Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Rolurile mele

De când mă ştiu joc pe scena vieţii câte un rol mai mare sau mai mic, mai bine, mediocru sau prost. Nu am un scenariu prestabilit şi nici vreun sufleor care să mă scoată din încurcătură atunci când mă împotmolesc în cuvinte şi chiar în fapte. Am jucat alături de actori mari, deşi obişnuiţi,  falnici, cu replici culese parcă din cartea vieţii. Când mi-au spus că şi ei au bâjbâit până şi-au conturat măreţia i-am privit neîncrezătoare, dar mi-au povestit, în pagini lungi dintre actele principale, istorii cutremurătoare. Am avut rol de fiică, nepoată sau alt grad de rudenie, dar cel mai drag mi-a fost  şi îmi e rolul de soră mai mare. Acum şi ăsta păleşte în faţa surorii mele mai mici, pentru că grija şi atenţia ei faţă de noi toţi îi dă ei apelativul grandios. Eu sunt mare doar pentru că m-am născut mai devreme.
Rolurile au venit repede şi uneori prea multe odată încât pe unele chiar le-am anulat din faşă. Am vrut să încerc rolul femeii atrăgătoare când încă nici nu ştiam dacă am devenit cu adevărat femeie. S-a sfârşit prost, iar mai apoi, orice oglindă sau om mi-ar fi confirmat că rolul îmi vine mănuşă, mie îmi părea fals şi neadevărat. Apoi am sărit peste curiozitatea asta;  primisem de undeva din interior o stare de bine ce nu mă mai lăsa să mă gândesc la acest lucru. Cel mai drag rol mi-a fost şi îmi e cel al libertăţii, dar şi prin acesta am trecut uneori cu forţă, iar alteori l-am jucat prost dar crezând că-l joc bine.

Mi-aduc aminte de cel ce m-a scos în stradă în decembrie 1989 şi pe care nu-l voi uita niciodată. În acel moment am cunoscut moartea, la propriu, privind soldatul mort din faţa mea şi mi-am împletit, atunci, stări de emoţie, teamă, neînţelegere, adrenalină, milă, dorinţă de mai bine, de schimbare, de viaţă mai bună. Cum am jucat acest rol?  Cu puţin curaj, cred, dar cu hotărâre. Apoi libertatea am coborât-o în plan personal dar am transformat-o cu fiecare zi în singurătate. Greşeam. Mult, iar  atunci am cerut un rol mai puternic, mai viu, mai plin, neştiut, dar bănuit, ce credeam că nu e de mine. Şi uite că  libertatea mea de soţie e cea mai dulce, pentru că e ocrotită, stimulată, încurajată şi iubită. Şi da, joc şi rol de soţie, în sfârşit! Pot spune cu mâna pe inimă că libertatea financiară de una singură …nu aduce nimic bun, nicio satisfacţie sau poate doar una măruntă. Şi ar mai fi…Am avut şi roluri negative, ţesând intrigi pe care puţini le-ar recunoaşte public. Public toţi ne vrem puri, curaţi şi integri. Nu sunt sau mai bine zis n-am fost, dar nu îmi ghidez viaţa şi viitorul după acest rol. În timp, am avut rolul de a merge alături de mulţi oameni. Pe unii i-am numit prieteni, alţii m-au numit ei pe mine, cu puţini chiar am fost şi sunt, dar de acest rol încă mi-e teamă. Când un necunoscut încearcă să se apropie  în real de mine mi-e teamă că ceea ce voi vedea eu în ochii lui mă va depărta de cuvintele frumoase pe care le găsesc prin preajma-i. Sau poate pe el de mine. Dar acesta e rol de risc şi e musai să-l trăiesc, altfel e nevoie să construiesc cazemate în jur şi să joc rol de castelană.

.
Cineva, cred că Nuţa Istrate Gangan, spunea într-o replică savuroasă că unul dintre lucrurile importante din viaţă este omul lecţie, indiferent că e de bine, sau rău. Şi rolul ăsta l-am jucat şi într-o parte, şi în alta, iar despre cei ce mi-au fost mie lecţii nu pot decât să le mulţumesc că am păşit alături. Unora încă le pot mulţumi verbal, ceilalţi îmi sunt amintiri dragi sau mai puţin dragi, dar cred că fiecare monitorizează asta în felul lui. Eu, de exemplu, unde nu am mai putut fi de acord cu ideile şi convingerile devenite obositoare am ales rolul fugarei, uneori chiar fără explicaţii. Nu ştiu dacă a fost bine sau rău.
Mulţi, mulţi ani nu am putut iubi animalele. Nu ştiam cum, de ce şi care ar fi rolul lor în viaţa omului. Pe mine mă învăţase mamaia mea că pisicii îi zici „zât” şi o trimiţi după şoareci, iar de câine e nevoie pentru a lătra omul intrus, dar e musai să stea legat în fundul curţii şi să primească apă şi mâncare o dată pe zi. Dacă nu mai făcea faţă era dus la pădure, departe de casă, iar dacă avea norocul de pui primeau tratament de înecare de la naştere. Tare m-am mai mirat, mică fiind, văzându-l pe fratele tatălui meu cu un căţel sub masa de bucătărie, unde mâncam noi şi tratându-l ca membru al familiei. Despre pisici ce să mai spun? Târziu, am descoperit rolul animalelor în viaţa mea. Am avut pisici mai întâi şi mai apoi, din 2011, căţei. Pe aceştia din urmă încerc să îi ajut cum pot, şi nu, nu vreau să joc rolul „iubicioasei de animale” (cum mi-a spus cineva că sunt, deunăzi), ci vreau să încerc să fac câte ceva lăsând loc în viaţa asta călduţă şi pentru acest lucru, în măsura în care pot. Nu mă ajut nici pe mine risipindu-mă în acţiuni în care nu cred.

Roluri. Roluri sunt multe, multe. Atât de multe încât ceea ce fac eu acum e să înşir în cuvinte doar un strop dintre ele. Cuvintele, ajutoarele mele de nădejde în unul dintre cele mai dragi roluri primite ca dar în viaţa mea: acela de „mâzgălitor fără pretenţii” pe un blog public, au şi ele rolul lor.  Mă risc şi merg mai departe cu această cutie cu gânduri proprii, ameţind-o în cel mai bun rol posibil: acel al prezentului. La acesta aduc zilnic îmbunătăţiri. Mulţumesc pentru că îl jucaţi cu mine!Dacă nu aţi ameţit deja la cât am folosit cuvântul „rol”, e de bine. Dacă da, mă iertaţi! Nu mai fac! Promit!

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Poveste vieneză

Poc, ţop, hop-trop! Oare unde mă aflu? Zdrang-buf! Zgomote alarmante vin către mine parcă agresiv şi rapid ca într-o avalanşă de evenimente. Pietre plumburii îmi acoperă pantofii mei perfecţi şi nedumerită casc ochii spre strada ce parcă nu se mai termină. Vienelar sentiment ce-mi valsează pe note de Strauss, ameţindu-mi gândurile şi aşa confuze. Din văztuneric  stelele clipocesc uşor complice dând aer festiv naturii libere. Frigul îmi strânge braţele pe lângă corp şi mă lipesc mai tare de trupul cald de lângă mine. Ce ştie el că pe lângă mine trec trăsuri închipuite, imaginare, ce au cai falnici ce tropotesc prin mine. Îmi spun că pietrele de pe pantofi sunt scoase din caldarâm de copite durute cu potcoave nepotrivite. Aerul ăsta iarnarcotic mă ameţeşte mai mult decât valsul „Lorelei Rheinklänge”. Sunt ca drogată, iar caii mei nechează deşi doar eu îi văd. Normal, fac parte din acele exasperanţe pe care mi le ascund de pe vremea când eram mititică şi credeam în psiriduş şi olimpotab. De când nu mai cred în ele? De când un curcosaur din povestea greierului orb m-a făcut să mă indrăgostesc iremediabil de un căţel şchiop şi abandonat. Ce vremuri! Uitate! Ar fi timpul să dăm drumul psiriduşilor şi olimpotaburilor din poveştile uitate să le vadă toţi aripile aurii de prinţese. „Dezmâţ”, se numea povestea şi era toată o iubilură perfectă între tot felul de personaje zglobii şi vesele. De aş fi avut atunci o corolarmă aş fi împuşcat intrigantul de curcosaur. Eh, dar tot e bine! Cuţu’ abandonat m-a făcut prietena lui. E un pic asigurmand dar la cât aleargă nu se îngraşă deloc. Viena, Viena…ce vis împlinit şi ce aer de poveste porţi cu tine. Dintr-o caneluridă picură stropi de apă, de parcă toate lacrimile oraşului secaseră şi se scurgeau de acolo, doar că.. într-un semn de purificare. Zdrang, buf ….poc, ţop! Câteva mâţe jucăuşe trec pe lângă noi într-un ghem al zbaterii lor vieneze. Oare valsează şi ele? N-aveam să aflu. Povestea mea se evapora, discret. Eram părăsită în faţa sălii de vals. Pantofii mei nu mai semănau a pantofi de bal. Dar mie nici că-mi păsa: trăsuri albastre trase de cai duruţi treceau pe strada mea. Doar eu îi vedeam, şi, curios, pe mine nu mă vedea nimeni….Povestea este înscrisă în duzina de cuvinte, de data asta imposibile şi inexistente. Dacă reuşiţi să citiţi povestea ca şi când acestea ar fi reale înseamnă că am reuşit. În tabelul găzduit de psi veţi găsi  alte încercări poate mai iscusite.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Contract

Iarnarcotic mă îndeamnă să gust din vraja lui. Adică? Din iarnarcotic? Nu pot, dom’le! Nu pot! Eu am contract cu văztuneric şi mă lasă în întuneric de îl trădez! Aveam ceva exasperanţe că pot să-i ameţesc pe amândoi, dar când am fost ameninţată de văztuneric, eram deja exasperată de insistenţele lui de confidenţialitate. Cică nu am nevoie de parfumuri să fiu atrăgătoare, cum aş fi primit de la iarnarcotic  şi îmi tot spunea că unul  dintre parfumuri,sigur, avea puterea de a mă îngheţa, căci avea esenţă de iarnă. Posibil, dar nici cu el nu sunt prea câştigată dacă mă lasă în beznă! Mi-am luat, aşadar, un avocat. Mai bine nu-l luam. Un curcosaur de om! Avea un lanţ de aur la gât şi o unghie lungă la degetul mic de la mâna stângă, de m-a umplut de dezgust! Ei, mă grăbeam şi îşi băgase coada şi un psiriduş, ce m-a convins repede că trebuie să ies de sub contract cu amândoi, că cine a mai văzut pe lumea asta pisică la stăpân! Pisica e liberă! Uite ea ce a păţit dacă s-a combinat cu un spiriduş, a rămas măritată pe viaţă. Şi au obligat-o să îşi schimbe şi numele. I-am spus că nu sunt pisică dar nici nu a vrut să mă asculte, şi m-a obligat să mă uit în oglindă. Acolo n-am văzut mai nimic, decât o figură cunoscută, cu alură de iubilură, cum o răsfăţa iubitul mai ales în momentele de dezmâţ de alcov. Iubi…era întotdeauna generos. Îi pusese deunăzi pe inelar un rubin vienelar, dar ţinea totdeauna în dormitor o corolarmă. Corolarma era roz, cică să nu mă sperie prea tare deşi dacă ar fi tras cu ea tot ameninţătoare părea . Era aşa de gelos  încât până şi corola florilor o îndrepta în altă direcţie, să nu privească către mine! Ei, dar eu găsisem ac de cojocul lui. Ştiam că e asigurmand şi mă asiguram că are la cină tot ce pofteşte, aşa puteam să miaun şi eu cu fetele  la telefon. La proces, că nu s-a putut altfel, curcosaurul a pledat bine, deşi instanţă era condusă de doamna  Olimpotab, căreia tocmai i se stricase tableta şi nu mai putea comunica pe facebook. M-a scos repede de sub contract, grăbită să plece să o repare. Eram liberă! Iubi a venit să mă ia  pentru a sărbători victoria, şi a râs zgomotos când a văzut că pe curcosaur a picurat ceva de pe o caneluridă. De acum pot să fac dezmăţ. Nu, nu dezmâţ. Nu v-am zis? Ăla e doar cu iubi acasă. Ăsta e cu şampanie. Mie îmi place rose. Vouă?Pentru că aceste cuvinte existente  doar în mintea şi jocul membrilor psi m-au incitat prea tare am mai scris ceva. Sper să vă placă. Dacă nu căutaţi în tabel alta mai de soi. Eu beau şampanie! Rose! Şi ….doar pentru Sonia! La mulţi ani, Sonia! Şi să fii tot atât de tonică şi inventivă, şi sănătoasă, normal!
Mărgăritare versificate

Coaptă-necoaptă

Sunt coaptă-necoaptă,
Verde-amară,
Suită devreme
În podul cel strâmt
Al vorbelor scrise;
Sunt pasăre şchioapă,
Sunt gând pe pământ,
Sunt cretă ce scrie
Un ultim cuvânt
Ce loc nu-şi primeşte
În pagini gălbui
Căci e cam…. şui.
M-amestec în treburi
Ce ţin de talent,
Mă zbat să cunosc
Sensuri noi în concret,
Să sparg un marcaj
Ce e pus la sosire,
Doar să trec îmi doresc,
Abandon…nu-mi e-n fire,
Să calc în cunoaştere
Divină  şi sacră,
Deşi, totdeauna
Mă simt cam săracă.
Mă declar om prea plin,
Prea amar, dar senin;
Mă adun între cărţi,
Mă retrag ca un paj,
Şi nu ştiu de-am să sparg
Al cunoaşterii bordaj;
Eu insist, el nu vrea
Şi m-aduce-napoi
C-o poveste de geniu
Găsită la voi.
Uite aşa, eu rămân
Cea coaptă-necoaptă,
Cea de-un verde-amar
Ce vă bate la poartă!

Mă primiţi şi-n ăst an?

Şi dacă nu mă primiţi eu tot voi bântui bloguri vechi şi noi în căutare de frumos.

Mărgăritare versificate

Inechitabilul din ziua de Crăciun

Nicio clipă nu-i aievea,
Se cam cern trăiri de basm,
Printre clipe efemere,
Care par luciri pe asfalt;
Tu te-ncurci cu gânduri pline,
Printre globuri și beteală,
Viata însă îți transmite
Că e o zi când or s-apară
Nu doar inima zglobie
Și răciri de vreme rea,
Nu doar turtă arămie,
Scorțișoară și peltea,
Ci va pune în ghetuțe,
Sau sub crengi de brad cuminte,
Și vreo două nuielușe,
Plus povești de luat aminte.
Tu te faci că n-auzi bine,
Torni pahar după pahar,
Pui discret două colinde,
Și te-mbeți-n al tău altar.
În tăceri fără fasoane,
Te cuprinde spirit bun,
Vinul însă  îți adoarme
Omul drag, în plin ..Crăciun.
Și cum stai privind la stele,
Chicotind cu gând departe,
Tu vezi râuri pe podele,
Dar metafora-i-n carte.
Și te uiți un pic cu ciudă,
Cum se scurg, dintr-o crevasă,
Ape repezi, care-ți udă
Tot Crăciunul tău..de acasă.
Omul doarme, apa curge
Eu mă zbat, magia cade
Globurile or să se culce
Obosite de parade.
Cazi pe gânduri, râzi cu ochii
Amuzat de aventuri
Chiar te bucuri că tac stropii
Și că simți că e Crăciun.

 

Inechitabil e cuvântul,
Ce-mi vine acum timid pe buze,
Mi s-a tăiat cumva avântul
Dar mi-a adus vreo două muze
Sa prind în bradul cu steluță
O amintire cam udată,
Acum pare chiar drăguță
Și-ncepe tot cu a fost odată!

bradut

Şi uite aşa mi-am petrecut eu…una din zilele mele de Crăciun – căutând un instalator sau pe cineva priceput. Noroc că există robinet de siguranță.