Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

De la Beatles la Ruby

Nu cred o iotă despre întâmplarea întâmplătoare. Aşa, să fie, să se vorbească, să se ştie cumva. De foarte multe ori m-am lovit, într-o singură zi, de aceleaşi cuvinte, oameni sau idei. Ieri m-am lovit de Beatles, prea mult  să nu mi se aprindă, repede, o lampă.
Cineva, persoană importantă, nu spui cine, mi-a declarat că a crescut cu muzica lor. M-am simţit implicată afectiv  în declaraţia ei şi am răspuns la foc automat: „Şi eu!”  M-am revizuit pe loc şi am completat: „Am crescut cu ei în inimă, pentru că în casa mea nu se auzea, niciodată, muzica!” M-am întristat în acelaşi moment. Brusc, am înţeles câte lucruri am pierdut eu 20 de ani doar pentru că m-am născut în plin comunism.
-Auzi, iubita? Da’ unde ai ascultat tu Beatles pe vremea lui Ceauşescu, că era marfă de contrabandă?
-Păi, tocmai! N-am ascultat-o, în casă, dar când am auzit-o, prima dată, am  şi recunoscut-o! Instinctiv! Deși, cronologic vorbind, încă eram pe vremea lui Ceaușescu, dar aveam prea puțin timp de studiat muzici și muzicanți.
Paradoxul vieţii mele consta în faptul că mă născusem într-o familie, în care, cel puţin pentru tata, muzica era lucru sfânt. Da, dar doar  muzica lui preferată. Făcuse patru ani de şcoală populară de artă. Era convins că prin vocea lui poate deveni cineva cunoscut. Un alt Dolănescu sau măcar Benone. Sinceră să fiu, voce avea – puternică, gravă dar şi sensibilă, prezență scenică din plin, iar de voinţă nici nu mai încape vorbă. „Norocul n-a fost de partea mea, tată! Am fost copil năcăjit!”, spunea el cu tristeţe în glas şi mai băga o romanţă, un Dan Spătaru, o Pâslăriţa şi termina cu un recital de Dolanescu. Frapantă pentru mine a fost o nuntă. L-am auzit, acolo, prima şi ultima oară în viaţă, cântând o lăutărească antrenantă, împreună cu formaţia. De excepţie. Strălucea. Era vesel şi sigur că poate fi un star. Ar fi putut fi sigur. Dar n-a fost să fie. Vedetă a devenit cu timpul – a noastră, a familiei. Şi atât!
De asta spun că tot amalgamul ăsta era paradoxal. Singurul care cânta în casă era tata; în rest nu tu radiou, magnetofon, pick up, sau altă unealtă a vremii. Sincer, nici nu simţeam lipsa. Ceea ce nu şti, sau nu cunoşti, nu au cum să-ţi lipsească. La şcoală se auzeau doar cântece patriotice sau …hai, să nu fiu chiar obraznică şi nişte muzică folk. Zilele de naştere, puţine la câte am fost până la 16 ani, se sfârşeau cu un ci-co şi o felie de tort, bonus un joc de cărţi, sau o mimă. Unde mai pui că de cele mai multe ori era curentul luat. Deci nimeni  şi nimic nu cânta în jur.
Televizorul îşi făcea datoria. Rar. Dar în afară de discursurile lui Ceauşescu, Teleenciclopedia sau Reflector, mai cântau ceva celebri ştiuţi şi azi, într-o duminica, sau hai, sâmbăta seara. Nu-mi amintesc prea bine. Făceam noi, în schimb, momente artistice. Musafirilor. Vrei, nu vrei te trezeai în plin recital, să vadă lumea ce talent în devenire eram. Sfârşeam repede într-un cântec trist, de imediat musafirul nostru se scuza şi pleca. O fi fost vreo tactică, habar n-am, dar zău dacă asta nu e o păţanie pentru care acum aş avea nevoie de psiholog.
Aşadar în casa în care cânta doar tata, nu ştiam mai nimic de muzica străină. Nu pot să nu mă întreb obsesiv cum oi fi crescut fără să aflu nimic din viaţa de dincolo de graniţele României? Cred că ceva, ceva din şlagărele vremii a început să se contureze în mintea mea. Auzeam uneori la vecini, pe la un bairam rătăcit..de sfârşit de clasă primară, dar cine şi ce ne cânta nu ştiam, neam.
Când am ajuns în Bucureşti, pe la 14 ani, am avut impresia că ajung într-o altă lume. Dacă aş fi cunoscut cuvântul Occident, aş fi făcut comparaţia cu siguranţă, dar aşa era doar ”ALTCEVA”. Ei, şi aici am aflat eu, măiculiţă mamă, că există: Beatles, Cher, Sting, Madona, Michael Jackson, BZN (la moda atunci), şi câţi alţii. Singurii pe care nu îi agream defel erau cei de la Modern Talking şi, iar paradoxal, ei au sunat cel mai mult în chefurile ce au urmat să vină.
N-am să povestesc de acestea, nici de oamenii ce m-au marcat atunci, voi vorbi doar de cel care m-a salvat intre 18 şi 21 de ani, vestitul „domn X”, pentru cei ce mă citesc constant, care mi-a fost cu adevărat profesor în ale muzicii. Şi atunci am aflat de Pheonix, Semnal M, Compact, Rosu şi Negru, dar şi de Pink Floyd, Dire Straits, Bonney M, Abba, Jimi Hendrix, dar şi Dalida sau Edith Piaf, Gil Dobrică sau Aretha Franklin. Am ascultat zeci de discuri şi benzi de magnetofon, şi au fost printre puţinele lucruri bune care mi-au fost dăruite de acest om tulburător din viaţa mea.
Întorcându-mă la Beatles, când am început să le recunosc muzica, când o ascultam deja din dorinţă, nu din nevoia de cunoaştere,  şi nici întâmplător, am ştiut că am crescut cu ea, pentru că mi-a sunat în mine, fără s-o fi auzit vreodată, ca şi când a izvorât din adâncul meu. Magic, instinctiv, nativ, primar. Mi se umplea sufletul de bucurie.
De 20 de ani încoace, încerc să recuperez şi să întregesc cunoaşterea asta. Culmea, nici acum nu cântă muzica în casă prin boxe, ca în alte familii. Nu e asta o problemă. Soţul meu, melomanul afon, vine în fiecare zi acasă fredonând în stilul propriu noile hituri ”produse” de: Lora, Amy , Ruby sau Anda Adam. Nu înţeleg ce cântă, dar pot face diferenţa  între  „Michelle, ma belle”…şi ” Stinge lumina”. Credeţi că-i pasă? Habar nu are de ce conflicte şi drame personale dezbat eu pe aici, el o ţine pe  a Andei Adam:
”Am o inimă de dat, unui singur bărbat, care să ştie ce să facă cu mine în pat”, redresându-se rapid spre:”Dar timpul trece prea încet, m-am săturat să tot aştept”…
Deh, acum trăim alte vremuri, când muzica ni se oferă. Vine ea în întâmpinarea ta, din toate părţile, locurile, din fiece ungher. Ne caută ea pe noi, ne află în orice cotlon şi nu ne mai batem între noi pentru o bucăţică de vinil sau bandă. Vrem, nu vrem…. trăim amalgamul ăsta muzical, fiecare în felul lui. După cum vedeţi până şi seriosul meu de bărbat, ştie să se amuze de ”operele artistice actuale”. Cât despre mine, sunt în căutări …pe net, şi atât. Doar când vreau şi când am chef de lucruri uitate pe nedrept. Se pare că tot din copilărie mi se trage. Unele deprinderi trec greu.
Nu mi-e dor DELOC, de vechile timpuri, am s-o repet la infinit, dar le recunosc meritul de a mă ajuta să trec mai uşor peste nesiguranțele celor prezente. Pentru că la vremuri noi….tot noi. Şi, mamă, ce ne mai cântă muzica acum. S-o tot asculţi!
Pardon, mă scuzaţi, am plecat! Vecinul care pune muzică  în cartier,  locuiește cu două străzi mai jos. Cum de se aude până la noi? Are stație. Si chitară electrică. Iar noi avem geamuri zgâlțâite. Nu comentăm, căci poate le vine ideea că, din nefericire, câinii noștri cântă cam fals.

 

Si pentru că vorbeam de străzi, uite un semn de la mine pentru voi…

2 gânduri despre „De la Beatles la Ruby

  1. … deci astfel de preferinte muzicale are sotul tau… Am mai aflat ceva. 😀 Glumesc. Seara faina sa aveti! 🙂
    P.S. Melodia asta chiar nu o stiam.

    1. ..tot ce e nou. Mihai e genul care asculta muzica aromână, dar și radioul, și nu-i scapa niciun hit. Eu, habar n-am de nimic.

      Te pup.

Lasă un răspuns