Ping pong de vorbe

Dacă m-ar intreba cineva care imi sunt bucuriile din aceste interactiuni cu voi, mi-ar fi greu sa aleg, pentru ca, nu neg, multi dintre voi imi oferiti bunatate, timp, bucati generoase din voi, caldura si inspiratie, insa, de departe comentariile voastre poetice inspirate din versificarile mele, care nasc un ping pong ad-hoc de cuvinte, imi sunt cele mai dragi. La un poem, mai jos, am primit de la om drag aceste cuvinte:

Se scutură norii-a regret și-a uitare
A vechi amintiri, a petale de floare,
Dar mergem tăcuți cu regretul complice,
Către alt anotimp ce pe tâmple ne-o ninge,
Albe-amintiri ce încet ne-or aduce,
Verde crud, stropi de viață în sânge
(oare unde ne-o duce ăst drum cu putere de Cruce ???)Maria Nick, multumesc din inima

Raspunsul meu, la minut, in urma citirii acestora:

Drumu-i simplu, trece tainic prin noi
Și aduna amieze, dimineti, chiar și ploi
Ne înnoadă speranțe și amintiri verde crud
Să ne țină de cald într-un alb legământ
Vom jertfi amănunte pe oriunde ne-om duce
Ai dreptate, vor arde cu putere de Cruce
Încremenind așteptări si iluzii cuminți
Dintr-o vara nebuna, într-un soare cu dinți!

Mereu onorata de aceste măiestrii care mă inspiră ad-hoc. O zi de joi cu iubire și folos de inimă bună! Mulțumesc!

sursa: Sam Caro, facebook

Amandina si busuioc

Sunt oameni care trăiesc lângă noi, pe care pare că-i atingi, la coadă la pâine, la aprozar și te întrebi, senin: „Oare îl știu de undeva pe ăsta sau doar e o senzație din aceea supărătoare, când  fantasma vine mai repede decât realitatea și pleacă înainte de a ști dacă a fost aievea sau e o altă figură comună ce-ți stăruie între gândul de ieri și cel fugit pe o cracă de pom, în timp ce numeri borcanele de pe raftul cu dulcețuri pentru că vânzătoarea se mișca încet?”

Când eram mică și credeam în cuvintele bunei mele cu glas de domnișoară, îmi puneam, de Bobotează, fir de busuioc sub pernă, să visez ursitul. Mă cam grăbeam să fac asta, deși anii mei nu erau buni nici de rest la un kilogram de carne. Într-un an, l-am visat. Bătea Crivățul și zdrăngăneau giurgiuvelele, perdelele se ridicau încetișor, iar eu, cu mâna pe busuioc, vedeam un bărbat cu barbă nerasă de cam două zile, așa, cu mâini frumoase și degete lungi și cu un pulover pe gât.

Urăsc puloverele pe gât; îmi iau aerul și îmi strică armonia esteticului, chiar dacă habar nu am ce vă spun eu aici. Mirosea visul meu a tutun și a săpun Cheia, aspru și deranjant, dar curat și de neuitat. Mă rasuceam, în somn, pentru că visam, de fapt, un bărbat prea matur pentru dorințele mele de copilă și în niciun caz nu mi se arăta băiatul cel bălai de pe ulița mare.

Busuiocul se fărâmița în mâinile mele cuminți, iar ochii nu-și doreau lumina ci visarea, așa că mă frământam, în continuare, cu bărbatul acela pe urmele mele. În visul meu, era urcat pe un scaun și repara o lustră.


Crivățul mi-a alungat gândul; a doua zi a fost bucuria cozonacului cald, am uitat de ursit și nepotrivire.

Cum spuneam, treci pe stradă, te duci la poștă și ti se pare că unii dintre oamenii aceia din rând îți sunt cel puțin vecini de stradă. Figuri cunoscute aparent.

La cofetaria de la gară, amandinele erau singurele prăjituri ce meritau cumpărate. Aveam puțin peste douazeci de ani și deja eram obosită de iubire cu întors de inimă. Am intrat să-mi îndulcesc sufletul și am tresarit. Pe scaun, un bărbat cu mâini frumoase, pulover pe gât și barba nerasă de doua zile, schimba o lustră. L-am recunoscut pe Ursit. Îl chema Grigore, așa îl striga fata ce îi era și nevastă, și vânzatoare de amandine.

Am fugit mâncând pământul știind că busuiocul daunează grav imaginației când mintea ta scormonește în oameni și flori.

De atunci, amandinele îmi amintesc de bărbatul cu lustra nereparată. Ce ți-e și cu mintea asta, îți lipește pe veci un nume pe eticheta amintirilor – Grigore Busuioc!

sursa – internet

Tema săptămânii, in literatura ca utopie – Descrierea unui personaj imaginar, 

Argentina

Când eram mică, îmi imaginam atât de multe, încât părinților mei le era greu să deosebească adevărul de ficțiune. Noroc că nu și-au pus niciodată problema în a deosebi adevărul de minciună. Mă credeau.

Mama, o copilă cu copil, nu își bătea capul prea tare cu asta. Cred eu, totuși, că și ea visase mult, doar că-și dusese visele din suflet direct în real, când de abia împlinise 15 ani. Crude vise, crude realitate. În anii când lumea prinsese contur de iederă cățărătoare și de pietre medievale, curtea în care locuiam era una în care cerul se vedea doar de deasupra. Un interior lung, străjuit de un zid gros îniederat, iar pe cealaltă parte uși strâmte și negre, ca niște soldați în post.

Deasupra, etajul cu balcoane lungi, în care domnii si doamnele fumau, beau cafea, coniac și lichior de casă, și vorbeau, în fiecare seară, ca într-un cenaclu, în acorduri suave de muzică simfonică sau de ambient. Erau intelectualii, spunea mama, iar eu mă uitam la ei ca la Doamne-Doamne, cu sfială, dar încredere. Parfum de viață boemă se împrăștia în praful timpului încremenit, parcă, într-o poveste cu dus și întors, dar mai mult cu rămânere definitivă în clișee demne de un film vechi, derulat, musai, pe peliculă din aceea rolă, pe un ecran mare și zgâriat pe alocuri. Actori impecabili care îmi lăsaseră în mine note florale, și nu numai, de care aveam să aflu ani mulți după acel moment.

Am numit curtea, vaporul. Și, desi nu văzusem unul, în realitate, știam cam cum arată cabinele unui vas si puntea acestuia. Multe ar putea fi povestite despre locatarii vaporului, însă, păstrez ceva în minte, între  tulburare și adevăr, astfel încât nici acum nu știu de a fost sau nu poveste, ori s-a întâmplat aeievea; însă oricum ar fi fost, în ghiocul inimii mi-a rămas o lume trecută, dar care pare încă prezentă, prin emoțiile speciale pe care le-a lăsat în mine, pentru totdeauna.

Noi locuiam pe la mijloc, după noi Brăneștii, doi bătrânei care, când mergeau, zici că se țineau în brațe mereu. Lipiți. Trași la indigo, nici măcar un centimetru în plus nu aveau unul față de celălalt, iar ca greutate ziceai că-s unul și același. Erau tot timpul împreună și, datorită lor, am mâncat, în anul acela al copilariei mele, câte un fruct, în fiecare zi. Ne lăsau pe pervaz două poame, oricum s-ar fi numit ele – mere, pere, piersici sau, așa, de vreun gest crăciunesc ….portocale.

Domnul Săvulescu, de la etaj, era preferatul meu. Venea la noi; o ruga pe mama să facă ceai și să-mi ungă două felii de pâine cu unt. Untul îl aducea el: „Să aibă, copila asta deșteaptă, ajutor de inimă, gust și….. pentru vedere!” – îi zicea și mamei ceva de care să fie sigur că  va ține cont și va păstra, mereu, untul pentru mine. „Pentru vedere!” Tăia pâinea în soldăței și o așeza lângă ceașca cu ceai. Uneori, aducea și miere într-un borcanel demn de lumea piticilor. Fascinant om.

Apoi, punea o carte mare între noi și începea să-mi povestească lucruri pe care eu le ascultam de zici că nu mai exista ceva mai frumos pe lumea aceea. Pe mama o încurca nițel vizita bătrânului domn, pentru că aveam o cameră doar, împărțită, cumva, de niște geamuri, dar care erau cam degeaba, căci și mirosul intra nestingherit, și vorba se ducea dintr-o încăpere în alta. Ei i se părea că nu se poate ocupa de hrana noastră într-o libertate absolută, dar domnul Săvulescu plutea în nouă ceruri de fericire când vorbea de lucruri dragi lui, căci cariera sa de profesor universitar se terminase cu mult timp în urmă.

Magia, însă, nu era domnul Săvulescu, chiar dacă magie a făcut cu mine acel om cu părul alb, costum maro, și statură impozantă, de intra în orice încapere ușor aplecat, ca într-o rugăciune.

Magia începea dupa Brănești. Un cearceaf mare, alb, era întins a cortină, separând vaporul meu într-un secret la care nu aveam voie să mă gândesc, zicea mama. După acesta, forfotă. Și un salut etern: „Bonjour, madame! Bonjour, dragă!”, auzeam eu și căscam ochii, la auzul acelor cuvinte, cât ceștile cu cafea aburindă de pe tava mamei.

O gramadă de sticle goale se auzeau trântite acolo, dezordonat, în vremuri în care sticlele și borcanele erau duse la reciclare. Primeai pe ele câțiva bănuti cât să-ți iei eugenia de la primul chioșc și mai mereu eram tentată să adun sticlele acelea și să fug cu ele pentru o eugenie delicioasă în plus.

Mama mă ghicea și-mi punea interzis, dar cu multe alte pedepse în coadă, dacă îi încalcam cuvântul.

Umbrele de după cearceaf mă lăsau în visare, pe leagănul cât o palmă, căci, nu-i așa?, nu există copilărie fără leagăn și vise moi balansate spre văzduh.  Și acum rămâne enigmă de ce era legat acesta, căci nu vizualizez niciun copac sau bârnă, în Curtea Cerului. Se zăreau, pe sub pânza aceea, niște glezne subțiri, într-o pereche de papuci de mătase cu ciucur auriu, și niște poale de rochie lungă. Altfel, acolo intrau destui oameni, dar cum intrau, așa ieșeau, cu ochii în pământ, cu pași grăbiți, și cu murmur sec pe buze. Din spate, același ,,Bonjour, dragă!” închidea cercul vizitei.

În acel colț aparte, locuia Argentina, femeia vrăjitoare, deși domnul Săvulescu m-a batut pe umăr și mi-a zis să nu ascult bârfele de pe vapor. Doar că am uitat ce a zis despre Argentina, pentru că, la cei opt ani și ceva, ai mei, nu auzisem, niciodată, de cuvantul „bârfă”. Mi l-a explicat, iar ce mi-a zis, atunci, despre femeia enigmatică, din curtea noastră, am uitat ca într-o vrajă.

Argentina părea a nu ieși niciodată, iar când o făcea, era o apariție. O rochie fluture, ca un combinezon, o înveștmânta perfect, iar un turban îi ținea claia de păr negru. Un șal de catifea îi era răsfăț, însă nici măcar poșetă nu vedeam a avea. Pe brațe purta o mulțime de brățări, dar, ciudat, nici măcar un inel sau o verighetă nu îi impodobeau mâinile fine. Îmi zâmbea cald și trecea iute, evitând privirile oricărui adult. Pășea sigură pe sine, cu o fermitate  aparentă, și cu o senzualitate în mișcări, cât să nu o uit vreodată.

O însoțea, mereu, un domn mic cu barbă care nu zâmbea niciodată și care nu locuia nici cu ea, nici pe vapor. În urma sa, dâre de nebunie olfactivă săpau în mine tranșee de ascuns senzații de neuitat. Mirosea a păcat și mister, a viață și nebunie frumoasă, a pământ și soare, a întuneric și lumină. Nu vă mint că pe multe dintre acestea i le-am așezat, acum, în completare, căci femeia aceasta, odată ajunsă în preajma cuiva nu avea cum să nu lase semn de trecere definitivă. Te însemna cu ochii văpaie, în poveste ce nu va deveni niciodată trecut uitat, căci e ca atunci când într-o mare de negru, apare un om îmbracat în roșu sau puneți voi ce culoare vreți. Uite, schimb cu galben-orange. Asta era Argentina mea, clișeu sau nu, dar sunt sigură ca mulți dintre voi aveți în memorie câte un personaj culoare care a tulburat mințile cuminți ale acelui moment.

Într-o zi, am apucat colțul cearceafului și am privit mirată fiecare amănunt. Jur că de ajunsesem în tărâmul fermecat și nu m-aș fi simțit astfel. Din fundurile sticlelor și borcanelor, Argentina își facuse un perete de sticlă magic. Pe unele le vopsise, dar multe rămaseseră verzui sau cupru-maronii, însă peretele era perfect și aproape terminat. Deasupra, ca o ghirlandă, un șir de sticle, cu becuri în interior, îmi întregea mie imaginea și înțelegeam de ce se vedea seara la ea, de zici că eram la spectacol. Nu dura mult, toți știm ce problemă era cu curentul electric, în acele vremuri, dar Argentina nu renunța la micul său moft.

sursa: pinterest

În alte sticle, se zărea ceară topită de la lumânările sale albe. Pe treptele ciobite de vreme, care încadrau perfect odăița ei, mușcate roșii mă alintau blând, iar pe semiterasa din susul lor, o oglindă era prinsă de perete, iar un scăunel o străjuia. Ușa, de un verde toamnă, era ca o bijuterie. Pe ea am silabisit un nume – Argentina.

Argentina avea un tic care mie îmi părea dizgrațios – frământa, între degete, o bucată de cocă. Cred că fusese miez de pâine, dar cu cât îl sucea între degete, cu atât se înnegrea și devenea ca o bucată urâtă de ceva, care nu ar fi trebuit să existe. O calma, zicea ea. Dădea în cărți și în cafea, și spunea povești pline de cuvinte interzise, îmi spuseseră, mie, fetele din josul vaporului.

În dreptul ei mirosea, mereu, a tămâie dar și a parfum scump, cât să ne zăpăcească cu totul inimile noastre curioase. Atunci nu mă pricepeam prea tare, dar acum știu că era o combinație ciudată de miresme orientale (smirna, mosc, tămâie, santal), cu esențe deosebite de muguri de coacăz negru, trandafir bulgăresc, iasomie si zambilă, desăvârșite în puterea mușchiului de stejar și de patchouli. Nici nu mă mir că își alesese un parfum atât de puternic ca simbolistică, însă azi, mă întreb cum de a ajuns la Argentina un flacon de „Magie Noire”, când doar cu un an înainte, în 1978, a fost creat de Lancome? Însă, de ar fi fost aceasta singura  enigmă rămasă nedezlegată când mă gândesc la ea.

Se zvonise că nu-i plac copiii, însă la ce zâmbete primisem de pe buzele sale, cred ca ai noștri ne-au întins o capacană de vorbe, cât să picăm în ea și să nu deranjăm femeia.

Într-o zi, o tăviță cu biscuiți calzi, de casă, se ivi de după cearceaf, însoțită de același „Bonjour, dragă!” Una dintre fetele zidarului mi-a zis, încet – „Nu-i lua, au sânge de copil în ei sau sunt otrăviți, nu-i lua!

Ei, na! Mereu am fost pofticioasă. Îi luam și îi mâncam cu așa bucurie că și mama vrăjitoarelor de era, eu aș fi devenit una vrăjită de biscuiți. Dupa cortină, Argentina chicotea. Într-o zi, m-a prins ochi în ochi. Am ramas fără cuvinte. Știti cum e cerul după ploaie, genul albastru-clipă? Nu știți? Ei bine, de ratam cerul de după ploaie, îl găseam în ochii Argentinei. Mi-a zis atât: „Iubită vei fi, dorită vei fi, viața ta va fi păcat și Lumină, deopotrivă. Ai zbucium mult, dar vei fi bucuria cuiva; ai minte vrajtă și creatoare! Ești ca o pisică neagră; vei trece, unii vor face trei pași în spate, dar doar cine-ți rămâne alături, fără teamă, va conta!”

Nu am înțeles nimic decât că m-a vrăjit Argentina, iar mult timp m-am uitat chiorâș la Zaza, pisica acesteia, o cafenie cum e Fifi a mea, de zici că s-au înrudit peste timp.

Cuvintele ei, mi-au venit ca un vis, mult timp după, la vreo douăzeci ani, când, căutând urme de Argentină, în curtea vapor, nimeni nu-și mai aducea aminte de nimic.

Brăneștii nu erau, Săvulescu era amintire și nici atât, fetele zidarului erau în lume. Iedera era tot acolo pe zidul meu medieval.

O ușă verde-toamnă, însă, mă privea și-mi spunea că nu, nu visasem, nu uitasem. Habar nu am de ce, dar aș jura că mirosea a Magie Noire, semn că trecutul lasă urme în noi definitiv, fie el și prin dâre de parfum cu păcat și adevăr piperat. Și nu, aceasta nu e doar o poveste, e parfum de lume care cândva a trăit lângă noi și în noi.  Cineva îmi spunea, cândva, că dacă un singur om  pomenește un altul uitat de  istorie, ani sau familie chiar, acela încă își poartă sufletul prin Lumină!

sursa: pinterest

Bonjour, Madame! Bonjour, Argentina –parfum de femeie al unui trecut de neuitat!

 

Sunt ani de când scriu tot felul de lucruri care-mi trec prin minte și suflet. Nu sunt mulți, ca în cazul Poveștilor Parfumate care deja au trecut de 7 ani de când sunt on-line și unde s-au strâns, la un loc, scrieri parfumate care mai de care mai deosebite. Cititori câtă frunză și iarbă s-au bucurat de slove înmiresmate, iar noi cei invitați, în timp și peste timp, să scriem astfel de povești, am pus note de parfum deosebit, de parcă am fi fost parfumieri de soi, inventatori de esențe și de sticluțe aparte, din cristaluri magice de cuvinte, cât să rămână în vitrina Clubului Condeielor Parfumate o colecție uimitoare, cu teme diferite și de excepție, ofertante, exact ca cea din aceasta editie – Parfumul unui trecut. Nimic din toate acestea nu ar fi existat fără Mirela, căreia îi mulțumesc că, prin aceste scrieri, am putut trece de bariera aceea între a nu ști, a place și a învăța despre lucruri care mie îmi vorbeau doar pulverizându-le pe încheietura palmelor sau sub lobi de ureche. Și azi, așez o nouă sticluță cu parfum – Argentina. Sper să vă placă și să  admirați întreaga vitrină!

Bonjour, Mirela! Bonjour, vouă, dragii mei! 

Agorafobie, eu și literatura ca utopie

Uneori, lumea cea mare mă înspăimântă, și prefer lumea de dincolo de poarta mea. Acum, când va scriu, incerc sa împac, din nou, doua pisici. Nu se vrea. Deja am un deget căzut la datorie, sub gheara de Fifi!

În minte am drumuri și oameni,
Am pomi și miresme de oțel,
În mine zidesc, însă, drame
Și-ascund, în duminici, mister.

Îmi pun la ferestre mușcate,
Trec zile și nu fac un pas,
Îmi scutur privirea de tine
Și sufletul orb de oraș.

În mine cad frunze și ninge,
Înfloresc și poieni, și vreun prun,
Nici ploaia nu poate atinge
Vreo urmă de mine pe drum.

De viață n-or fugi cei ca mine,
O trăiesc, dar m-ascund de erori,
Cu verde îmi pictez o minune
Și-mi smulg, din oglindă, ninsori.

Pe trepte de nuc stau a cântec,
Aș ieși să-mi prind lumea în piept,
Sfârșesc într-un magic descântec,
Mă tulbur, mă plâng și mă cert.

O fi lumea cu multe ispite,
Dar e dincolo de ziduri și porți,
Când fobia în casă te-ascunde,
Ispita e-n tine și-o porți.

Zămislești din cuvinte magie,
Te aduni în scenarii de vers.
Viața noastră nu-i doar poezie,
Are frici de doi bani, fără rest.

 

Tema zilei – poezie cu tema zilei – FOBIA

 

și uite așa, am devenit previzibilă, parcă anticipând ceea ce port în mine, uneori, frici de momente delicate, când nu taci, nu te abții, nu vorbești. V-am zis ca scriu si aici? V-am zis.

De n-ai fi tu…

Nu-mi simt nici tâmpla stângă și nici pulsul,
Aș fi-ncetat a scrie dacă era așa,
De n-ai fi tu să îmi salvezi surâsul,
Mi-aș pune ridul vieții să-mi țină lacrima.

Și să n-o lase-n pace, s-o prindă-n por de ghiață,
Să se usuce-n briza uitării la minut,
De n-ai fi tu să-mi dai șuvița de pe față,
Încremenit-aș sta ca-ntr-un obiect din lut.

În lume, ies, din mine, oceane de cuvinte,
S-au revărsat în fluxul nestăvilit, pe mal;
De n-ai fi tu, acolo, vâslind de luare aminte,
Aș naufragia pe-o insulă de amar.

Nu mă mai cert cu mine, trecut-am peste poate,
Mi-am tulburat și mintea, si suflet, și folos,
De n-ai fi tu să-mi mângâi pornirile-nnoptate,
Nu aș avea duminici, iar rostul mi-ar fi ros.

Și zdrențuit pe poale, strivit sub grea povară,
Sub un oftat stingher îndrăgostit de-un plâns,
De n-ai fi tu să-mi scuturi durerile de-o vară,
Aș cam uita de mine, de ce iubesc, de râs.

În dimineti cu fructe pe tava mântuirii,
Anafură îmi e cuvântul nerostit,
De n-ai fi tu să dai cărării al meu nume,
Mi-aș cam uita menirea, chiar de nu-mi e menit

Nici zborul, nici Înaltul, răbdarea nici atâta,
În pânze de păianjen m-așez la infinit,
De n-ai fi tu să-mi spui că sunt ca o cascadă,
Eu mi-aș seca izvoare și aș fi de neiubit.

Ce-ușor e să te scuturi de frunze și de pietre,
Când altul stă de șase și le așază-n trepte,
Punându-ți la picioare mortar și apă bună,
Și-ncet zidim, deodată, drum nou, doar împreună..