesc cu gândul acesta cu moț de soare, căci uite, februarie m-a ales în acest an sa-i fiu liniște, și zău dacă aș convinge pe cineva să devină la fel. Simți sau nu simți. Dar pe drum de zvon de primăvară eu încă mă grăbesc încet, cu moțuri de mâțișori în mâini, tăinuind iarna într-un gând nălucă. Și-l torc…

 

 

Mărgăritare festive · Mărgăritare versificate

Timp în rate

timp în rateCe păcat că timpul nu se dă în rate,
M-aș îndatora două vieți și, poate,
Aș avea, probabil, o secundă-n plus
Să fac tot ce îmi place. Azi nu mi-e de-ajuns.
Nici, măcar, minutul prins într-un avans
Dintr-o muncă nouă și-o mirare stas,
Dintr-un stat pe gânduri și o rătăcire,
Dintr-o gară-n vise și dintr-o iubire
De aia tulburată, de un zvâc și-o floare
Pusă-n glastra vieții, cea nemuritoare.

Însă din minutul coborât în mine,
M-am gândit să-l fac talisman de bine
Și să-l folosesc într-un basm trăit,
Când simt că albastrul mi-e cam obosit
Și că nu își pune în curatul vieții
Seninul ce strânge roua dimineții.

Ce păcat că timpul nu se dă în rate,
Aș lua acum, grămadă, jumate
Din acela tânăr ce nu l-am trăit
Cum chiar merita; eu l-am cam știrbit
Cu lacrimi de pluș și dureri prea mari
Puse și în ochi, și în buzunar
Să îmi fie zestre deși aș fi vrut
Râs să-mi fie viața, chiar de la-nceput.

Aș mai lua jumate din neprevăzut,
Din drobul de sare care n-a căzut,
Aș lua să îmi fie, să știu că n-am hopuri
Și că voi trăi fără multe noduri.

Însă, timpul nostru nu se dă în rate,
Nu se dă cu normă, nu se dă în fapte,
Se oferă liber, cu un start banal,
Cu Lumină multă și proces verbal
Semnat de părinții ce-ți devin icoană
Și-ndrumar de țeluri, dar și de prigoană,
Și te plimbi fălos cu timpu-n spinare
Crezând că tot ai, ăl din buzunare.
Ți-l tot pricopsești, dând mereu din coate,

Până când vei vrea să ți-l iei în rate!
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Doar un bob de orez să fiu

Doar un bob de orez să fiu…

 

Pe mine viața mă face mică,
Pe un bob de orez mă strecoară discret,
Mă tulbura-n noduri și chiar îmi despică
Învelișuri de zgură de pe suflet inert.

Mă împinge-n nisipuri. Bobul cum să rodească,
De arid este stratul unde ar fi să-ncolțesc?
Eu mă mișc parcă stau, deși-n timpul trăiască
Alte suflete sparg lutul greu și-nfloresc.

Îmi împing din nervuri neștiute de mine
Tot ce pot, să îmi vindec nerodiri de cuvânt,
Dau de oaze alese, dar mă-ntind pe ruine
De frici moarte care, parcă, ies mereu din pământ.

Scutur mâna și fruntea, îmi las părul în soare,
Îmi strâng furia bine și-o transform toată-n crez,
Sparg cu cotu-o carafă care pare că moare
Iar în cioburi citesc că-s un… bob de orez

Ce va ști să rodească și-n aridul părerii,
Și în colțul de lut care iese din stâncă,
De ies fir luminos sau măcar sora ierbii,
Eu voi ști că e dar și că o să-mi ajungă,

Căci sunt, pe vecie, doar un bob de orez

 

****Mulțumesc tuturor pentru faptul că nu-mi lăsati singure temerile și rătăcirile..

pictura pe bob de orez
sursa: internet pinterest
Mărgăritar-catchy

Femeie, să nu te lași…

femeie, sa nu te lașiFemeie, să nu te lași..

Zăbrele de gând cald scuturat sub colbul amintirilor pale par a dispărea în cețuri de întâmplări noi. Nimic nu cade, nimic nu se ridică, nimic nu se cerne din tot ce ai adunat, ca o mătușică harnică, dar uitucă, ce mereu mai vrea să țină lucrul acela că poate-i trebuie cândva. Și nu-i mai e de trebuință poate niciodată, dar le așază în sertarul aglomerat cu nimicuri lucitoare și zornăitoare a folos trecut. Aduni și treci la catastif, inventariezi și prinzi drag de vreo carte poștală netrimisă vreodată, cu umbre galbene de timp zăcut și ponosit și te întrebi oare cui și de ce, și cine te-a oprit din drumuri și avânt? Și iar stai pe gânduri, deși zăbrelele-s topite, iar averile de tinichea risipite pe podeaua lustruită cu ceară ca de miere, de te simți într-un stup, în care tu ești și regina, și truditor, și trântor câteodată, că așa e povestea completă a vieții, fără cosmetizări inutile.

Și zornăie avuția din amintiri, iar tu o petreci cu ochii și sufletul, și le prinzi pe toate pe piept ca pe niște medalii mărțișorite cât să te facă să te simți încă tânără, încă trecătoare pe drumuri cu vise incerte și adulmecări de vină și păcat. Sângele-ți pulsează mai tare, mai năvalnic; te ascunzi de oglinzi și de cioburi de fereastră deschisă, să nu cumva să-ți întâlnești chipul și să-ți spulberi toate închipuirile. Strângi totul cu grijă, te așezi la măsuța cu miros de brad, cu o cană de apă rece alături, în care-ți descânți putințele și neputințele, cerșind încă o clipă de rătăcire prin locuri pe unde nu mai știi a trece fără să te fâstâcești. (continuarea aici)

 

Sunt femeie ce nu vrea să fie înregimentată în vârste și trebuințe. Ard patimi și transform în scrum cuvinte ce încep cu NU. Pot și vreau să-mi așez comorile trecute lângă cele ce se scriu acum. Cine spune că nu se cade să faci asta? Se ajunge cu trudă și cu bătălii pierdute, războaie câștigate și răni supurânde și cu o altfel de iubire, conștientă de privilegiul acesteia. Eu mă reîntorc în păcat. Și-l topesc din nou în focul din mine. A câtă oară oare?”

De când scriu, pentru unii dintre cei care mă însoțesc, par o nostalgica ce aduna amintiri in coltul batistelor și le leaga bine sa nu le piarda, dand cu greu drumul vreuneia sau doar cat o citire de o clipă. Ce nu inteleg aceștia e doar faptul că abia acum e loc pentru toate împreună – nou cu vechi. E timpul perfect sa scutur de praf niște intamplari si sa le asez printre ceea ce traiesc, caci astea noi oricand se îngrămădesc brutal peste orice poveste veche, intrucat sunt atât de palpabile încât le simți bătând în tine în fiecare secundă. Și uite așa, zic eu, că din amestecul acesta poți recunoaște și ce te-a îngenuncheat, și ce te-a vindecat fără să retrăiești puternic ci doar strecurând esența și lecțiile în prezentul tău. Întrebările sună în mine tot cu ecou, nu suntem scutiți de emoții, dar parcă ne bucurăm de viață ca și când trăim dincolo de timp, cu un fel de nepăsare față de ceea ce cred unii despre varstele noastre, (ale celor ce-și numără anii deloc puțini). Noi simțim la fel, tremuram la fel in necunoasteri si traim ca si cand viata nu are derulare, ci e un camp fără sfarsit pe care-l sapi, și-l sapi, și-l insamantezi, îl vezi cum rodește încă și cum te hrănește la fel ca ieri.

Când ești femeie cu inima încă tânără dar coaptă-n trup și pictata de vreme cu linii fine de trecere continuă, nu te ocolesc necredintele, insa te scuturi și te prinzi tare de ce ai, de ce ai construit, de ce iubesti. Nepotrivit sau nu, nu doar tineretea iși cere drepturile, ci si maturitatea asta ce da pe afara. Si nu, nu excluzi nimic, nici flirtul, nici dorinta, nici cochetaria, nimic din ce te face sa nu fii doar un partener de viata, ci femeie. Cu adevarat femeie. Și nu te lași. Ma evadeaza gândurile, din când în când, dar eu, șmecheră le trimit în poveste și-ntr-un colț de inimă, unde-i păcatul dulce…

Și sorb din cana de faianță albă fericiri noi…, chiar și pe cele care vin din tumult…

 

ps. Știu că pare părăsit acest blog, dar chiar m-a bântuit gândul să-l abandonez definitiv. Vă salut pe toți…