Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Mai tare ca sexul…

Mai tare ca sexul:
Când am cunoscut-o pe Laura, aveam deja 30 de ani, ea sărise de 45, parcă. Era o femeie cu un surâs minunat. I-aş fi spus zâmbet, căci pe mine, una, mă sperie surâsul Monalisei, dar, na, zâmbet ar fi prea mult, atât era de discret. Am cunoscut-o târând nişte acte. Eu le târam, pardon!  Mi le înmânaseră şi mie ai mei. Habar nu aveam ce să fac cu ele. M-a ajutat ea, aşa din instinct, nici măcar n-o rugasem, dar prea m-a văzut încurcată.
O femeie minionă, blondă, cu poveşti la purtător cât pentru o sută de zile dacă ai fi avut timp s-o asculţi; desfăcea şi făcea cu îndemânarea  altor zeci de mâini ascunse în cele două personale. M-a cucerit pentru multă vreme. Îşi crescuse singură copilul şi se mira şi ea cum reuşise asta fără să ajungă nici prea dependentă de acesta, dar nici exagerat de detaşată. Mi se părea că a făcut o magie lăsând-o atât de liberă şi prea zburdalnică pentru această lume.
Mă fascinau poveştile ei despre iubiţi şi amanţi, pe care nu-i vedeai niciodată prin preajmă. Părea tot timpul singură şi necurtată, dar jocul de cuvinte de la o conversaţie pe care o prindeai din zbor, aşa ca din întâmplare, mă făcea să cred  că îi subevaluam puterea de seducţie.
Când o întrebam, cât puteam eu de discret, îmi răspundea ca o felină şăgalnică, la pândă după prada din preajmă:
„-Ia, aminte, Adriana, bărbatului să-i creezi senzaţia că eşti a lui, dar în acelaşi timp, gata să pleci spre altceva în orice moment delicat!
Păi, şi nu-l pui pe fugă, în căutare de ceva sigur? Pare alunecos ce spui!”, însă nu-mi doream a dezvolta prea mult scorțoșeniile mele fără sare și piper;
Şi începea să-mi spună o teorie cum că jocul de-a iubirea e mai puternic şi mai excitant decât iubirea însăşi, consumată rapid şi terminându-se în suferinţă. O priveam cu un aer tâmp, deloc ascuns, ca și când i-aș fi cerut să dezvolte cu grijă ce spune, poate pricep și eu cum e cu amorul ăsta care pentru mine era o ecuație cu multe necunoscute. Avusesem, până în acel moment, numai relaţii ratate, dezamăgitoare şi rămăsesem cu atâta gust amar încât dacă-mi dădeai pelin să beau mi se părea mai dulce decât iubirea-minune zugrăvită atât de frumos.
Vreo cinci ani n-am mai văzut-o pe femeia cu chip de copil. Între timp îmi găsisem marea dragoste, când, din întâmplare, dăm nas în nas, în faţa casei ei. Mă invită la o cafea, vădit tulburată de schimbarea din viaţa mea. Mă grăbesc să urc, convinsă fiind că pot să-i şoptesc povestea mea miropolantă şi atât de aşteptată,  care se concretizase mult prea frumos, între timp. Când am intrat, însă, m-a izbit un fum înecăcios, o scrumieră plină de mucuri şi zeci de batiste de hârtie aruncate, aiurea, …pe podea:
-Ce-ai păţit? Eşti bine? Ce-i cu bucătăria ta? Ai mult de lucru?, întreb timidă, în prima fază, dar din ce în ce mai tare și mai curioasă, suspectându-mă, în același timp, de vreo  nepotrivire a întrebării.
Pe masa din bucătărie trona un calculator, din acela cu monitor masiv şi cu o unitate la fel. Parcă ocupase toată casa. Nici urmă de gospodina  pe care o ştiam pe vremuri, …se pare, apuse. Arăta totul precum cartierul general al nepăsării şi suferinţei.
A urmat o lungă şi încâlcită poveste. O pusese ăl negru şi ceva coarne să o spioneze on-line   pe fiică-sa. Era în nişte discuţii cu nu ştiu ce domn misterios. Fii’-sa plecase la studii şi ea s-a trezit luându-i locul într-un dialog timid, dar din ce în ce mai pregnant cu fiece zi. Devenise periculos, dar incitant. „Nimic nou sub soare!”, gândesc, amintindu-mi de plăcerea ei, aproape perversă, de a se juca pe ascuns, cu toate armele la purtător, iar în definitiv văzusem destule filme cu acest scenariu, dar niciunul live…sau, mă rog, aproape live.
Se trezea şi se aşeza în faţa calculatorului, dependentă de vorbele din neant. Adormea de cele mai multe ori pe tastatură şi îşi consuma relaţia, ore-n şir, în jocuri şi vorbe care mai de care mai năucitoare pentru mine. Arăta şi gândea ca un zombie. Parcă cineva o posedase şi îi furase chipul ăla  frumos, de domnişoară şi lăsase în loc o umbră de femeie. Încercam să o ascult mimând o figură firească, care nu se miră şi  nu judecă, până când i-am văzut lacrimile şiroind: „Şi aşa potrivire nu cred că am mai întâlnit, Adriana ! Simt că e bărbatul vieţii mele! Mă topesc de dorul cuvintelor lui!
Pragmatica din mine, omul acţiune, care nu crede decât în vorbe petrecute deja, nu viitoare, o întreb uşor:
Păi, şi ? Nu vă vedeţi şi voi? Ca oamenii?
-Ah, nu! Nu vreau! E constanta mea de zi cu zi, farmecul vieţii mele! Să-mi stric eu povestea? Şi dacă-i însurat? Ce fac eu a doua zi?
Trăieşti, nefericito!, îmi venea să-i strig, dar muţenia de pe buzele mele s-a transpus repede într-o mască de consternare, că aproape am fost dată afară din universul fetei mele;
Nu pot, e ca un drog. Îl urăsc şi îl iubesc deopotrivă, dar am nevoie de el. Am nevoie de povestea asta!
Am plecat mulţumindu-i cerului că n-am luat-o razna în perioadele mele de căutări. Am întâlnit-o după alţi doi ani. Plimba o fetiţă mică, în cărucior, nepoată sau aşa ceva. Mi-a şoptit discret:
Ştii, atunci, l-am întâlnit într-un sfârşit!
Da?, răspund eu tâmp, de parcă mă lovise prostia hâdă. Şi?
Ei, m-am vindecat! Îi murise nevasta atunci, de-asta avea toate citatele alea ameţitoare la purtător, dar trăia cu o doctoriţă tinerică, dar fără vorbe la ea, anostă!  M-a iubit pentru că-i spuneam ce vrea să audă şi nu primea de dincolo!  De la EA! Şi nici nu era o tipă prea mişto! N-a mers nici cu ea, nici cu mine. Oricum plec în Spania! Am întâlnit pe internet….
N-am mai ascultat-o, mă uitam la ea cu tristeţe, având eu surâsul ăla al Monalisei. Nu de îngăduinţa, nu. Ar fi fost prea nedrept pentru amintirile mele cu ea din trecut, dar cu mirare. Era prea mult pentru mine. Totuși, povestea mea cu Laura, cea cu chip de domnişoară, mi-a rămas întipărită în mine ca un semnal de alarmă, pe care să-l folosesc atunci când totul ar putea să se declanşeze ca o nebunie, aşa cum am simţit-o eu acolo. Ca la tren, mâna mea se îndreaptă uneori spre acest semnal care ar detecta o dependență. Știu că le am, însă sper să nu deraieze prea tare  în vreo poveste cu final neașteptat.
semnal dintr-o poveste ...mai tare ca sexul
semnal de alarmă dintr-o poveste …mai tare ca sexul

22 de gânduri despre „Mai tare ca sexul…

  1. O, Doamne, citindu-te, mi-am amintit ca si eu am trait aceeasi faza in viata in care „misteriosul zambet” al unei „Laura” cu povesti spuse cu climax, dar si cu elementele suculente partial dezvaluite menite sa-mi sporeasca incitarea, si sa-mi redea in acelasi timp parfumul de mister zambetul Monalisei mele, m-au fascinat multa vreme pentru ca ea reprezenta misterul dragostelor absolute dupa care tanjeam in acea perioada a vietii mele… Imi intrase in viata exact la timp sa-mi constientizez dorintele si sa -mi transforme sufletul migrator de Fata Morgana in ceva concret si de lunga durata… Dupa ani, am aflat ca „Laura” mea avusese un sfarsit tragic: murise absurd si „nemotivat”, dupa un avort nereusit dintr-o dragoste ilicita… M-am bucurat ca destinul mi-a scos-o in cale sa imi dau seama ce devenisem atunci… daca imi amintesc bine, imi amintesc era o zi de primavara in care predam la Franceza 4 „Madame Bovary” si mai exact definitia „bovarismului”, ca incapacitatea de ancorare in realitate, antiteza „iluzie” versus „realitate” , etc.etc… dar si imi instigam studentii la cevade-a dreptul indraznet: daca era atat de usor s-o condamne pe Madame Bovary, ii provocam sa gaseasca suficiente motive sa-i fie avocatii ei … Vestea mortii „Laurei” mele nu stiam daca s-o pun semn de Sus ori simpla concidenta… un lucru era sigur; pe atinci era si eu intr-o relatie stabila si-mi traiam visul „in doi” cu concretetea minutioasa a sufletului care gasise si „se” re-gasise… Cu „Laura” mea se dusese si iluzia dragostei absolute (era firesc doar!), pentru ca eu o traiam pe atunci din plin… Dar „Laurei” mele ii raman recunoscatoare ca reprezentase punctul de pornire, visul innaripat din mine, a ceea ce devenisem pana atunci… Desi dupa aceea am trait in universuri paralele, stiu ca undeva ea si cu mine traisem intr-un spatiu …”euclidian”, fie si printr-un …”punct”, acel mister al zambetului ei. Asa incat, amintirea zambetului „Laurei” mele inca traieste pana azi in mine, insa sub o alta „forma”: ” Laura” mea e bine-definita si, metaforic vorbind, intrece conturul unui zambet, : e ancorata, puternica, tacuta, inteleapta etc. etc. E VIE !… Si ma bucur cand imi zambeste, vorbeste, scrie, „ma” citeste…

  2. Referitor la cele scrise mai sus: a se ierta graba de a scrie si care contamineaza ortografia „binedefinita”, virgule aleatorii, si probabil lipsa conjunctiei „ca”… Din pacate, textul nu-l mai pot edita dupa ce a fost „publicat”…

  3. Si inca ceva: dependenta Laurei de internet in cautarile ei de „dragoste virtuale” sunt inca un indiciu ca nici ea nu a fost crutata de a visa si de a se autodistruge pentru un vis …Candva, undeva toti tanjim dupa aceleasi lucruri…

  4. Puncte,oameni, si situatii comune.Hmm, ce placut.Da,e placut sa vezi ca un ''altul'' contureaza lucruri asemanatoare,cautari,regasiri si vise. Implinire si neimplinire.”Laura '' bantuitoare, se afla in fiecare dintre noi. Cu toate astea depinde de noi cat ne pierdem sau ramanem doar intr-un balans intre realitate si vis…..Frumos…

  5. este frumos sa gasesti totul în „virtual” si gasim … dar cund ne lovim de realitate ??? Laura ar fi trebuit sa ralizeze visul în viata ei prezenta cea de azi … nu „dragoste virtuala” !!!! ar fi gasit sunt sigura !!!

  6. Intr-adevar aduci parfum de poveste clipelor petrecute on-line. Sa nu dispari, cred ca avem nevoie de tine si de cuvintele atat de frumos „insirate”…

  7. Dependenta …. Nu iti fie teama.. Ai gasit echilibrul si nu trebuie sa tragi semnalul. Apropos de dependenta , cred ca sunt ..dependenta de povesile tale. Asa ca, rogu-te..insira-te margaritare. Adu un strop de poveste intr-un real uneori lipsit de fascinatia unei povesti.

  8. „Dependenţele de tot felul, atât de mult scrise şi cu atâtea semnale de alarmă din jur, sunt neînţelese de mulţi dintre noi. Cei ce nu deschid niciodată calculatorul sau cei ce folosesc telefonul doar pentru o urgenţă sunt primii care blamează. Telefonul nu mi-a fost prieten niciodată. Net-ul l-am folosit după 40 de ani prima dată, iar de un timp deschid zilnic pagina mea de Facebook, chiar şi pentru o clipă. Acum scriu poveşti, cu şi despre mine şi viaţa mea prezentă sau trecută. Altă dependenţă, dar de care m-aş putea lipsi în orice moment în care aş simţi că nu-mi mai împlinesc sufletul. Subiectul e complex şi comun, trecut prin creierele altora, poate suna mai bine, mai la obiect şi mai frumos.”

  9. Frumos scrisa povestea. Foarte frumos.
    Cunosc si eu pe cineva, in viata reala, care se tot amageste ca gaseste iubirea. Si-o cauta, si-o cauta…si n-a mai gasit-o. Si-asa a trecut de 60… de ani.

    1. Iar face parte din primele povesti scrise, asa nealterat, fara influentele celor cu bloguri și cu stiluri atat de diferite.

      Iubirea nu e ușor de gasit, o stiu pe pielea mea, dar sa te minti singur e si mai dureros.
      Multumesc pentru semn și profit de ocazie sa-ti urez toate cele bune, știu ca toamna e speciala pentru tine.

Lasă un răspuns