Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Momeala din cort….

Prima dată când am plecat la pescuit mi s-a promis, din start, că acţiunea asta nu va însemna altceva decât o ieşire normală în natură, cu….cortul. Ceea ce nu înţelegea bunul meu amic era că aveam oroare maximă de corturi, dormit în aer liber, şi de lucrurile ce s-ar putea petrece în apropierea lor. Degeaba protestam. Se hotărâse în gaşca mea micuţă de prieteni, de atunci, că depresia ce se instalase în sufletul meu nu poate fi tratată decât cu ieşire în natură. Eu avusesem deja, până la cei 22 de ani, de atunci, două escapade de gen. Prima s-a consumat în mod traumatizant, frig, avertisment de urs, mâncare naşpa, şi un companion care mi-a lăsat un gust amar. Suferea de sindromul şefului:-narcisist şi insistent. Cu drag îmi aduc aminte, ce bucuroasă eram că mi se sfârşise aventura,  a doua zi, şi juram că nu voi mai încerca vreodată astfel de experienţe.
A doua oară a fost plăcut. Asta pentru că tot cortul îmi aparţinea şi era ticsit cu pilote, salteluţe, saci de dormit, că abia mă zăream în el. Am mâncat cea mai bună tocană de cartofi şi am băut cel mai bun ceai de plante, proaspăt culese din pădure. Cu toate astea, nefiind zona amenajată nu prea mi-a priit lipsa apei, a toaletei şi restul de confort binemeritat. Mi-am propus ca pe viitor să mă lipsesc de astfel de preocupări. Asta ar fi fost a treia oară când încercam senzaţiile noi ale naturii. Atâta muncă de lămurire s-a dus cu mine, încât am ajuns la balta respectivă pe întuneric. Alte trei corturi erau deja instalate şi oamenii coceau porumb şi cartofi, cu ceva vin fiert alături. Bonus…. o partidă de remi.
Ne-au ignorat, lăsându-ne chinul  de a ne instala dihania. Surpriză! Lipseau câteva tije de la cort. S-a pierdut, din nou, ceva timp, căutându-se beţe înlocuitoare pentru susţinere. Dar, după doi cartofi copţi, un porumb şi o cană de ceai, m-am mulţumit repede cu un somn. Fie vorba între noi, aproape din picioare, atât eram de obosită. Nu aveam maşină, atunci, niciunul dintre noi. Venisem cu trenul, aşa că n-am cărat prea multe. Curios, nici n-am avut nevoie de ceva. De dormit, am dormit doar eu. Amicul meu şi-a exersat abilităţile de mare pescar, toată noaptea. Eu habar nu aveam de asta. Am aflat dimineaţă după ce m-am mirat de ochii lui bulbucaţi şi roşii de nesomn.
Ei, dar esenţa abia acuma vine! Că doar ce poate fi atât de nemaipomenit într-o escapadă la baltă?! Cum se făcu dimineaţa, dar de-aia târzie, ca pentru mine, şi încercând să păcălesc timpul şi lumea din jur rămânând mai mult în solitudinea mea prietenă şi dragă, numa’ ce mă vezi zbughind din cort într-o mare mirare şi indignare. Ce se întâmplase? Claudiu, pescarul amator sau nu, de teamă să nu mă deranjeze, a luat cât a putut el de fin un recipient cu râme, mămăligi şi alte minuni. În graba lui a deranjat un tub. Acuma ce să vă spun mai întâi? Că eram oripilată? Sau că îmi venea să merg pe jos până acasă? Pentru că din cutiuţa respectivă se revărsaseră nişte viermişori. Mici şi „minunaţi”, vii şi prea mişcători pentru gustul meu.
Şi nu se revărsaseră oricum. Nu! Ci pe lângă faţa şi părul meu. Mă credeţi sau nu, n-am ţipat, nu m-am jelit, nu m-am răzvrătit prea tare. Ieşind în grabă, şi băgând de seamă că toată lumea era pe baltă, am luat o creangă stufoasă şi am început să mătur viermişorii buclucaşi, bombănind de zor. Tocmai atunci mă zări unul din cei de pe acolo. Se depărtează uşor de mine, se duce la amicul meu şi îi şopteşte: „Auzi, tu ai adus-o pe prietena aia a ta să se destreseze? Du-te, nefericitule, şi scap-o de vietăţile mişcătoare, că nu te văd bine mai târziu!’’
Nu are rost sa mai detaliez întâmplarea. Nu m-am supărat. N-am pescuit, nu m-am destresat, dar nici rău nu mi-a făcut ieşirea. M-am întors cu cinci peşti acasă şi asta a fost tot. Mi-am scos pârleala, vreo 4 ani mai târziu, când am plecat tot cu el, dar de data asta şi cu iubita lui personală, eu pe post de şofer. Mi-au ascuns cheile de la maşină, mi-au întins un pled şi m-au pus la soare. Ei, pe baltă. Mari pescari. Amândoi.
După cinci minute am început: „Mă plictisesc! Auoleu, gângania! Mă ciupeşte! Mi-e cald! Mi-e sete!”
Am ţinut-o aşa până am auzit:
-Auzi, ce facem cu ea ? O aruncăm în lac? Nu, nu putem! Hai, să-i dăm o undiţă!
-Nu-mi place!, zic….
-Iaca aşa! Să-ţi placă! N-ai de ales!, şi-mi înfige o undiţa între ochi…
-Fă ca noi, da ? Arunci! Dacă se mişcă plutitorul tragi! Hai, că nu-i greu!
Arunc. Ce o fi greu? Are dreptate. După prima lansare, o tufă era şi în dânsa nimeresc eu. Săracul om! Du-te! Descurcă, scoate firul, dă-mi-o iar spre aruncare. Greu. Fac iar operaţiunea. Acum, nu ştiu cum fac, dar fix între undiţele lor mă duc, încurcând astfel toate trei firele. Dezastru! Mă ajută şi de data asta.  Mă exilează, totuşi, precauţi, pe un podeţ. Şi începe distracţia. Unu, doi, trei peşti îi prind în mai puţin de 15 minute. Ţopăiam de fericire. Ei…. nimic! Punga goală. Eu, victorioasă! În următoarea juma’ de oră adunasem cu tot cu cei trei de la început, în total: 7 peşti. Doar eu.
Aud din nou:
-Ţi-am zis eu s-o aruncam în lac? Na, acu’! Norocul începătorului! Hai, o aruncăm acum, luăm peştii şi plecăm!
N-a fost să fie. M-au mutat de acolo, de fapt am plecat cu toţii. Am mai prins eu unul şi Dana unul. Marele pescar…. nimic. Cu 9 peşti am ajuns acasă şi cu ultima bifare a vreunui drum de pescuit. Nu m-au mai prins, nici ei, nici alţii. Îi ascult poveştile pescăreşti pasagere cumnatului meu. Totdeauna  acestea  sfârşesc cu o replică: „Măi, da’, pescar mai priceput ca Adriana n-avem! 8 dintr-o lovitură!”
Şi singura dată în viaţă vrând-nevrând am fost croitoraşul cel viteaz! Sau pescarul? Ei, lasă…

pesti

14 gânduri despre „Momeala din cort….

  1. … Pai e firesc sa prinzi si pesti… Altcumva cum crezi ca ti s-ar fi impartit aceste taine in ale pescuitului si te-ar fi si tintuit… „soarta” langa o balta cu undita in mana? La tine era cazul imperios, ca se spune ca un pescar moare de placere sa pescuiasca fara sa prinda neaparat ceva… Adica se verifica zicala” Destinatia nu conteaza mai abitir ca drumu' pana la ea…”… Tu, ca si mine, o „nepescara” avem la inceput nevoia orice sa ni se agate de undita, pana la bucuria destinatiei… Eu totusi nu-mi pierd speranta, ca-ntr-o zi pot fi, acel pescar, vanator, croitor, ce vreau eu… Dar pana atunci, ma alatur si eu … „vitejilor”… E frumos sa ai speranta, ca … „prinzi” repede.

  2. Ca '' prinzi'' repede ar mai fi cum ar fi dar speranta aici nu are ce cauta,tu fiind pentru mine un om de la care'' am pescuit'', ''agatat in undita cunoasterii'',mult mai multe decat scriu eu aici. Asta deosebeste intentia, de speranta si fapta. Eu scriu povesti. Ok. Pescuiesc ganduri,idei,sentimente,dar tu mi le asezi intr-o ordine nici macar banuita de mine,si atunci scuza-ma,dar esti mai pescar decat aceia care ''pescuiesc fara sa prinda neaparat ceva'',pentru ca stii…deja. Si pt asta sunt mai mult decat fericita, pt ca de la tine fur,ma inspir,pescuiesc….orice imi dai la mana.

  3. Poveste pescărească! 🙂
    Cine schimba momeala dacă în 15 minute ai prins 7 peşti!
    Acu să te văd…
    Cu cortu-i taină mare! O să povestesc odată!
    Să arunci o privire când ai timp pe blogroll-ul meu!

  4. Ah, amănunt scăpat. Nu-i poveste pescareasca, dar poate fi, spusa asa. Cu mamaliga, in care era nu stiu ce, am prins captura. Acu….in 15 minute, hai 20 , dar nu mai mult, am prins 3 pesti (m-am uitat sa vad daca am pus virgule, chestii, să se inteleagă ,că la inceput zici că eram Louis de Funes, când bătea din picior si prindea cate unul). Mă voi uita mai ales ca mie imi place sa atac arhivele blogurilor. N-ai văzut? Şi când raman in urma …mă intorc la ultimul articol comentat pt a ajunge la zi. Povestea e scrisa in primavara. Nici nu stiam ce fac.

  5. Ha, ha, croitorasul cel viteaz! Eu nu am avut nici macar norocul incepatorului, prima si singura data cand am fost la pescuit. O zi intreaba pe balta, cu picioarele in apa, cu ierburi incurcandu-se pe glezne, cu soarele arzandu-mi ingrozitor umerii si cu o regina prinsa in carlig. Atat! O regina de nici 10 cm, foarte frumos colorata, dar necomestibila, din spusele celorlalti pescari cu care eram si care mult s-au amuzat pe seama bucuriei si a topaielilor mele. :))))

  6. nu ai vrut sa pescuiesti ….. si ai „lovit” 8 dintr-o lovitura !!!!! nu-mi place pescuitul (nu am rabdare)… copii si petru merg des în vara ce fericiti sunt cand prind 5, 6 pestisori !!! mi-a placut mult povestea ta !!!!

  7. Am pescuit si eu, si am stat si la cort de mi-a venit acru, in delta. Apoi am avansat, am stat pe vapor si am dormit în burta lui, si am prins vreo 20 somotei (adica somni mici :-)). Apoi am prins un crap marisor la undita, si s-a auzit juma de delta cata am tipat de bucurie, si m-au si filmat cum topaiam intr-un picior…, deci stiu despre ce vorbesti… 🙂

  8. Vorbesc de niste vremuri atat de indepartate ca mi-s dragi de mor, chiar dacă, ca si tine, nu pot sta cu o undita in mana! Refuz! Eu nu pot sta nici la plajă darămite la pescuit. Mă sucesc şi învârtesc…de plictiseala…

  9. Of, ce de amintiri mi-ai răscolit, Adriana. Desi nu mă dau în vânt după pește, știi ce tare îmi bătea inima când prindea Ștefan șalăi și somni cât mine de mari? Te asigur că nu sunt povești pescărești, îmi dau cuvântul. Păcat că pe vremea aia nu aveam cu ce să imortalizez momentele. Și nu aducea numai unul, întotdeauna dădeam rudelor, prietenilor, șefilor, doctorilor…plocoane, cadouri. Doamne, ce mândră eram de el! Am ochii plini de lacrimi..

    1. …cred, Nico. Eu am zis intr-o joaca totul, dar e o arta si asta la care unii se pricep mult mai bine. Dar uite asa…a fost Stefan cu noi..macar putin…

Lasă un răspuns