Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Lumina sufletului meu



M-au năpădit amintirile.  Pur şi simplu am fugit cu gândul în toate părţile, prin toate cotloanele sufletului meu, părăsite demult şi înnobilate cu amintiri mai noi, mai pompoase şi mai în trend. Pe cine ar interesa trăirile mele de adolescentă, de exemplu?  Acelaşi soţ optimist şi atent, care nu ştiu dacă din dorinţa de a scăpa de gura mea, sau să se ştie neperturbat în acţiunile lui, de cu seară, îmi răspunde urlând aproape: Pe mine, iubiţel, pe mine! Scrie tu, că io citesc!
No, dacă am un cititor sigur, m-am scos! Dar aşa, nu ar fi fost frumos să-i scriu pe foi volante să le citească numai el? Ştiu, mă răsfăţ! Dar nu-i nimic rău într-asta. Sunt dezmorţită dintr-o ședere lungă și tainica între trei file de carte si o ceasca de cafea şi realizez că e musai să exersez pe tastatura calculatorului, poate iese ceva. Dependență nouă care-mi face creierul să se înfierbânte și să scoată la iveală mogâldețe de întâmplări care până mai ieri nici pioni pe o tablă de șah a celuleo cenușii nu se voiau a fi. Am regăsit într-o altă cutie a timpului, de această dată una reală, o grămadă de foi, foiţe, scrisori şi bileţele. Spre ruşinea mea, după ce le-am răsfoit un pic, zău, dacă mi-am adus aminte de toţi expeditorii.
Îmbătrânesc!, zic.  Iaca aşa! De când îmi pasă mie de asta?, revin cu gândul. Atunci, cum mămăliga mă-sii  pot eu uita aşa ceva? Eu care ştiu că la trei ani îmi fărâmiţa un unchi, care atât a prins din viaţa mea trei ani, da, îmi fărâmiţa oul cu furculiţa. Da, ştiu! E imaginea mea, cred că prima de acest gen, cu mine fugind pe o poartă dintre case, cu o farfurie cu un ou ochi în ea, să mi-l fărâmiţeze Neagu. Şi Neagu-l fărâmiţa, şi  mă ajuta să-l şi mănânc, după care se juca „dii, caii!” cu mine. Ştiu că o să-mi spuneţi că mi-au fost povestite toate astea. Posibil. Ştiu cu adevărat povestea băii mele de cu seară, de bebel, când asista toată vecinătatea pentru spectacolul oferit de mine, cu stropi, râsete şi veselie maximă, la care Neagu era nelipsit. Nu se făcea baia până nu ajungea el acasă. Da, asta mi-a fost povestită, dar cea cu farfuria o ştiu şi gata!
Cum spuneam, nu-mi amintesc de mulţi. Ei, persoane neimportante, zic, şi las pentru altădată aprofundarea lor. Găsesc nişte poezii. Datate. Ups, 1984. Auoleu, iubeam cred, uite ce scrie! Da, io nu ştiu, şi nu ştiu. Prietena mea azi, mi-a zis că eu întotdeauna am fost mai romantică, mai visătoare. Eu?  În scris de multe ori. În rest visez. Dar spre concret. Pragmatismul capricornului e ştiut. Sunt sentimente de-a valma ajustate de un pic din ce mi-a rămas, după ce am cernut sita amintirilor. A mai căzut din ea şi frumuseţe, şi sensibilitate, dar  eu ştiu sigur ca prima furia şi neîmplinirea. Dintotdeauna m-am zbuciumat prea mult. Trist, dar adevărat!

Lumina sufletului meu, ai apărut într-o zi împreună cu soarele..
Am crezut c-am visat şi mi-am îndreptat paşii în lumea lor.
Nu te-am găsit. Plecaseşi. În faţa mea stătea un cireş.
L-ai lăsat pe el zălog. Dar el nu-mi vorbea,
Nu mă privea. De ce e aici?, m-am întrebat. Fără răspuns, însă…
O floare mi-a picat pe obraz, ca o lacrimă.
M-a cuprins frigul şi am fugit.
Am ieşit din ea, din lumea viselor…
Fix în braţele tale,
Pentru că şi eu eram lumina sufletului tău.

Ei, 15 ani şi o lume. N-am avut iubit la 15 ani. Ştiu sigur. Nici măcar pe cineva în vizor. Cum să am? Eram răţuşca cea urâtă, cu privirea spre alte orizonturi! Pe spatele rândurilor scrise, pe pagina îngălbenită de timp scria scâlciat: „în amintirea copilăriei mele. Pentru tata!’’
Ciudat, la nici doi ani, de la această datare, un „Cireș” avea să fie simbolul unei întâmplări cu palpitații și fluturi rătăciți peste tot – în stomac, pe frunte, în buclele mele încâlcite, în vârful degetelor. Noroc că prin inimă nu au trecut decât fix cât o bătaie de aripi, amintind de-o vacanță de primăvară și de bucurii adolescentine.
Cutia mea e plină de poveşti. Poveşti uitate. Nu-i nimic. Le aduc aici, într-o altă cutie, mai plină cu fiece zi, mai căutată de oameni ce-şi rup din puţinul lor timp pentru câteva vorbe. În cutia mea cu poveşti despre oameni, cu oameni, cu vise, amintiri şi sentimente uitate. Doar că acum sunt vii. Mai vii decât au fost  vreodată, pentru că ele sunt acum – lumina sufletului meu! Iar eu pot fi, măcar un pic, lumină către sufletul vostru!

epa04168735 A man walks along a path framed by blossoming Japanese Cherry trees in Berlin, Germany, 16 April 2014. EPA/Hauke-Christian Dittrich

5 gânduri despre „Lumina sufletului meu

  1. Citindu-ti aceste randuri atat de jucause si pline de frenezia amintirilor din copilarie ma porti cu gandul la cartea lui Ionel Teodoreanu ” La Medeleni”. Te aseman cu Olguta care era la fel de frematatoare ca si tine, Adriana.

  2. Tata era un om simplu. Simplu, simplu. Zugrav de meserie. Preocuparile lui erau putine: ii placea sa cante,sa ne iubeasca pe noi, sa spuna bancuri, glume, să vorbească mult despre orice si sa faca bani. Nu stiu cate carti a citit, putine totusi, desi avea o minte sclipitoare. Dar cand ai joburi multe, nu-ti mai vine.
    Cartea pe care a citit-o, cu siguranta, a fost ”La Medeleni”. Toata ziua se juca in casa cu noi strigand:
    „Potemkin si Kami Mura
    Au plecat azi la razbel
    Foc si para si otel
    Ura,ura”
    ….si radea cu noi,si ne tavaleam pe jos de bucurie.
    Mihai nu e de acord cu mine; pentru el e o carte trista si atat, dar despre asta chiar vreau sa scriu cateva vorbe, altădată.
    Mintea mea face tot felul de analogii: un lucru mi-aduce aminte de altul, un gust, un miros ma poarta in locuri demult uitate;, un om imi produce scantei in suflet,si se aprin focuri. Da, da…se aprind focuri.
    Si ard,ard,asa…in nestire. Nu pot fi ca Olguta,din pacate. Olguta era puternica, biruitoare,eu nu-s ca ea, ca personajul ei,oricat de frumoasă ar fi comparația.
    In viata, nu sunt atat de optimista. Mi-am gasit aliat in cuvinte, dar e o indrazneala prea mare să cred că pot construi cu ele ceva nemuritor. Nu ridic nimic din ce astern pe foaie la rang de valoare și singurul meu act de curaj e acela de a ma reda public intr-o alta forma.
    In rest sunt prapastioasa si solitara. Am oameni buni in jur care nu-mi permit prea mult izolarea. Dar frenezia Olguței n-o am prea mult in viata traibila. As avea-o, dar din pacate sunt prea infipta in realitatea asta cruda, indulcita doar de oameni și de vorbele lor.

    Mulțumesc, Olimpia. Datorita ție s-au descătușat amintiri.

  3. (Despre inceputuri…)
    Se zice ca ne alegem timpurile in care ne nastem, si oamenii, pe cei care ne aduc pe lume .(Imi place sa cred asta, ca nimic nu e la voia intamplarii, ca eu, un pumn de carne si de visuri am avut forta subconstienta sa fiu suma dragostei dintre ei, celor de dinainte si sa fiu rodul dragostei lor…ca-n „la Forza del destino” …)
    Dar sa revin la „timpurile” alese: cred ca aceasta scriere si epistola virtuala ti se potrive ca o manusa… Ca stii sa te „dai” fara a-ti trada din firea „prapastioasa” si „solitara”… Cel putin nu o simt nici ca vibratie,,. doar ca tu o simti parte din tine si o pronunti ca un ecou al unui personaj indepartat, de care, probabil esti convinsa ca iti seamana… Eu lumea ta o simt calda, generoasa, cu coloana vertebrala, morala, fara vina, genuina, fecunda, infinita, si infinit-colorata, luminoasa, si nu „prapastioasa”, ba mai mult, curanda si „inalta”… Si mai ales generoasa cum nu sunt eu azi si acum, sau cel putin cum nu indraznesc sa ma dau lumii mele, doar ici si colo, timid si …indirect…Eu trec printr-o perioada in viata cand sunt asa cum te descrii tu („solitara”, detasata), iar tu imi intri zilnic sa ma imbii din cupa amintirilor si trairilor… Revelatia mea e ca pe parcurs, cintindu-te, sa aflu de ce te-am intalnit, fie si „epistolar”… Si alta ar mai fi ce G. Garcia Marquez explica cu toata fervoarea realismului sau magic la inceputul unui „Veac de singuratate” si anume ca „erau locuri si pietre” care erau atat de noi, ca nici nume nu aveau… Adica, tradus la nivel de „litere”, orice soapta sau gand spus cu voce tare alunga proprietatile initiale ale unei persoane, lucru, loc etc… Si pe premisa aceasta, si de ce nu si invers? … Ce voi fi eu oare, sau tu, daca vrei, sau orice lucru perceput odinioara si devenit „antic” maine?… Tu, te-ai „pronuntat”…Si-ar trebui sa fii multumita ca ai risipit vraja unei „prapastioase”, „solitare”, sau cine mai stie cum…Si daca tot nu ai risipit-o dupa cum ti-e vrerea , ar fi bine sa te vezi la cumintenia si la frumusetea contemplativa a „unui suflet de demult” („old soul”)… Ca tu stii sa tot traiesti prin tot ce scrii, le dai farmec si talc intamplarilor si timpurilor…Si scriindu-le, crezi …si le crezi pana la mine! Iar tu, pentru ca ai credinta, ramai o alta reflectie a ceea ce numeam mai devreme 'la Forza del destino”… Ramai INVITATIA, un alt inceput, un alt tip de NOU in care nu e loc de numiri vechi, nici macar vechi de o zi( Iar aici nu stiu daca mai e valabila „blog sters de praf din cand in cand”)… E un loc doar de a fi pur si simplu, iar singura vibratia…”invechita” are reflectia unui „old soul”. Fara a fi prea solipsista, dar eu iti multumesc din suflet pentru INVITATIA ravasitoare si ma alatur acelui cititor pentru care scrii.

Lasă un răspuns