Nu cred o iotă despre întâmplarea întâmplătoare. Aşa, să fie, să se vorbească, să se ştie cumva. De foarte multe ori m-am lovit, într-o singură zi, de aceleaşi cuvinte, oameni sau idei. Ieri m-am lovit de Beatles, prea mult să nu mi se aprindă, repede, o lampă.
Cineva, persoană importantă, nu spui cine, mi-a declarat că a crescut cu muzica lor. M-am simţit implicată afectiv în declaraţia ei şi am răspuns la foc automat: „Şi eu!” M-am revizuit pe loc şi am completat: „Am crescut cu ei în inimă, pentru că în casa mea nu se auzea, niciodată, muzica!” M-am întristat în acelaşi moment. Brusc, am înţeles câte lucruri am pierdut eu 20 de ani doar pentru că m-am născut în plin comunism.
-Auzi, iubita? Da’ unde ai ascultat tu Beatles pe vremea lui Ceauşescu, că era marfă de contrabandă?
-Păi, tocmai! N-am ascultat-o, în casă, dar când am auzit-o, prima dată, am şi recunoscut-o! Instinctiv! Deși, cronologic vorbind, încă eram pe vremea lui Ceaușescu, dar aveam prea puțin timp de studiat muzici și muzicanți.
Paradoxul vieţii mele consta în faptul că mă născusem într-o familie, în care, cel puţin pentru tata, muzica era lucru sfânt. Da, dar doar muzica lui preferată. Făcuse patru ani de şcoală populară de artă. Era convins că prin vocea lui poate deveni cineva cunoscut. Un alt Dolănescu sau măcar Benone. Sinceră să fiu, voce avea – puternică, gravă dar şi sensibilă, prezență scenică din plin, iar de voinţă nici nu mai încape vorbă. „Norocul n-a fost de partea mea, tată! Am fost copil năcăjit!”, spunea el cu tristeţe în glas şi mai băga o romanţă, un Dan Spătaru, o Pâslăriţa şi termina cu un recital de Dolanescu. Frapantă pentru mine a fost o nuntă. L-am auzit, acolo, prima şi ultima oară în viaţă, cântând o lăutărească antrenantă, împreună cu formaţia. De excepţie. Strălucea. Era vesel şi sigur că poate fi un star. Ar fi putut fi sigur. Dar n-a fost să fie. Vedetă a devenit cu timpul – a noastră, a familiei. Şi atât!
De asta spun că tot amalgamul ăsta era paradoxal. Singurul care cânta în casă era tata; în rest nu tu radiou, magnetofon, pick up, sau altă unealtă a vremii. Sincer, nici nu simţeam lipsa. Ceea ce nu şti, sau nu cunoşti, nu au cum să-ţi lipsească. La şcoală se auzeau doar cântece patriotice sau …hai, să nu fiu chiar obraznică şi nişte muzică folk. Zilele de naştere, puţine la câte am fost până la 16 ani, se sfârşeau cu un ci-co şi o felie de tort, bonus un joc de cărţi, sau o mimă. Unde mai pui că de cele mai multe ori era curentul luat. Deci nimeni şi nimic nu cânta în jur.
Televizorul îşi făcea datoria. Rar. Dar în afară de discursurile lui Ceauşescu, Teleenciclopedia sau Reflector, mai cântau ceva celebri ştiuţi şi azi, într-o duminica, sau hai, sâmbăta seara. Nu-mi amintesc prea bine. Făceam noi, în schimb, momente artistice. Musafirilor. Vrei, nu vrei te trezeai în plin recital, să vadă lumea ce talent în devenire eram. Sfârşeam repede într-un cântec trist, de imediat musafirul nostru se scuza şi pleca. O fi fost vreo tactică, habar n-am, dar zău dacă asta nu e o păţanie pentru care acum aş avea nevoie de psiholog.
Aşadar în casa în care cânta doar tata, nu ştiam mai nimic de muzica străină. Nu pot să nu mă întreb obsesiv cum oi fi crescut fără să aflu nimic din viaţa de dincolo de graniţele României? Cred că ceva, ceva din şlagărele vremii a început să se contureze în mintea mea. Auzeam uneori la vecini, pe la un bairam rătăcit..de sfârşit de clasă primară, dar cine şi ce ne cânta nu ştiam, neam.
Când am ajuns în Bucureşti, pe la 14 ani, am avut impresia că ajung într-o altă lume. Dacă aş fi cunoscut cuvântul Occident, aş fi făcut comparaţia cu siguranţă, dar aşa era doar ”ALTCEVA”. Ei, şi aici am aflat eu, măiculiţă mamă, că există: Beatles, Cher, Sting, Madona, Michael Jackson, BZN (la moda atunci), şi câţi alţii. Singurii pe care nu îi agream defel erau cei de la Modern Talking şi, iar paradoxal, ei au sunat cel mai mult în chefurile ce au urmat să vină.
N-am să povestesc de acestea, nici de oamenii ce m-au marcat atunci, voi vorbi doar de cel care m-a salvat intre 18 şi 21 de ani, vestitul „domn X”, pentru cei ce mă citesc constant, care mi-a fost cu adevărat profesor în ale muzicii. Şi atunci am aflat de Pheonix, Semnal M, Compact, Rosu şi Negru, dar şi de Pink Floyd, Dire Straits, Bonney M, Abba, Jimi Hendrix, dar şi Dalida sau Edith Piaf, Gil Dobrică sau Aretha Franklin. Am ascultat zeci de discuri şi benzi de magnetofon, şi au fost printre puţinele lucruri bune care mi-au fost dăruite de acest om tulburător din viaţa mea.
Întorcându-mă la Beatles, când am început să le recunosc muzica, când o ascultam deja din dorinţă, nu din nevoia de cunoaştere, şi nici întâmplător, am ştiut că am crescut cu ea, pentru că mi-a sunat în mine, fără s-o fi auzit vreodată, ca şi când a izvorât din adâncul meu. Magic, instinctiv, nativ, primar. Mi se umplea sufletul de bucurie.
De 20 de ani încoace, încerc să recuperez şi să întregesc cunoaşterea asta. Culmea, nici acum nu cântă muzica în casă prin boxe, ca în alte familii. Nu e asta o problemă. Soţul meu, melomanul afon, vine în fiecare zi acasă fredonând în stilul propriu noile hituri ”produse” de: Lora, Amy , Ruby sau Anda Adam. Nu înţeleg ce cântă, dar pot face diferenţa între „Michelle, ma belle”…şi ” Stinge lumina”. Credeţi că-i pasă? Habar nu are de ce conflicte şi drame personale dezbat eu pe aici, el o ţine pe a Andei Adam:
”Am o inimă de dat, unui singur bărbat, care să ştie ce să facă cu mine în pat”, redresându-se rapid spre:”Dar timpul trece prea încet, m-am săturat să tot aştept”…
Deh, acum trăim alte vremuri, când muzica ni se oferă. Vine ea în întâmpinarea ta, din toate părţile, locurile, din fiece ungher. Ne caută ea pe noi, ne află în orice cotlon şi nu ne mai batem între noi pentru o bucăţică de vinil sau bandă. Vrem, nu vrem…. trăim amalgamul ăsta muzical, fiecare în felul lui. După cum vedeţi până şi seriosul meu de bărbat, ştie să se amuze de ”operele artistice actuale”. Cât despre mine, sunt în căutări …pe net, şi atât. Doar când vreau şi când am chef de lucruri uitate pe nedrept. Se pare că tot din copilărie mi se trage. Unele deprinderi trec greu.
Nu mi-e dor DELOC, de vechile timpuri, am s-o repet la infinit, dar le recunosc meritul de a mă ajuta să trec mai uşor peste nesiguranțele celor prezente. Pentru că la vremuri noi….tot noi. Şi, mamă, ce ne mai cântă muzica acum. S-o tot asculţi!
Pardon, mă scuzaţi, am plecat! Vecinul care pune muzică în cartier, locuiește cu două străzi mai jos. Cum de se aude până la noi? Are stație. Si chitară electrică. Iar noi avem geamuri zgâlțâite. Nu comentăm, căci poate le vine ideea că, din nefericire, câinii noștri cântă cam fals.
Si pentru că vorbeam de străzi, uite un semn de la mine pentru voi…
Prima dată când am plecat la pescuit mi s-a promis, din start, că acţiunea asta nu va însemna altceva decât o ieşire normală în natură, cu….cortul. Ceea ce nu înţelegea bunul meu amic era că aveam oroare maximă de corturi, dormit în aer liber, şi de lucrurile ce s-ar putea petrece în apropierea lor. Degeaba protestam. Se hotărâse în gaşca mea micuţă de prieteni, de atunci, că depresia ce se instalase în sufletul meu nu poate fi tratată decât cu ieşire în natură. Eu avusesem deja, până la cei 22 de ani, de atunci, două escapade de gen. Prima s-a consumat în mod traumatizant, frig, avertisment de urs, mâncare naşpa, şi un companion care mi-a lăsat un gust amar. Suferea de sindromul şefului:-narcisist şi insistent. Cu drag îmi aduc aminte, ce bucuroasă eram că mi se sfârşise aventura, a doua zi, şi juram că nu voi mai încerca vreodată astfel de experienţe.
A doua oară a fost plăcut. Asta pentru că tot cortul îmi aparţinea şi era ticsit cu pilote, salteluţe, saci de dormit, că abia mă zăream în el. Am mâncat cea mai bună tocană de cartofi şi am băut cel mai bun ceai de plante, proaspăt culese din pădure. Cu toate astea, nefiind zona amenajată nu prea mi-a priit lipsa apei, a toaletei şi restul de confort binemeritat. Mi-am propus ca pe viitor să mă lipsesc de astfel de preocupări. Asta ar fi fost a treia oară când încercam senzaţiile noi ale naturii. Atâta muncă de lămurire s-a dus cu mine, încât am ajuns la balta respectivă pe întuneric. Alte trei corturi erau deja instalate şi oamenii coceau porumb şi cartofi, cu ceva vin fiert alături. Bonus…. o partidă de remi.
Ne-au ignorat, lăsându-ne chinul de a ne instala dihania. Surpriză! Lipseau câteva tije de la cort. S-a pierdut, din nou, ceva timp, căutându-se beţe înlocuitoare pentru susţinere. Dar, după doi cartofi copţi, un porumb şi o cană de ceai, m-am mulţumit repede cu un somn. Fie vorba între noi, aproape din picioare, atât eram de obosită. Nu aveam maşină, atunci, niciunul dintre noi. Venisem cu trenul, aşa că n-am cărat prea multe. Curios, nici n-am avut nevoie de ceva. De dormit, am dormit doar eu. Amicul meu şi-a exersat abilităţile de mare pescar, toată noaptea. Eu habar nu aveam de asta. Am aflat dimineaţă după ce m-am mirat de ochii lui bulbucaţi şi roşii de nesomn.
Ei, dar esenţa abia acuma vine! Că doar ce poate fi atât de nemaipomenit într-o escapadă la baltă?! Cum se făcu dimineaţa, dar de-aia târzie, ca pentru mine, şi încercând să păcălesc timpul şi lumea din jur rămânând mai mult în solitudinea mea prietenă şi dragă, numa’ ce mă vezi zbughind din cort într-o mare mirare şi indignare. Ce se întâmplase? Claudiu, pescarul amator sau nu, de teamă să nu mă deranjeze, a luat cât a putut el de fin un recipient cu râme, mămăligi şi alte minuni. În graba lui a deranjat un tub. Acuma ce să vă spun mai întâi? Că eram oripilată? Sau că îmi venea să merg pe jos până acasă? Pentru că din cutiuţa respectivă se revărsaseră nişte viermişori. Mici şi „minunaţi”, vii şi prea mişcători pentru gustul meu.
Şi nu se revărsaseră oricum. Nu! Ci pe lângă faţa şi părul meu. Mă credeţi sau nu, n-am ţipat, nu m-am jelit, nu m-am răzvrătit prea tare. Ieşind în grabă, şi băgând de seamă că toată lumea era pe baltă, am luat o creangă stufoasă şi am început să mătur viermişorii buclucaşi, bombănind de zor. Tocmai atunci mă zări unul din cei de pe acolo. Se depărtează uşor de mine, se duce la amicul meu şi îi şopteşte: „Auzi, tu ai adus-o pe prietena aia a ta să se destreseze? Du-te, nefericitule, şi scap-o de vietăţile mişcătoare, că nu te văd bine mai târziu!’’
Nu are rost sa mai detaliez întâmplarea. Nu m-am supărat. N-am pescuit, nu m-am destresat, dar nici rău nu mi-a făcut ieşirea. M-am întors cu cinci peşti acasă şi asta a fost tot. Mi-am scos pârleala, vreo 4 ani mai târziu, când am plecat tot cu el, dar de data asta şi cu iubita lui personală, eu pe post de şofer. Mi-au ascuns cheile de la maşină, mi-au întins un pled şi m-au pus la soare. Ei, pe baltă. Mari pescari. Amândoi.
După cinci minute am început: „Mă plictisesc! Auoleu, gângania! Mă ciupeşte! Mi-e cald! Mi-e sete!”
Am ţinut-o aşa până am auzit:
-Auzi, ce facem cu ea ? O aruncăm în lac? Nu, nu putem! Hai, să-i dăm o undiţă!
-Nu-mi place!, zic….
-Iaca aşa! Să-ţi placă! N-ai de ales!, şi-mi înfige o undiţa între ochi…
-Fă ca noi, da ? Arunci! Dacă se mişcă plutitorul tragi! Hai, că nu-i greu!
Arunc. Ce o fi greu? Are dreptate. După prima lansare, o tufă era şi în dânsa nimeresc eu. Săracul om! Du-te! Descurcă, scoate firul, dă-mi-o iar spre aruncare. Greu. Fac iar operaţiunea. Acum, nu ştiu cum fac, dar fix între undiţele lor mă duc, încurcând astfel toate trei firele. Dezastru! Mă ajută şi de data asta. Mă exilează, totuşi, precauţi, pe un podeţ. Şi începe distracţia. Unu, doi, trei peşti îi prind în mai puţin de 15 minute. Ţopăiam de fericire. Ei…. nimic! Punga goală. Eu, victorioasă! În următoarea juma’ de oră adunasem cu tot cu cei trei de la început, în total: 7 peşti. Doar eu.
Aud din nou:
-Ţi-am zis eu s-o aruncam în lac? Na, acu’! Norocul începătorului! Hai, o aruncăm acum, luăm peştii şi plecăm!
N-a fost să fie. M-au mutat de acolo, de fapt am plecat cu toţii. Am mai prins eu unul şi Dana unul. Marele pescar…. nimic. Cu 9 peşti am ajuns acasă şi cu ultima bifare a vreunui drum de pescuit. Nu m-au mai prins, nici ei, nici alţii. Îi ascult poveştile pescăreşti pasagere cumnatului meu. Totdeauna acestea sfârşesc cu o replică: „Măi, da’, pescar mai priceput ca Adriana n-avem! 8 dintr-o lovitură!”
Şi singura dată în viaţă vrând-nevrând am fost croitoraşul cel viteaz! Sau pescarul? Ei, lasă…
TAN-motan nu mă lăsa, deseori, să scriu. Se cocoţa pe mâna mea şi nu voia să plece de lângă mine, nicicum. V-am mai spus eu că nefiind o pisică de casă, ci umblătoare, gesturile acestea ma speriau. Mă gândeam că poate am vreo boală ascunsă. Cică mâţele simt asta. Nu era atras nici măcar de bucata mea de tort pe care-l aveam de la cumnatul meu care mă servise cu Krantz. Îl ştiţi? Şi-l aminteşte cineva? Tortul ăla tapetat cu alune şi nuci prăjite, într-o crustă caramel și pe care l-aș devora în cantități uriașe, dacă aș reuși să nu mă satur de la prima felie. Bun, bun. Şi şampanie, of course. Doar mie îmi place şampania. Se cam strică orzul pe gâşte pentru două pahare pe care îndrăznesc eu să le beau….singurică, dar răsfăţul e răsfăţ.
De câte ori mănânc Krantz îmi amintesc de Tan, de câte ori beau șampanie de… o întâmplare petrecută acum vreo 20 de ani, la primul meu loc de munca. Fusesem repartizată ca tehnician dentar la Policlinica din oraşul Codlea, de lângă Braşov. O mare provocare pentru mine dar şi o mare aventură. Acolo m-am ales cu cele mai multe can-can uri, flirturi, poveşti, ne-poveşti şi situaţii care mai de care mai bizare. Jur să revin asupra subiectului. Nu de altceva dar tinereţea cu lipsa de experienţă, amestecul dintre nou şi instinct, flerul dar şi modul meu de a citi lucrurile exact cum sunt scrise, fără interpretare, m-au făcut protagonista multor episoade ciudate. Ehehe, vremuri! Faine vremuri!
Laboratorul întotdeauna a fost ticsit cu femei. De toate vârstele şi comportamente diferite. În decurs de 7 ani, ne-am tot primenit. Plecau două, veneau alte două; pleca una, veneau trei. Şi tot aşa. Pe atunci eram una din constante, alături de o şefă mai matură şi o colega surdo-mută. Aceasta din urma era o fiinţă fascinantă. Totul era să nu interacţionezi cu ea negativ, altfel, spun unii, riscai ca într-o furie nestăvilită să te alegi cu vreo unealtă de-a noastră, fix, în cap. Se asistase la asta, se zice, da’…eu nu ştiu, nu mă bag.
Iuliana fusese măritată, habar nu am cu cine. La vremea aceea avea un minunat copil blond, frumos, deştept şi sănătos tun. Mă scuzaţi, dar nu am găsit cum să introduc faptul că nu moştenise nimic din handicapul mamei. Avea vreo opt ani pe atunci, Iuliana vreo 30. Cineva i-a făcut, între timp, cunoştinţă cu un bărbat şi fata noastră se îndrăgostise până peste cap. Era greu să te uiţi la acel omuleţ şi să te gândeşti ce anume ar fi putut-o face să-l iubească! Dar, na! Îi respectam alegerea cu zâmbetul pe buze.
Vasilică era un mititel, dar vânjos, cu o voce aspră şi puternică; asta şi pentru că, sărmanul, nu auzea nimic. Era surd, surd. Când l-am văzut prima dată, avea o şapcă trasă pe cap, de sub care ieşeau nişte plete închise la culoare. Hmm! Era la puţin timp după revoluţie şi am zis că omuleţul îşi lăsase libertatea părului lung, cea până mai ieri interzisă, ca semn de vremuri noi. Asta până în ziua când ne-a adus tort şi bunătăţi, să sărbătorim împreună cununia lor. Atunci a venit, dragul de el, precum un vultur pleşuv – cu plete dar cu o chelie ameţitoare în creştet, unde trona o formaţiune lucioasă, tare lucioasă. Şi rotundă exact ca un ou şi cât un ou. Greu să privești în altă parte ….
Iuliana noastră se uita foarte atent la noi să nu cumva să-i rănim cu privirea bărbatul cel nou ales şi de care, vă spuneam, era super îndrăgostită. Îl învăluia cu brațele și nu-l lăsa să ne adreseze prea multe cuvinte, de teamă că nu l-ar pricepe și ea. Era topită și plutea, însă ochii ei ne aruncau săgeți și avertismente. Noi eram pierdute în imaginații, căci nu înțelegeam cum le-a potrivit Dumnezeu unirea. Vorbele satului spuneau că omul fusese părăsit de fosta nevastă că o suprasolicita sexual. Vorbe, am zis noi. Asta până când a început să vină palidă, obosită, extenuată şi pusă mereu pe harţă. Ba, încă i-a imputat unei mai tinere colege că şi-ar face ochi dulci cu vulturul şi orice încercare de a-i spune că lucrurile nu stau tocmai aşa era fără sorţi de izbândă.
Iuliana era un om conştiincios şi foarte curios. Cum era o reclama la tv, cum ea o încerca prima dintre noi. Cum auzea de o ustensilă folositoare, hop şi-o achiziţiona şi ea imediat. Ba, ne amuzam că făcea reclamaţii, recenzii şi câte şi mai câte produselor. La o pastă Axion s-a revoltat teribil că grăsimea nu s-a luat fâşie, cum a văzut ea pe ecran, şi că a făcut o spumă infinită; iar când erau acei adidaşi torsion în mare reclamă şi-a încălţat toată familia în trend.
Poate tocmai de asta când, într-o primăvară, una dintre noi a primit o pungă de căpşuni de gradină, de un miros şi gust ameţitor, a fost prima care a aderat la ideea de le îmbunătăţi cu o şampanie. Eram 4 în total şi pe masă tronau două sticle. Să fie, să ne ajungă. Zdrobeam căpşunele în cană şi turnam licoarea peste ele. Nu ştiu ce făceam. Foloseam lingura?! Mâncam şampanie şi căpşuni sau invers? Habar n-am. Dar de oprit nu ne-am oprit niciuna până n-am gătat tot, şi din pungă, şi din sticle.
Din când în când o mai auzeam pe Iuliana, cu sunetele ei deformate… în exprimare: ‘’-Bun, bun! Fac şi io lui Vasilică! Bun, bun! Da, cum ajung acasă o să fac! Bun, bun…’’
Şi ne amuzam, şi dansam, şi ne credeam toate Julia Roberts. Fiecare în parte, că deh…varianta căpşuni- şampanie de acolo venise. Văzusem toate filmul cu ceva zile în urmă. Singura dintre noi care era cu adevărat ‘’pretty woman’’ era, bineînţeles, Iuliana. Ea deja valsa cu gândul la Richard Gere cel pleşuv al ei, de acasă.
Povestea nu ar fi fost totuşi poveste de ţinut minte dacă, la finalul escapadei noastre cu delicatese, nu s-ar fi întâmplat ceva de zile mari. Hotărâm ca ar fi bine să ne tirăm cu toatele încet, fiecare la casa ei. Prima care s-a grăbit spre Făt Frumos a fost iar…Iuliana. Fericită, bombănind întruna de ce minune va pregăti ea acasă, şi cu imaginaţia noastră în fierbere cum că a doua zi ea va veni şi mai extenuată, si mai visătoare, dispare fata noastră luându-şi clar…. rămas bun.
Noi încă ne mai hlizeam şi bâţâiam fericite, când, dintr-o dată, se deschide uşa, val vârtej. Iuliana se aşează furioasă pe scaunul ei, cu privirea fixată în masa de lucru şi cu mâna dreaptă ţinându-şi capul, dar şi o oarecare pavăză. Clar se ferea de privirile noastre iscoditoare.
Am privit-o toate, pe furiş, să nu cumva să o enervăm. Deja făceam în gând câte şi mai câte scenarii. Nimic. După un sfert de oră în care fierbea şi ea, dar şi noi de nerăbdare, îndrăzneşte ‘’rivala’’ întru inima lui Vasilică să o întrebe ce a păţit.
La toate ne aşteptam. Să se simtă rău, să fie ameţită, să aştepte ceva. Orice. Când colo, o auzim cu toată puterea ‘’vocii’’, de care ne feream zilnic: ”Lasă pacii, lasă pacii! Uitat şifrul de la bicicletă!”
Cât am ras e inutil să vă spun! Ce a urmat? Habar nu am! Nu ştiu dacă a plecat pe jos sau cu bicicleta! Doar că acum, de câte ori beau mai multă şampanie, cu sau fără căpşuni, mă trezesc făcând recital de soprană: ‘’Lasă pace! Lasă pace! Uitat şifrul de la bicicletă!’’…..
Îmi plac zilele care dau semne că timpul ar rămâne frumos şi încântător. „Încântător” e unul din cuvintele preferate de soţul meu și deja am o listă întreagă de vorbe care se simt, cum spune el. Când l-am cunoscut, exagera cu ele și-mi părea teatral. Era doar necunoașterea mea, căci în scurt timp…toate îmi aduceau zâmbet cu ineditul din ele. Inedit e și faptul că optimismul lui a bătut recordul din momentul în care se anunță, în iarnă, că se lungește ziua. Deja i se plimbă verdele pe sub ochi și vede numai păduri care înfrunzesc și muguri ce explodează, chiar dacă pentru toate acestea mai are de așteptat: „Vine primăvara, gata!”, iar tu îl privești ca pe o tembelă așteptându-l, de fapt, pe Moș Crăciun.
Dar și când realizează că nimic nu mai poate schimba adevărul și realitatea, să te ții bucurie. Simți cum te inundă fericirea simplității și te face să-ți placă perioada aceea a anului când vânezi orice transformare, te uiți disperat după verde crud, inspectezi copacii şi te entuziasmezi de orice cântăcioasă nouă de prin frunziș. Ți-amintești cât zumzet e dimineaţa, de ai senzaţia că eşti în staţiune, undeva, de unde au fugit urâtul şi toată negura vremii.
Lumea trece îmbrăcată de excursie. Grupuri, grupuri. Ne înnebunesc câinii care sar ca apucaţii să-şi apere bucăţica de teren. Şi pe noi, cred. Duminica, totdeauna, e circulată poteca noastră. În rest, abia de trec câteva persoane într-o zi întreagă. Tanti Maria, muzicanţii (cum le spunem noi) şi poştăşiţa sunt cei care cunosc tainele străzii noastre. Simt că se va schimba curând totul, căci se aud zvonuri deloc potrivite.
Tanti Maria are ani mulți, spre 90. E robustă şi energică. Dacă o opreşti s-o întrebi de „buna ziua”, nu poţi să nu rămâi uimit de cât de vioaie şi pozitivă poate fi. Aduna mâţele cartierului, merge cu faimoasa ei sacoşă cu rotile la cumpărături, iar uneori chiar mai are grijă şi de cei doi copii ai muzicanţilor. Şi totdeauna, absolut totdeauna, indiferent de vreme, merge la biserica: „Mă duc mamă acasă la Dumnezeu să-i mulţumesc că mă ţine sănătoasă’’, ne spune ea bucuroasă ca a mai putut să urce şi să coboare dealul, care la noi se numeşte stradă.
De o vreme, însă, nu mă mai uit după tanti Maria, să nu-mi plângă sufletul când n-oi mai vedea-o trăgând căruțul și purtîndu-și pașii spre casa Domnului. „Muzicanţii’’ sunt de fapt doi tineri, căsătoriţi de mici, cum îmi place mie sa cred. Trec tot timpul cu instrumentele în spate, ca doi copii cuminţi cu ghiozdănele şi cu multă seriozitate în priviri. Fata e atât de firavă şi feciorelnică încât nu ai crede că e posesoarea a doi copii minunaţi: o Mara şi un Toma, cu o diferență de vreo 3 ani între ei. Nu i-am auzit niciodată cântând, chiar dacă Filarmonica are concerte și încă numără stagiuni pentru cei care iubesc muzica adevărată.
Nu e mereu linişte, de fapt, duminicile sunt zilele în care totul se schimbă și părem și noi în rând cu lumea.”Uite, trec turiştii!”, îmi zice soţul meu abia întors de la agenţia loto, unde îşi lasă speranţa pana la tragerea următoare. Mă contrazice. Îmi spune că se întoarce cu speranţa şi o transformă în lucru normal, că dacă spune certitudine, s-ar putea să mă sperii. Aproape că îmi vine să-l cred că va avea într-o zi noroc la potul cel mare sau la unul mai mic. Prea e convins. Şi de ce n-ar fi? Dacă tot joacă!
„Bei o cafea?”, îi intuiesc întrebarea. Aşa de duminică. Adică în tihnă, fără telefoane, nu pe fugă, şi nu rece. Ne balansam amândoi pe leagănul din curte, înfriguraţi uşor, dar fericiţi. Prin minte îmi trec alte duminici. Una de primăvară își face loc cu coatele, așezând o nostalgie ușoară pe chipul meu și o duiosie ce-mi inunda sufletul din doruri de pisici pierduți prin vremuri:
„Vine primăvara oare? Să fie aievea? Ne uitam unul la altul şi îmi răspundea entuziasmat:”Vine sigur, lalele mele sunt de-o şchioapă, vino să vezi!”Mă ridicam să-i admir munca și mă bucuram de bucuria lui, în primul rând. Cei doi motani se tăvăleau pe lângă noi, se întindeau de plăcere şi parcă se minunau şi ei că ne vedeau prin curte, după atâta iarnă. Tan motan nu dădea semne că am ajunge vreodată să vorbim de el la trecut, căci cei 5 ani ai săi, de atunci, ne duceau cu gândul că mai ieri fusese ca un liliac – mic, mic şi cu urechi precum avionul. Mihai tot timpul spunea:„Ăsta-i aviator, mamă! Acuma zboară!” L-am primit de mititel, în locul celui care nu se adaptase la pădure, şi care a sfârşit inexplicabil. Pe Tan cred că l-au luat prea repede de la pisica mamă, că nu putea adormi dacă nu „sugea” în gol şi din podul palmei mele. Dacă întârziam prea mult la culcare, venea, mă mieuna uşor, şi îşi cerea bucăţica de palmă pentru ritual. Era super amuzant. Într-o zi, aveam musafiri mulţi în casă. S-a dumirit el că nu-i rost de culcare şi a sfârşit pe o canapea sugând degetul mare al soţului italian, al prietenei mele. Culmea e că niciunul nu se mişca, să nu se deranjeze reciproc. A rămas de poveste asta. Tan a fost cel mai şugubăţ pisic. A fost o perioadă numit „Gheorghiţă’’ de tanti Ana, vecina dusă la stele. Alerga toate mâţele pădurii şi tot el nu a intrat o luna în casă, când am făcut greşeala să aducem doi „zuzuci”. Adică, doi papagali. După ce i-am dat, nu intra de ….miros. Încă îi simţea în casă. Supărat tare. Cu Zizi, birmaneza, a fost iubire mare. Dar platonică. Ce sa fac? Toată menajeria noastră a trecut prin programul de sterilizare. Cu Silver, motanul intrus, venit ultimul, nu au trecut la sentimente mai bune niciodată. Dar fără bătaie, incidente sau altele. Se ignorau perfect. Parcă-i văd cum se tolerează reciproc, întinşi la „vestitul soare cu dinţi” şi privind miraţi la Mihai cum spunea întruna: „Hai, că-i primăvară, femeie! E primăvară! Ieşim?”
…doar că duminicile noastre se aglomerează în amintiri, se asează ca un teanc de rufe ușor umede, care miros a anotimpuri, și au imprimate desene și imagini cu ființe dragi care mai trăiesc doar în amintiri și ne aduc, deseori, miros primăvăratic, sau de toamnă, de duminică cu vin fiert și grătar în curte, cu fierbințeală ce ne ascunde sub streșini și cu dorul viitoarei duminici, indiferent ce ar cuprinde ea. Inevitabil este, însă, ritualul în doi și întrebarea senină: Bei o cafea? Una tihnită, de duminică?
Timpul se scurge extraordinar de repede, se așază singur în cutia amintirilor şi se autointitulează trecut. Parca mai ieri sărbătoream Crăciunul, ca mintenaș să apară Paștele, iar Crăciunul, și tot așa. Uneori amestec anotimpurile și observ că și oamenii din jurul meu fac asta.
Mi-amintesc de un astfel de semn, undeva, pe balconul vilei din vecini, când nora negresă a proprietarului scosese, într-un sfârșit de martie, un brad împodobit. Natural. Mi-l aduc, perfect, aminte. Era foarte mic. Adică, nu foarte. Doar mic. Părea uscat, dar tot lucea în soarele … cu dinţi, căci altul, rar, e în zona noastră, unde gradele din termometre tremură și ele în astfel de perioade. N-am putut s-o întreb de ce-l ţinea, pentru că în afară de „bună ziua, mulţumesc şi la revedere”, nu am auzit-o vorbind altceva. Poate se bucura încă şi nu se îndura să-l arunce, aşa ca pe un obiect stricat. Sau poate nu era momentul lui să plece. Poate dorea să prelungească ceva ce nu avusese parte în viața ei. Presupuneri, evident. Nu cunosc nimic despre ea și nici nu încerc a afla.
O vedeam, uneori, pe fata asta dansând. Singură. Nu ştiu dacă îşi dădea seama că o pot zări. La ce ritualuri avea, nu cred că se gândea la asta. Era senină, veselă, implicată dar destul de inexpresivă, ca o mască. Dansa energic, un fel de street dance, aerobic şi hip-hope. Un spectacol cu cortina ridicată. O priveam cu admiraţie şi pe furiş. Parcă m-aş fi simţit vinovată ca o invadez în intimitate. Era o altă lume, lumea ei şi faptul că nu şi-a aruncat atunci bradul de Crăciun mă facea să mă gândesc în fel şi chip la ea. Uneori o vedeam cu acele codiţe africane, alteori parcă era tunsă scurt. Nu înţelegeam. Mă uitam atent să văd dacă e aceeaşi persoană. Cred că ea era. Dar nu eram sigură totdeauna. De ceva timp n-o mai zăresc. Era cea mai harnică fată posibilă, doar că e ca o fata morgana, când apare, când dispare. Nu pare fericită, dar nici nefericită. Are o împăcare cu sine, de invidiat. O acceptare firească pe care nu cred s-o mai fi văzut la cineva.
Apropo de păr şi de trecerea timpului, am uneori impresia ca nu mai am aceeaşi podoabă capilară. Parcă nu mai e atât de des cum îl ştiam. Asta până când îi fac o vizită prietenei mele care se ocupa, în mod profesional, de părul meu.
-Iar ai venit cu tot părul la purtător? Nu puteai să-l laşi acasă? Ia uite, păr de negri! Şi trage cu peria aia să îmblânzească fiara din claia mea.
-Mie nu mi se pare că mai e atât de mult, n-am dreptate?, mă risc eu în conversaţie…
-Tu glumeşti? Sau ce? Păi, dacă tragi de el ca nebuna să-l întinzi, normal că ţi se pare puţin. Facem proba?, şi îmi bagă feonul cu putere în toată claia mea de păr făcându-mă să arăt pe puţin ca cei din clanul Jackson, la începuturi.
Asta mă duce cu gândul la o altă poveste. Eram prin 2003, la Buzău. Slăbisem prima şi ultima dată în viaţa mea, atât de mult încât faţa, trupul şi părul nu mai erau în concordanţă. Mă ghemuisem pe o piatră-n curte. Asistam la ceva. Habar nu am la ce. O rafală de vânt mi-a adus toţi cârlionţii direct pe faţă, făcându-mă să arăt ca într-o reclamă la filme de groază. Sor’-mea, ghiduşă, ca de obicei, se trezeşte spunând: „Mamă, zici că eşti Vlad Craioveanu!” Nu ştiu de ce mi-au sunat mie rău acele cuvinte, dar cum m-am întors în Braşov m-am tuns scurt şi aşa am rămas până la finalul lui 2004. Maaaare greşeală! Când îmi privesc pozele de atunci, parcă nu-s eu. Deloc. De-a lungul timpului mai mă simţisem oarecum ofensată. Mai ales când cineva îmi adresa ceva ce suna cam aşa:
„Auzi, dar tu nu ar trebui să faci ceva cu părul ăsta al tău ? E prea vâlvoi.”
sau:
„Eh, în seara asta e, la bar, party cu peruci. Adrianei nu-i trebuie. Ia vine cu ea din păr natural. Direct la purtător.”
sau:
„După cât e de vizibilă coafura ta, din capătul străzii, ţi-ai mai vopsit şi ceva şuviţe în roşu, aşa ca la clovni!”
Clar era că stilul meu de a mă coafa punea cuvinte în gura lumii, iar eu nu realizam că era, de fapt, emblema mea, că dacă aș fi fost mai sigură pe mine i-aș fi lăsat pe toți să-și dea cu părerea, pro sau contra, dar eu să-l fi ajutat să crească. Au fost și astfel de sugestii, deseori, dar eu nu ascultam decât de un Neghiniță, care la prima dorință de schimbare, ghici la ce făcea aluzie? Si iar pierdeam niste ani, și niste cârlionți.
Soacra mea mă adoră doar cu el întins şi nu se poate abţine dacă cumva las naturalul buclelor să-i deranjeze retina. Până şi bărbatul meu, când l-am intrebat ce anume i-a atras atenţia la mine, atunci, în prima zi pe stradă, mi-a răspuns – părul! Aveam bucle, deja!
‘Siiiigur, că da!, i-am zis ironic, dar asta nu l-a scos din convingerile lui. Dar el o spunea admirativ. Măcar atât!
Câțiva ani, am experimentat ce înseamnă îmblânzirea lui. Îl purtam întins şi cu breton. Cuminţică, aş spune. Asta, în schimb, nu m-a ferit de o replică atât de cunoscută mie, atunci când în una din zile m-am întâlnit cu o veche cunoştinţă şi printre altele aud: „Nu cumva ar trebui să-ţi schimbi culoarea? Scuză-mă, dar, la prima vedere, am avut impresia de perucă!” Bărbatul meu nu a vorbit, atunci,trei ore cu …mine. De ce? Pentru că nu am vrut să o pun la punct pe indiscreta şi „băgăcioasa” respectivă care-și permitea să-mi ofere sugestii pe care nu i le ceruse nimeni. Și asta tam-nesam, de parcă întâlnirea ad-hoc avea în protocolul bănuit ….astfel de instrucțiuni. De neconceput pentru bărbatul meu, care nu s-a lăsat și i-a sugerat, în gând, ce îmbunătățiri ar trebui să-și facă.
Acum, să vă spun drept, mie puţin îmi pasă! Toată viaţa mea nu am fost la modă. Mi-am trăit perioadele, chiar şi în ale părului, cu instinctul acelui timp care trece, trece, trece, cum spuneam în primele cuvinte de aici şi care mi-a adus mai mult drag de mine, de sufletul şi chipul meu, de înţelegere faţă de firele albe ce apar vrând-nevrând. Culmea! Acum nu mai vreau schimbări!. Mă plac aşa cu părul negru, vâlvoi sau nu, dar cu sufletul curat, că destul l-am avut închis la culoare în trecut! Și parcă nici mie nu-mi vine a crede că mă ascultă și se-nfoaie doar atât cât trebuie, scoțându-mă din anonimat și dându-mi ocazia sa fiu creața blondului.
