În lumea asta de paradă
Şi cu luciri scânteietoare
Cânta de zor o oarecare
Alături de privighetoare.
Ce glas oribil, şi ce toxic
Era sonetul celui fals,
Dar nu ştiu cum avea şi public,
Chiar de n-avea sclipiri în glas;
Şi se adunau ca-ntr-o poveste,
Ceva cu un condur pierdut,
Admiratori, zeci de buchete
Ca public bun, ca public scump.
Aplaudau cam la comandă
Şi poate chiar şi de faţadă,
Să îi vadă x, să-i vadă y,
Să fie-n trend ca la paradă.
Să-i prindă-n poză vreo revistă
Ce se ţineau după artistă.
În timpul ăsta de amăgire,
A lui, a altuia şi, poate,
A cîntăciosului din spate,
Minciuna rămânea în aer,
Purtată-n proza ce spunea:
Ce glas divin, talent şi farmec
Are, de fapt, doar pasărea;
Sperând să sape vrajbă mare
Vorbind de lipsa de talent
Acelei dragi privighetoare
Care asculta destul de atent;
Fără să vină c-o impresie
Despre concertul cel de soi,
Ştiind ce sufletist e vărul,
Vestitul nostru cintezoi.
Pe o arcadă înfrunzită
Stau două păsări talentate
Una avea chic şi sclipire,
Iar alta glas ajuns pe Marte;
Dar amândouă ştiau bine
Că lumea asta e împărţită:
Între afoni făr’ de valoare,
Şi lumea fină şi citită;
Şi nu ştiu cum, dar aripi „fine”,
Ce fâlfâiau pe cer boltit,
Făcură loc şi pentru mine,
Şi tot pe loc le-am îndrăgit.
Şi cu luciri scânteietoare
Cânta de zor o oarecare
Alături de privighetoare.
Ce glas oribil, şi ce toxic
Era sonetul celui fals,
Dar nu ştiu cum avea şi public,
Chiar de n-avea sclipiri în glas;
Şi se adunau ca-ntr-o poveste,
Ceva cu un condur pierdut,
Admiratori, zeci de buchete
Ca public bun, ca public scump.
Aplaudau cam la comandă
Şi poate chiar şi de faţadă,
Să îi vadă x, să-i vadă y,
Să fie-n trend ca la paradă.
Să-i prindă-n poză vreo revistă
Ce se ţineau după artistă.
În timpul ăsta de amăgire,
A lui, a altuia şi, poate,
A cîntăciosului din spate,
Minciuna rămânea în aer,
Purtată-n proza ce spunea:
Ce glas divin, talent şi farmec
Are, de fapt, doar pasărea;
Sperând să sape vrajbă mare
Vorbind de lipsa de talent
Acelei dragi privighetoare
Care asculta destul de atent;
Fără să vină c-o impresie
Despre concertul cel de soi,
Ştiind ce sufletist e vărul,
Vestitul nostru cintezoi.
Pe o arcadă înfrunzită
Stau două păsări talentate
Una avea chic şi sclipire,
Iar alta glas ajuns pe Marte;
Dar amândouă ştiau bine
Că lumea asta e împărţită:
Între afoni făr’ de valoare,
Şi lumea fină şi citită;
Şi nu ştiu cum, dar aripi „fine”,
Ce fâlfâiau pe cer boltit,
Făcură loc şi pentru mine,
Şi tot pe loc le-am îndrăgit.
Niciodată nu-mi voi împărţi iubirile, crezurile şi preferinţele.Voi căuta loc pentru fiece slăbiciune, admiraţie şi credinţă, fără să fiu nevoită să aleg sau să mă justific. Viaţa e formată oricum din clasificări drepte sau nedrepte, reale sau imaginare, cu gust sau cu mai puţin gust, înţelese sau nu; dar dincolo de ele rămâne totdeauna ceva ce ne atinge şi ne face să vibrăm. De multe ori am spus că nu înţeleg cuvântul prietenie, poate pentru că o simt diferit ” şi cum vine, şi cum o trimit”. E suficient o greşeală şi termenul devine de nefolosit. Legăturile se fac şi desfac, dar cu ce rămâi, de multe ori, nu le poţi amesteca. Devin unice, fiecare în parte. Aşa simt şi cum e loc pentru orice desfăşurare de activitate. Pentru fiecare se găsesc adepţi. Mai grav când ne transformă în fanatici şi nu vedem şi rolul celuilalt în lumină permisivă. Eu nu voi încurca locurile şi nu le voi pune în trepte după „valoare”. Nu voi convinge pe cineva de ceea ce văd eu, dacă celălalt nu vede ca mine, dar nici nu mă voi ofusca sau nu voi încerca să înţeleg de ce nu simte la fel. La final niciunul nu va fi convins de celălalt, ci doar va fi mai calm, mai reţinut, necuprins de emoţia celuilalt. Cum spuneam…e loc pentru toţi…în lumea asta mare!Tot în duzina de cuvinte e înscris şi textul ăsta. Pe ceilalţi participanţi îi găsiţi în acelaşi tabel, găzduit de psi.Se pare că eu am făcut o mică încurcătură între cuvinte, şi …fiind diferenţă mare între ele, nu doar de un „r” mă întreb să schimb „proza”, să pun „poza”?
Ne-am potrivit noi cumva ideile in seara asta, numai ca tu ai fost mult mai expresiva, ca intotdeauna de altfel.
Cu toate aste zise, de final,
mai multe decât viersul
şi a lui morală,
nu ştiu de-mi pare
sau e numai o nălucă,
dar tocmai ce-ai exclus din “lumea asta mare”,
pe cineva, ce n-a cântat chiar bine,
în p®oză,
lângă cea privighetoare.
Ori cred c-ai înţeles greşit,
căci “proza era “poză”,
însă nu-i nimic!
Un “r” nu schimbă lumea
şi nici gustul poeziei…
nu poţi să-mpaci o pupăză c-o ciocârlie,
dar poţi ca să le prinzi în poză pe-amândouă,
iar sănătos e să te faci că nu le vezi…că plouă.
Cuvintele pe care le asterni pe blog de cele mai multe ori ma emotioneaza, imi trezesc amintiri sau ma fac sa visez. Uneori ma amuza, alteori ma infioara si cateodata ma ung pe suflet. Cele de astazi sunt din ultima categorie si sunt fericita ca am ales sa intru intai la tine, chiar inainte de a-mi fi baut cafeaua. M-ai uns pe suflet, mi-ai alinat o rana mica, dar sacaitoare, pe care nu doresc sa o arat nimanui. Cel putin nu deocamdata! 🙂
Clar, am nevoie de ochelari!
Era fix ideea zilei de ieri, la mine. Valoarea este raportul intre utilitate si cost, utilitatea e relativa … deci. Interpretam diferit, simtim diferit, gandim iferit, apreciem diferit. Cum zici, bine ca e loc pentru toata lumea.
E loc pentru toți și fiecare dintre noi, că vrea să recunoască sau nu, este subiectiv. Nu-mi place fanatismul de niciun fel așa cum nu-mi pac nici cei care îmi dau dreptate mereu. Legăturile se fac și se desfac, rămân doar cele care acceptă că perfecțiunea acestei lumi vine din faptul că este imperfectă.
Atunci cand realizam ca e loc pentru toti si toate in lumea asta, putem sa zicem ca suntem liberi cu adevarat. Liberi de constrangerea de a fi asa cum se „cere”. Avand libertatea asta in noi acceptam ca exista diferit si ca diferit nu inseamna de neacceptat. Fiecare individ lasa urme tocmai prin unicitatea care vine din a gandi diferit si a asculta si opinia ceiluilalt. Ca de fiecare data ,plina de sensibilitate si realism postarea ta.
„Mai” nu există! Există idei asemănătoare spuse altfel. Şi nu mă mir…
Ştii,că eşti în gândul meu mai tot timpul, nu? Nu te mira…că-ţi scriu, sau că te implic in vorbele mele. Textul de azi ascunde dureri de ieri…atât…
De la tine prind idei, desi multe mi se par….”înalte”. Tare te admir!
Sunt perfect de acord cu subiectivismul, dar si cu acceptarea imperfecţiunii lumii în care trăim. De multe ori, in practică, nu aplicăm nimic. Eu asta simt chiar dacă mă contrazic oarecum cu cele spuse mai sus…
Oscilez mult între realismul situaţiilor şi modul în care mi-ar plăcea să fie lumea. La o adică: ce ştiu eu? Mă trezesc incomodată de vorbe spuse ca literă lege, dar şi de cele bâjbâite, fără argumente solide. De aici şi nevoia de a-mi repeta că e loc sub soare pentru toţi. De 6 luni, citind atâtea bloguri, şi mai ales în jocurile astea ale cluburilor cu temă unică, mi se arată o lume nouă, pe care nu ştiu dacă mi-aş fi imaginat-o astfel. Şi….tare-mi place. Multumesc, Lorelay. Am o postare făcută cu vreo două luni in urmă pornind de la ” lorelay”. Se numeşte: Luli Doralint
Eu chiar nu cred ca trebuie sa ma admiri. Nu merit. Cat despre ideile mele „inalte” uneori sunt leschine (stiu, cu cat privesti mai de sus cu atat iti par lucrurile mai marunte) , ma mai apuca si pe mine umblatul pe varfuri in cautare de raspunsuri la intrebari filozofice
…esti prea modestă, dar in fine….stiu ce văd, ce simt, ce adulmec…
Tu și Dor v-ați vorbit, știu eu 😀 prea ați fost în ton amândouă.
Nu alege și nu te justifica (decât în fața ta, dacă vrei). Și sincer, e așa de bine că suntem toți diferiți… altfel era plictisitor.
Exact asta spun si eu. Uneori admir două lucruri care sunt diametral opuse şi mă trezesc iubindu-le cam la fel. Normal că avem nevoie de accente diverse, altfel am fi tristi si plictisiti, cum spui. Cât despre potrivirea cu dor…e mai mult decat amuzantă. Cine stie ce om fi văzut amândouă prin jurul nostru: real sau virtual, dar m-am bucurat teribil. O ador pe ….dor.
Si ea pe tine…
Lucrarea mea de licenta am inceput-o cu un citat ” Nici soarele, nici vantul nu pot fi monopulul cuiva „. Haideti sa ne lasam scaldati de razele soarelui si mangaiati de adierea vantului. E loc pentru toti, nimeni nu va ramane in afara. Fiecare din noi poate face ceva care sa ajute, sa imbogateasca sufletele celorlati. Important este sa ne debarasam de indiferenta, egoism, ura, razbunare si sa le inlocuim cu ceea ce avem mai bun in noi.
După ce ne invătăm lectiile şi stim exact ce ne place, ce vrem şi cum să gestionăm realul vietii noastre putem vorbi de ceea ce spui tu şi la nivel de practică, nu doar teorie. Aici găsesc eu fisura, plus teama aia de a recunoaste public că poţi fi unul dintre acei oameni care uraste ceea ce altul iubeste. Altfel, ai perfectă dreptate!
niciodată să nu îţi împarţi ori justifici iubirile. 🙂
prietenia este forma cea mai intensă a iubirii pentru că implică, întotdeauna, reciprocitate, intensitate egală, fără tăgadă.
şi-mi vine în cap, aşa că am să-ţi las asta, o poezie de-a lui marin sorescu, aşa cum mi-o amintesc eu:
„o să continui să iubesc lumina de unde am rămas ieri”
…doar ajunsă in punctul meu cu dureri acumulate si stinse pot adera cuvânt cu cuvânt la ceea ce spui. Multumesc, psi.
nici nu trebuie de fapt să aderi, adriana. să fii tu. eu admir şi apreciez oamenii sinceri, chiar dacă nu avem aceleaşi trăiri, aceleaşi păreri, aceleaşi emoţii. tocmai diversitatea aceasta este bună şi o caut, de fapt cred că o căutăm uc toţii mai mult sau mai puţin conştient.
Nici nu cred că există un mod raţional de a explica de ce îmi place ceea ce îmi place, de ce iubesc, de ce aleg în felul în care aleg un om, o scriere, un cântec, un apus, un surâs…
Iar a accepta alegerile celui de alături, fără argumentări interminabile, fără a-i băga pe gât propriile păreri, e dovadă de maturitate şi cred că vine dintr-o împăcare în primul rând cu propria persoană, cu propriile limite, şi apoi din înţelegerea faptului că fiecare îşi are limitele pesonale.
Asta ca să nu spun doar că ai dreptate. 🙂
Cu sigurantă asa e, psi. o săptămână perfectă îţi doresc!
Frumos răspuns. Eu am invătat, in timp, să nu mă mai ruşinez de propriile-mi alegeri. Aşa, simplu.