Mărgăritare festive

Ziua unui poet

Împletituri
De vise,
Gânduri,
Cuvinte,
Atent alese
Se îndreaptă
Spre tine,
În zbor.
N-am flori
De nu mă uita,
Nici şampanie la rece.
Am doar o vorbă,
Sau mai multe,
Nu ştiu.
Le primeşti?
Sunt la uşă!
Dă-le drumul,
Să intre,
Să te răsfeţe,
Să te atingă,
Şi să-ţi spună,
La mulţi ani-ul
Promis
Pe când tu nici nu mă ştiai,
Dar eu, te citeam,
Şi-ţi uram în gând
Sănătate, ca să-mi
Mai scrii
Cuvinte alese,
Cuvinte de domn,
Cuvinte de stăpân,
Dar mai ales,
Cuvinte de sclav, al EI,
Al POEZIEI.
noapte1
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Dacă e miercuri, e bingo cu bătaie

-Măi, Ramona, de ce n-ai venit ieri la programare? Ai uitat sau ce?
Nu-mi răspunde, îşi aşază haina atent, cu gesturi vinovate şi privirea în pământ. E despletită. Frumos păr!,  gândesc şi nimic nu anunţa vânătaia  ce aveam să i-o zăresc pe faţă. Mă stăpâneşte cu privirea şi, şugubeaţă, îmi răspunde mirării din ochii mei:
-Apăi, doamna Adriana, la noi în colonie miercurea se mănâncă bătaie! Ieri a fost miercurea mea!
-Ramona, tu glumeşti? Ce-i cu vânătaia ta?
-Apăi, nu v-am spus? Îs serioasă de felul meu! Barbat’ meu mi-o găsit alea, antibebe, alea! Şi m-o altoit, niţel!
-Tu, Ramona, da’ n-ai copii cu el?
-Ba da, doamnă! Ba  da! Dar unu’, că-s deşteaptă! Că el arată ca ăla de-l dă la TV, în filmele cu bătăi, de-ăla cu muşchi. E numai fibră! E frumos tare! Şi nu merge la sala! E doar de la muncă aşa.
Râde. Râd şi eu ca proasta, da’ parcă nu-mi vine a râde, dar tare-i nostimă. O aud iar:
-M-am dus ieri, doamna Adriana, să-l iau de la muncă! Sapă şanţuri! Nu, nu vă speriaţi, că e de bine! Ia bani frumoşi! Sunt mulţumită! Până să ajung la el, doamnă, îl văd de departe, fără tricou, fără maieu! Îi lucea pielea de la sudoare! Fain bărbat am, gândesc! Dar unde mă pune dracu’ să văd alte două schimonosite, urâte, doamna Adriana, nu ca mine aşa, că mă vedeţi, nu exagerez!
Acum, normal că Ramona arăta minunat. V-aţi dat seama după admiraţia mea faţă de păr. La fel de arătoase îi sunt şi celelalte „accesorii”, ca să zic aşa. Faină femeie!
-Da, doamnă,  le văd, dar le şi aud, doamnă: „Ia uită-te, fă, la ăla! Zici că-i Bruce Lee!” Ăla o fi fost cel de care-l dă la tv, de nu-l ştiam eu mai devreme, dar când le-am auzit că se duc să-i ceară numărul de telefon, am zburat ca iada în salcâm şi m-am prăvălit peste bărbat’ meu să-l pup, înaintea lor, să vadă că-i luat! Ştiţi, doamna Adriana, bărbat’ meu e aşa…suplu! Îmbrăcat ai zice că-i schilod. M-am cam enervat când am văzut că-şi etalează muşchii! Aşa, fără jenă! Parcă dorea cu tot dinadinsul să fie admirat!
-I-o fi fost cald omului, la şanţuri, la săpat, nu?
-Las’ că-l ştiu eu, doamnă! Se dă flăcău!
-Păi şi atunci ţi-ai luat-o sau cum?
-Ah, nu! M-o împins el atunci, bărbăteşte! Că cică-l fac de râs între bărbaţi. Am plecat împreună!
-Aha!
-Da, dar nu acasă! Ne-am dus la bingo!
-Unde?
-La bingo! Am un noroc, doamnă, ceva de speriat! Trei rânduri de haine i-am luat lu’ bărbat’meu şi mie o fustă mini! Da’ n-o mai port de când am fost la un botez şi m-au dansat toţi bărbaţii, de mi-a crăpat fusta şi-a crăpat şi bărbat’meu de nervi, iar acasă mi-a crăpat mie pielea de la bătaia lui!
-Aha, păi, apropo! Vânătaia de azi? Aţi pierdut sau ce? Ah, nu, parcă ziceai  ceva de anticoncepţionale!
-N-am pierdut, doamnă, dar nici n-am câştigat! Am luat o linie şi ne-am scos banii! Dar bărbat’ meu a băut ceva! Aţi fost la bingo, doamnă, vreodată? Aşa-i de frumos! Când câştigi, că odată i-am pierdut pensia  maică’mii şi mi-am luat-o trei zile întruna! C-aşa-i în colonie, doamnă!
-Ştiu, ştiu! În nu ştiu ce zi luaţi bătaie…
-Vedeţi, doamnă, că ne învăţaţi obiceiurile?
-Ce obicei, Ramona? Ăsta-i obicei? Tu nu te vezi? Cum ţi-a găsit alea sau de ce nu-i mai faci copii, dacă vrea?
-Păi, nici pe acela de-l avem amândoi nu-l creştem noi, doamnă! Că bărbat’ meu face chefuri şi se îmbată. Iar copilul e deştept, nu-i ca noi! Stă la mama! Învaţă carte! E altfel! Parcă nu-i al nostru! Iar ăsta al meu zice că mai vrea unul, mai vesel! Păi, ce să-i fac eu ăluilalt, doamnă? Să-i spun să cânte Adi de la Vâlcea, dacă nu vrea? Nu vrea, doamnă! Da, eu altul nu mai fac, doamnă, că ăsta-i frumos şi mă lasă! Nu v-am spus de ieri?
-Da, da! Cu bustul gol, mi-ai zis!
-Da, doamnă, şi-a rămas fără bani, şi o vrut să-mi fure din geantă alţii. Ştie că-i dosesc! Da, nu ştie unde! N-a găsit bani! A găsit nenorocitele alea şi a zis că am amant, că de-aia am eu fusta mini, de la bingo, v-am zis şi ..
-Ştiu, Ramona…voi miercurea mâncaţi bătaie!
-Ha,ha, ha, doamnă, da’ ce simpatică sunteţi! V-aţi supărat cumva?
-Nu, Ramona, nu! Cum?
-Păi, dumneata eşti o doamnă, nu ca mine ţigancă, că eu rromă nu spun, că nu m-o învăţat mama altfel!
-Taci, Ramona! Nu ştii că acum ne amendează, de zici ţigan?
-Ş’-acu, ce să fac? Mă amendează ăştia singură? Da’ ce-s chinez’? Îs ţigancă, doamnă, din colonie!
-Ei, doamnă, măcar acum stau liniştită! Dacă s-o potoli îi fac, că ne-am împăcat! Azi mergem la ……
-Ştiu, ştiu…la bingo…

bingo

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Lumina sufletului meu



M-au năpădit amintirile.  Pur şi simplu am fugit cu gândul în toate părţile, prin toate cotloanele sufletului meu, părăsite demult şi înnobilate cu amintiri mai noi, mai pompoase şi mai în trend. Pe cine ar interesa trăirile mele de adolescentă, de exemplu?  Acelaşi soţ optimist şi atent, care nu ştiu dacă din dorinţa de a scăpa de gura mea, sau să se ştie neperturbat în acţiunile lui, de cu seară, îmi răspunde urlând aproape: Pe mine, iubiţel, pe mine! Scrie tu, că io citesc!
No, dacă am un cititor sigur, m-am scos! Dar aşa, nu ar fi fost frumos să-i scriu pe foi volante să le citească numai el? Ştiu, mă răsfăţ! Dar nu-i nimic rău într-asta. Sunt dezmorţită dintr-o ședere lungă și tainica între trei file de carte si o ceasca de cafea şi realizez că e musai să exersez pe tastatura calculatorului, poate iese ceva. Dependență nouă care-mi face creierul să se înfierbânte și să scoată la iveală mogâldețe de întâmplări care până mai ieri nici pioni pe o tablă de șah a celuleo cenușii nu se voiau a fi. Am regăsit într-o altă cutie a timpului, de această dată una reală, o grămadă de foi, foiţe, scrisori şi bileţele. Spre ruşinea mea, după ce le-am răsfoit un pic, zău, dacă mi-am adus aminte de toţi expeditorii.
Îmbătrânesc!, zic.  Iaca aşa! De când îmi pasă mie de asta?, revin cu gândul. Atunci, cum mămăliga mă-sii  pot eu uita aşa ceva? Eu care ştiu că la trei ani îmi fărâmiţa un unchi, care atât a prins din viaţa mea trei ani, da, îmi fărâmiţa oul cu furculiţa. Da, ştiu! E imaginea mea, cred că prima de acest gen, cu mine fugind pe o poartă dintre case, cu o farfurie cu un ou ochi în ea, să mi-l fărâmiţeze Neagu. Şi Neagu-l fărâmiţa, şi  mă ajuta să-l şi mănânc, după care se juca „dii, caii!” cu mine. Ştiu că o să-mi spuneţi că mi-au fost povestite toate astea. Posibil. Ştiu cu adevărat povestea băii mele de cu seară, de bebel, când asista toată vecinătatea pentru spectacolul oferit de mine, cu stropi, râsete şi veselie maximă, la care Neagu era nelipsit. Nu se făcea baia până nu ajungea el acasă. Da, asta mi-a fost povestită, dar cea cu farfuria o ştiu şi gata!
Cum spuneam, nu-mi amintesc de mulţi. Ei, persoane neimportante, zic, şi las pentru altădată aprofundarea lor. Găsesc nişte poezii. Datate. Ups, 1984. Auoleu, iubeam cred, uite ce scrie! Da, io nu ştiu, şi nu ştiu. Prietena mea azi, mi-a zis că eu întotdeauna am fost mai romantică, mai visătoare. Eu?  În scris de multe ori. În rest visez. Dar spre concret. Pragmatismul capricornului e ştiut. Sunt sentimente de-a valma ajustate de un pic din ce mi-a rămas, după ce am cernut sita amintirilor. A mai căzut din ea şi frumuseţe, şi sensibilitate, dar  eu ştiu sigur ca prima furia şi neîmplinirea. Dintotdeauna m-am zbuciumat prea mult. Trist, dar adevărat!

Lumina sufletului meu, ai apărut într-o zi împreună cu soarele..
Am crezut c-am visat şi mi-am îndreptat paşii în lumea lor.
Nu te-am găsit. Plecaseşi. În faţa mea stătea un cireş.
L-ai lăsat pe el zălog. Dar el nu-mi vorbea,
Nu mă privea. De ce e aici?, m-am întrebat. Fără răspuns, însă…
O floare mi-a picat pe obraz, ca o lacrimă.
M-a cuprins frigul şi am fugit.
Am ieşit din ea, din lumea viselor…
Fix în braţele tale,
Pentru că şi eu eram lumina sufletului tău.

Ei, 15 ani şi o lume. N-am avut iubit la 15 ani. Ştiu sigur. Nici măcar pe cineva în vizor. Cum să am? Eram răţuşca cea urâtă, cu privirea spre alte orizonturi! Pe spatele rândurilor scrise, pe pagina îngălbenită de timp scria scâlciat: „în amintirea copilăriei mele. Pentru tata!’’
Ciudat, la nici doi ani, de la această datare, un „Cireș” avea să fie simbolul unei întâmplări cu palpitații și fluturi rătăciți peste tot – în stomac, pe frunte, în buclele mele încâlcite, în vârful degetelor. Noroc că prin inimă nu au trecut decât fix cât o bătaie de aripi, amintind de-o vacanță de primăvară și de bucurii adolescentine.
Cutia mea e plină de poveşti. Poveşti uitate. Nu-i nimic. Le aduc aici, într-o altă cutie, mai plină cu fiece zi, mai căutată de oameni ce-şi rup din puţinul lor timp pentru câteva vorbe. În cutia mea cu poveşti despre oameni, cu oameni, cu vise, amintiri şi sentimente uitate. Doar că acum sunt vii. Mai vii decât au fost  vreodată, pentru că ele sunt acum – lumina sufletului meu! Iar eu pot fi, măcar un pic, lumină către sufletul vostru!

epa04168735 A man walks along a path framed by blossoming Japanese Cherry trees in Berlin, Germany, 16 April 2014. EPA/Hauke-Christian Dittrich

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Mai tare ca sexul…

Mai tare ca sexul:
Când am cunoscut-o pe Laura, aveam deja 30 de ani, ea sărise de 45, parcă. Era o femeie cu un surâs minunat. I-aş fi spus zâmbet, căci pe mine, una, mă sperie surâsul Monalisei, dar, na, zâmbet ar fi prea mult, atât era de discret. Am cunoscut-o târând nişte acte. Eu le târam, pardon!  Mi le înmânaseră şi mie ai mei. Habar nu aveam ce să fac cu ele. M-a ajutat ea, aşa din instinct, nici măcar n-o rugasem, dar prea m-a văzut încurcată.
O femeie minionă, blondă, cu poveşti la purtător cât pentru o sută de zile dacă ai fi avut timp s-o asculţi; desfăcea şi făcea cu îndemânarea  altor zeci de mâini ascunse în cele două personale. M-a cucerit pentru multă vreme. Îşi crescuse singură copilul şi se mira şi ea cum reuşise asta fără să ajungă nici prea dependentă de acesta, dar nici exagerat de detaşată. Mi se părea că a făcut o magie lăsând-o atât de liberă şi prea zburdalnică pentru această lume.
Mă fascinau poveştile ei despre iubiţi şi amanţi, pe care nu-i vedeai niciodată prin preajmă. Părea tot timpul singură şi necurtată, dar jocul de cuvinte de la o conversaţie pe care o prindeai din zbor, aşa ca din întâmplare, mă făcea să cred  că îi subevaluam puterea de seducţie.
Când o întrebam, cât puteam eu de discret, îmi răspundea ca o felină şăgalnică, la pândă după prada din preajmă:
„-Ia, aminte, Adriana, bărbatului să-i creezi senzaţia că eşti a lui, dar în acelaşi timp, gata să pleci spre altceva în orice moment delicat!
Păi, şi nu-l pui pe fugă, în căutare de ceva sigur? Pare alunecos ce spui!”, însă nu-mi doream a dezvolta prea mult scorțoșeniile mele fără sare și piper;
Şi începea să-mi spună o teorie cum că jocul de-a iubirea e mai puternic şi mai excitant decât iubirea însăşi, consumată rapid şi terminându-se în suferinţă. O priveam cu un aer tâmp, deloc ascuns, ca și când i-aș fi cerut să dezvolte cu grijă ce spune, poate pricep și eu cum e cu amorul ăsta care pentru mine era o ecuație cu multe necunoscute. Avusesem, până în acel moment, numai relaţii ratate, dezamăgitoare şi rămăsesem cu atâta gust amar încât dacă-mi dădeai pelin să beau mi se părea mai dulce decât iubirea-minune zugrăvită atât de frumos.
Vreo cinci ani n-am mai văzut-o pe femeia cu chip de copil. Între timp îmi găsisem marea dragoste, când, din întâmplare, dăm nas în nas, în faţa casei ei. Mă invită la o cafea, vădit tulburată de schimbarea din viaţa mea. Mă grăbesc să urc, convinsă fiind că pot să-i şoptesc povestea mea miropolantă şi atât de aşteptată,  care se concretizase mult prea frumos, între timp. Când am intrat, însă, m-a izbit un fum înecăcios, o scrumieră plină de mucuri şi zeci de batiste de hârtie aruncate, aiurea, …pe podea:
-Ce-ai păţit? Eşti bine? Ce-i cu bucătăria ta? Ai mult de lucru?, întreb timidă, în prima fază, dar din ce în ce mai tare și mai curioasă, suspectându-mă, în același timp, de vreo  nepotrivire a întrebării.
Pe masa din bucătărie trona un calculator, din acela cu monitor masiv şi cu o unitate la fel. Parcă ocupase toată casa. Nici urmă de gospodina  pe care o ştiam pe vremuri, …se pare, apuse. Arăta totul precum cartierul general al nepăsării şi suferinţei.
A urmat o lungă şi încâlcită poveste. O pusese ăl negru şi ceva coarne să o spioneze on-line   pe fiică-sa. Era în nişte discuţii cu nu ştiu ce domn misterios. Fii’-sa plecase la studii şi ea s-a trezit luându-i locul într-un dialog timid, dar din ce în ce mai pregnant cu fiece zi. Devenise periculos, dar incitant. „Nimic nou sub soare!”, gândesc, amintindu-mi de plăcerea ei, aproape perversă, de a se juca pe ascuns, cu toate armele la purtător, iar în definitiv văzusem destule filme cu acest scenariu, dar niciunul live…sau, mă rog, aproape live.
Se trezea şi se aşeza în faţa calculatorului, dependentă de vorbele din neant. Adormea de cele mai multe ori pe tastatură şi îşi consuma relaţia, ore-n şir, în jocuri şi vorbe care mai de care mai năucitoare pentru mine. Arăta şi gândea ca un zombie. Parcă cineva o posedase şi îi furase chipul ăla  frumos, de domnişoară şi lăsase în loc o umbră de femeie. Încercam să o ascult mimând o figură firească, care nu se miră şi  nu judecă, până când i-am văzut lacrimile şiroind: „Şi aşa potrivire nu cred că am mai întâlnit, Adriana ! Simt că e bărbatul vieţii mele! Mă topesc de dorul cuvintelor lui!
Pragmatica din mine, omul acţiune, care nu crede decât în vorbe petrecute deja, nu viitoare, o întreb uşor:
Păi, şi ? Nu vă vedeţi şi voi? Ca oamenii?
-Ah, nu! Nu vreau! E constanta mea de zi cu zi, farmecul vieţii mele! Să-mi stric eu povestea? Şi dacă-i însurat? Ce fac eu a doua zi?
Trăieşti, nefericito!, îmi venea să-i strig, dar muţenia de pe buzele mele s-a transpus repede într-o mască de consternare, că aproape am fost dată afară din universul fetei mele;
Nu pot, e ca un drog. Îl urăsc şi îl iubesc deopotrivă, dar am nevoie de el. Am nevoie de povestea asta!
Am plecat mulţumindu-i cerului că n-am luat-o razna în perioadele mele de căutări. Am întâlnit-o după alţi doi ani. Plimba o fetiţă mică, în cărucior, nepoată sau aşa ceva. Mi-a şoptit discret:
Ştii, atunci, l-am întâlnit într-un sfârşit!
Da?, răspund eu tâmp, de parcă mă lovise prostia hâdă. Şi?
Ei, m-am vindecat! Îi murise nevasta atunci, de-asta avea toate citatele alea ameţitoare la purtător, dar trăia cu o doctoriţă tinerică, dar fără vorbe la ea, anostă!  M-a iubit pentru că-i spuneam ce vrea să audă şi nu primea de dincolo!  De la EA! Şi nici nu era o tipă prea mişto! N-a mers nici cu ea, nici cu mine. Oricum plec în Spania! Am întâlnit pe internet….
N-am mai ascultat-o, mă uitam la ea cu tristeţe, având eu surâsul ăla al Monalisei. Nu de îngăduinţa, nu. Ar fi fost prea nedrept pentru amintirile mele cu ea din trecut, dar cu mirare. Era prea mult pentru mine. Totuși, povestea mea cu Laura, cea cu chip de domnişoară, mi-a rămas întipărită în mine ca un semnal de alarmă, pe care să-l folosesc atunci când totul ar putea să se declanşeze ca o nebunie, aşa cum am simţit-o eu acolo. Ca la tren, mâna mea se îndreaptă uneori spre acest semnal care ar detecta o dependență. Știu că le am, însă sper să nu deraieze prea tare  în vreo poveste cu final neașteptat.
semnal dintr-o poveste ...mai tare ca sexul
semnal de alarmă dintr-o poveste …mai tare ca sexul
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Sâmbăta gogoşilor!

Sâmbăta m-am născut. Sâmbăta e ca o vioară ce-mi cântă balada greierului leneş; e oaza mea de răsfăţ şi bucurie. Până şi căţeii o recunosc a fi regina zilelor. Ştiu ca au voie în patul nostru, să ne pupe pe  nas, când pe unul, când pe celălalt dintre noi.  Chiori de somn, adulmecând uşor aerul proaspăt al pădurii din spatele casei, nu am trece mai departe, ci am rămâne acolo, în pat, ore în şir, fără cafea, fără telefon. Doar cu tv-ul deschis şi gălăgia păsărilor ciripitoare. Mai nou, cu tablete și smartphonuri, cât să pierdem noțiunea timpului …de stat degeaba.
Auzim bătăi în geam. N-am sonerie. La ce bun? De când s-a inventat mobilul, cunoscuţii se anunţă. De necunoscuţi n-avem nevoie sau nu mereu. Pentru ceilalți, lătratul câinilor e cea mai eficientă sonerie.  De asta bătăile din geam erau oarecum neobişnuite, iar noi eram debusolaţi şi datorită câinilor care lătrau…din casă. Într-un minut erau jos urlând la intrusul de la geam. Na, mai leneveşte de poţi!
De când mi-am fracturat glezna, graba nu mai intră în cuvintele mele uzuale. Mă mişc precaută, fără să mă gândesc că pierd ceva sau pe cineva. „Revin ei!”, îmi spun în gând mereu, indiferent că am ratat sunetul telefonului sau apelul de la poartă. Mihai nu era curios deloc, relaxare era tot ce-i cuprinsese ființa.
Coborâm. Persoana plecase. Prea repede pentru ameţiţii zilei de sâmbătă, în persoană. Se uită Mihai în dreapta, în stânga. Nimic. Alarmă falsă, cine ştie?! Coboară în bucătărie să facă ceva cafea, dacă tot e în picioare. Răstoarnă borcanul cu zahar. Culmea! Nu se sparge, nu se risipeşte nimic. Porneşte cafetiera şi …surpriză – pe pervazul de la geamul bucătăriei trona o plasă. Deschide fereastra, aşa ca la terorişti, o agaţă uşor, se uită în ea şi în acelaşi timp strig din sufragerie:„Iubitu’, am primit gogoşi şi clătite, din vecini. Tocmai ce mi-am deschis mobilul!”
Să înţeleg, că nu ne otrăveşte nimeni?’’, zice el. Nu-i răspund. Mă aşez şi înfulec ce găsesc acolo. Sunt tot calde. Bune, binevenite. A ajuns şi cafeaua! Ei, cum e? Nu-i aşa că sâmbăta mea e magnifică? V-am spus că m-am născut sâmbăta? Da?! Ei, amnezia! O fi de la gogoşi! Sau de fericire …măruntă! A mea!

brioche-donuts-1-6b_opt