mărgăritare povesti

Argentina

Când eram mică, îmi imaginam atât de multe, încât părinților mei le era greu să deosebească adevărul de ficțiune. Noroc că nu și-au pus niciodată problema în a deosebi adevărul de minciună. Mă credeau.

Mama, o copilă cu copil, nu își bătea capul prea tare cu asta. Cred eu, totuși, că și ea visase mult, doar că-și dusese visele din suflet direct în real, când de abia împlinise 15 ani. Crude vise, crude realitate. În anii când lumea prinsese contur de iederă cățărătoare și de pietre medievale, curtea în care locuiam era una în care cerul se vedea doar de deasupra. Un interior lung, străjuit de un zid gros îniederat, iar pe cealaltă parte uși strâmte și negre, ca niște soldați în post.

Deasupra, etajul cu balcoane lungi, în care domnii si doamnele fumau, beau cafea, coniac și lichior de casă, și vorbeau, în fiecare seară, ca într-un cenaclu, în acorduri suave de muzică simfonică sau de ambient. Erau intelectualii, spunea mama, iar eu mă uitam la ei ca la Doamne-Doamne, cu sfială, dar încredere. Parfum de viață boemă se împrăștia în praful timpului încremenit, parcă, într-o poveste cu dus și întors, dar mai mult cu rămânere definitivă în clișee demne de un film vechi, derulat, musai, pe peliculă din aceea rolă, pe un ecran mare și zgâriat pe alocuri. Actori impecabili care îmi lăsaseră în mine note florale, și nu numai, de care aveam să aflu ani mulți după acel moment.

Am numit curtea, vaporul. Și, desi nu văzusem unul, în realitate, știam cam cum arată cabinele unui vas si puntea acestuia. Multe ar putea fi povestite despre locatarii vaporului, însă, păstrez ceva în minte, între  tulburare și adevăr, astfel încât nici acum nu știu de a fost sau nu poveste, ori s-a întâmplat aeievea; însă oricum ar fi fost, în ghiocul inimii mi-a rămas o lume trecută, dar care pare încă prezentă, prin emoțiile speciale pe care le-a lăsat în mine, pentru totdeauna.

Noi locuiam pe la mijloc, după noi Brăneștii, doi bătrânei care, când mergeau, zici că se țineau în brațe mereu. Lipiți. Trași la indigo, nici măcar un centimetru în plus nu aveau unul față de celălalt, iar ca greutate ziceai că-s unul și același. Erau tot timpul împreună și, datorită lor, am mâncat, în anul acela al copilariei mele, câte un fruct, în fiecare zi. Ne lăsau pe pervaz două poame, oricum s-ar fi numit ele – mere, pere, piersici sau, așa, de vreun gest crăciunesc ….portocale.

Domnul Săvulescu, de la etaj, era preferatul meu. Venea la noi; o ruga pe mama să facă ceai și să-mi ungă două felii de pâine cu unt. Untul îl aducea el: „Să aibă, copila asta deșteaptă, ajutor de inimă, gust și….. pentru vedere!” – îi zicea și mamei ceva de care să fie sigur că  va ține cont și va păstra, mereu, untul pentru mine. „Pentru vedere!” Tăia pâinea în soldăței și o așeza lângă ceașca cu ceai. Uneori, aducea și miere într-un borcanel demn de lumea piticilor. Fascinant om.

Apoi, punea o carte mare între noi și începea să-mi povestească lucruri pe care eu le ascultam de zici că nu mai exista ceva mai frumos pe lumea aceea. Pe mama o încurca nițel vizita bătrânului domn, pentru că aveam o cameră doar, împărțită, cumva, de niște geamuri, dar care erau cam degeaba, căci și mirosul intra nestingherit, și vorba se ducea dintr-o încăpere în alta. Ei i se părea că nu se poate ocupa de hrana noastră într-o libertate absolută, dar domnul Săvulescu plutea în nouă ceruri de fericire când vorbea de lucruri dragi lui, căci cariera sa de profesor universitar se terminase cu mult timp în urmă.

Magia, însă, nu era domnul Săvulescu, chiar dacă magie a făcut cu mine acel om cu părul alb, costum maro, și statură impozantă, de intra în orice încapere ușor aplecat, ca într-o rugăciune.

Magia începea dupa Brănești. Un cearceaf mare, alb, era întins a cortină, separând vaporul meu într-un secret la care nu aveam voie să mă gândesc, zicea mama. După acesta, forfotă. Și un salut etern: „Bonjour, madame! Bonjour, dragă!”, auzeam eu și căscam ochii, la auzul acelor cuvinte, cât ceștile cu cafea aburindă de pe tava mamei.

O gramadă de sticle goale se auzeau trântite acolo, dezordonat, în vremuri în care sticlele și borcanele erau duse la reciclare. Primeai pe ele câțiva bănuti cât să-ți iei eugenia de la primul chioșc și mai mereu eram tentată să adun sticlele acelea și să fug cu ele pentru o eugenie delicioasă în plus.

Mama mă ghicea și-mi punea interzis, dar cu multe alte pedepse în coadă, dacă îi încalcam cuvântul.

Umbrele de după cearceaf mă lăsau în visare, pe leagănul cât o palmă, căci, nu-i așa?, nu există copilărie fără leagăn și vise moi balansate spre văzduh.  Și acum rămâne enigmă de ce era legat acesta, căci nu vizualizez niciun copac sau bârnă, în Curtea Cerului. Se zăreau, pe sub pânza aceea, niște glezne subțiri, într-o pereche de papuci de mătase cu ciucur auriu, și niște poale de rochie lungă. Altfel, acolo intrau destui oameni, dar cum intrau, așa ieșeau, cu ochii în pământ, cu pași grăbiți, și cu murmur sec pe buze. Din spate, același ,,Bonjour, dragă!” închidea cercul vizitei.

În acel colț aparte, locuia Argentina, femeia vrăjitoare, deși domnul Săvulescu m-a batut pe umăr și mi-a zis să nu ascult bârfele de pe vapor. Doar că am uitat ce a zis despre Argentina, pentru că, la cei opt ani și ceva, ai mei, nu auzisem, niciodată, de cuvantul „bârfă”. Mi l-a explicat, iar ce mi-a zis, atunci, despre femeia enigmatică, din curtea noastră, am uitat ca într-o vrajă.

Argentina părea a nu ieși niciodată, iar când o făcea, era o apariție. O rochie fluture, ca un combinezon, o înveștmânta perfect, iar un turban îi ținea claia de păr negru. Un șal de catifea îi era răsfăț, însă nici măcar poșetă nu vedeam a avea. Pe brațe purta o mulțime de brățări, dar, ciudat, nici măcar un inel sau o verighetă nu îi impodobeau mâinile fine. Îmi zâmbea cald și trecea iute, evitând privirile oricărui adult. Pășea sigură pe sine, cu o fermitate  aparentă, și cu o senzualitate în mișcări, cât să nu o uit vreodată.

O însoțea, mereu, un domn mic cu barbă care nu zâmbea niciodată și care nu locuia nici cu ea, nici pe vapor. În urma sa, dâre de nebunie olfactivă săpau în mine tranșee de ascuns senzații de neuitat. Mirosea a păcat și mister, a viață și nebunie frumoasă, a pământ și soare, a întuneric și lumină. Nu vă mint că pe multe dintre acestea i le-am așezat, acum, în completare, căci femeia aceasta, odată ajunsă în preajma cuiva nu avea cum să nu lase semn de trecere definitivă. Te însemna cu ochii văpaie, în poveste ce nu va deveni niciodată trecut uitat, căci e ca atunci când într-o mare de negru, apare un om îmbracat în roșu sau puneți voi ce culoare vreți. Uite, schimb cu galben-orange. Asta era Argentina mea, clișeu sau nu, dar sunt sigură ca mulți dintre voi aveți în memorie câte un personaj culoare care a tulburat mințile cuminți ale acelui moment.

Într-o zi, am apucat colțul cearceafului și am privit mirată fiecare amănunt. Jur că de ajunsesem în tărâmul fermecat și nu m-aș fi simțit astfel. Din fundurile sticlelor și borcanelor, Argentina își facuse un perete de sticlă magic. Pe unele le vopsise, dar multe rămaseseră verzui sau cupru-maronii, însă peretele era perfect și aproape terminat. Deasupra, ca o ghirlandă, un șir de sticle, cu becuri în interior, îmi întregea mie imaginea și înțelegeam de ce se vedea seara la ea, de zici că eram la spectacol. Nu dura mult, toți știm ce problemă era cu curentul electric, în acele vremuri, dar Argentina nu renunța la micul său moft.

sursa: pinterest

În alte sticle, se zărea ceară topită de la lumânările sale albe. Pe treptele ciobite de vreme, care încadrau perfect odăița ei, mușcate roșii mă alintau blând, iar pe semiterasa din susul lor, o oglindă era prinsă de perete, iar un scăunel o străjuia. Ușa, de un verde toamnă, era ca o bijuterie. Pe ea am silabisit un nume – Argentina.

Argentina avea un tic care mie îmi părea dizgrațios – frământa, între degete, o bucată de cocă. Cred că fusese miez de pâine, dar cu cât îl sucea între degete, cu atât se înnegrea și devenea ca o bucată urâtă de ceva, care nu ar fi trebuit să existe. O calma, zicea ea. Dădea în cărți și în cafea, și spunea povești pline de cuvinte interzise, îmi spuseseră, mie, fetele din josul vaporului.

În dreptul ei mirosea, mereu, a tămâie dar și a parfum scump, cât să ne zăpăcească cu totul inimile noastre curioase. Atunci nu mă pricepeam prea tare, dar acum știu că era o combinație ciudată de miresme orientale (smirna, mosc, tămâie, santal), cu esențe deosebite de muguri de coacăz negru, trandafir bulgăresc, iasomie si zambilă, desăvârșite în puterea mușchiului de stejar și de patchouli. Nici nu mă mir că își alesese un parfum atât de puternic ca simbolistică, însă azi, mă întreb cum de a ajuns la Argentina un flacon de „Magie Noire”, când doar cu un an înainte, în 1978, a fost creat de Lancome? Însă, de ar fi fost aceasta singura  enigmă rămasă nedezlegată când mă gândesc la ea.

Se zvonise că nu-i plac copiii, însă la ce zâmbete primisem de pe buzele sale, cred ca ai noștri ne-au întins o capacană de vorbe, cât să picăm în ea și să nu deranjăm femeia.

Într-o zi, o tăviță cu biscuiți calzi, de casă, se ivi de după cearceaf, însoțită de același „Bonjour, dragă!” Una dintre fetele zidarului mi-a zis, încet – „Nu-i lua, au sânge de copil în ei sau sunt otrăviți, nu-i lua!

Ei, na! Mereu am fost pofticioasă. Îi luam și îi mâncam cu așa bucurie că și mama vrăjitoarelor de era, eu aș fi devenit una vrăjită de biscuiți. Dupa cortină, Argentina chicotea. Într-o zi, m-a prins ochi în ochi. Am ramas fără cuvinte. Știti cum e cerul după ploaie, genul albastru-clipă? Nu știți? Ei bine, de ratam cerul de după ploaie, îl găseam în ochii Argentinei. Mi-a zis atât: „Iubită vei fi, dorită vei fi, viața ta va fi păcat și Lumină, deopotrivă. Ai zbucium mult, dar vei fi bucuria cuiva; ai minte vrajtă și creatoare! Ești ca o pisică neagră; vei trece, unii vor face trei pași în spate, dar doar cine-ți rămâne alături, fără teamă, va conta!”

Nu am înțeles nimic decât că m-a vrăjit Argentina, iar mult timp m-am uitat chiorâș la Zaza, pisica acesteia, o cafenie cum e Fifi a mea, de zici că s-au înrudit peste timp.

Cuvintele ei, mi-au venit ca un vis, mult timp după, la vreo douăzeci ani, când, căutând urme de Argentină, în curtea vapor, nimeni nu-și mai aducea aminte de nimic.

Brăneștii nu erau, Săvulescu era amintire și nici atât, fetele zidarului erau în lume. Iedera era tot acolo pe zidul meu medieval.

O ușă verde-toamnă, însă, mă privea și-mi spunea că nu, nu visasem, nu uitasem. Habar nu am de ce, dar aș jura că mirosea a Magie Noire, semn că trecutul lasă urme în noi definitiv, fie el și prin dâre de parfum cu păcat și adevăr piperat. Și nu, aceasta nu e doar o poveste, e parfum de lume care cândva a trăit lângă noi și în noi.  Cineva îmi spunea, cândva, că dacă un singur om  pomenește un altul uitat de  istorie, ani sau familie chiar, acela încă își poartă sufletul prin Lumină!

sursa: pinterest

Bonjour, Madame! Bonjour, Argentina –parfum de femeie al unui trecut de neuitat!

 

Sunt ani de când scriu tot felul de lucruri care-mi trec prin minte și suflet. Nu sunt mulți, ca în cazul Poveștilor Parfumate care deja au trecut de 7 ani de când sunt on-line și unde s-au strâns, la un loc, scrieri parfumate care mai de care mai deosebite. Cititori câtă frunză și iarbă s-au bucurat de slove înmiresmate, iar noi cei invitați, în timp și peste timp, să scriem astfel de povești, am pus note de parfum deosebit, de parcă am fi fost parfumieri de soi, inventatori de esențe și de sticluțe aparte, din cristaluri magice de cuvinte, cât să rămână în vitrina Clubului Condeielor Parfumate o colecție uimitoare, cu teme diferite și de excepție, ofertante, exact ca cea din aceasta editie – Parfumul unui trecut. Nimic din toate acestea nu ar fi existat fără Mirela, căreia îi mulțumesc că, prin aceste scrieri, am putut trece de bariera aceea între a nu ști, a place și a învăța despre lucruri care mie îmi vorbeau doar pulverizându-le pe încheietura palmelor sau sub lobi de ureche. Și azi, așez o nouă sticluță cu parfum – Argentina. Sper să vă placă și să  admirați întreaga vitrină!

Bonjour, Mirela! Bonjour, vouă, dragii mei! 

21 de gânduri despre „Argentina

  1. Niciodată n-am putut citi ceva de la tine, Adriana, fără a mă transpune în tot ceea ce iese de sub condeiul tău. Dacă scrii despre cireșii înfloriţi, le simt parfumul, dacă scrii despre căței și pisici, îi simt în jurul meu alintându-i, dacă scrii despre stânca din curte, îi simt duritatea și răceala, dacă scrii despre un personaj misterios, simt cum îl iscodesc cu privirea, dacă scrii despre mama ta, simt cum ating cea mai înaltă cotă de duioșie, dacă scrii despre Mihai și acțiunile sale, simt cum mi se înfig și mai adânc rădăcinile în pământul strămoșesc, dacă scrii despre iubire, simt cum mi se umple inima și dă pe din afară, dacă scrii despre teamă, tristețe și durere, le simt la fel de apăsătoare, dacă scrii despre sora ta, simt cum mă topesc, iar atunci când scrii despre tine, simt bogăție sufletească.
    Acum, după ce am cunoscut-o pe Argentina și am străbătut cu tine fiecare ungher al curții vapor, simt în cerul gurii gustul biscuiţilor calzi.
    Magistral așezat fiecare cuvânt, magistral tot ce-ți iese din gând, Adriana mea!

    1. Pfui, era cel mai fain comentariu lasat pentru mine. E ca o cunoastere deja, ca un album perfect de personaje cu care mă fâțâi prin lumea asta, mândră și plină de amănunte pe care dacă nu le las libere simt cum se ofilesc. Până la „magistral”. E doar o poveste, una frumoasa, parfumata, misterioasa dar pe care oricare om ar scoate-o din ungherul mintii. Iți multumesc ca ma vezi mai frumoasa decat sunt si ca esti prietena mea, parfum perfect pentru zile nu mereu insorite.

      1. Nu stiu daca ai observat, lipseste ceva din comentariul meu, ceva ce am omis deliberat, altfel as fi plecat dimineata de acasa hohotind de plans. Acum o pot zice, nu mai plec nicaieri.
        Adriana, daca scrii despre tatal tau, simt aripile ocrotitoare ale tatalui meu si
        ale tatalui copilului meu. Atat, nimic mai mult..
        Multumesc, stii..pentru tot.

  2. Magie Noire, cat iubesc acest parfum si magie ai tesut tu prin cuvinte, imagini si felurite mirosuri, de la cele simple de fructe sau paine unsa cu unt la parfumul vrajit al Argentinei, te a vrajit pe tine, ne a vrajit pe noi…
    Am vazut prin ochi de copil o lume fascinanta in care oamenii nu doar vietuiesc ci chiar traiesc, frumos scris, frumos simtit! 🙂

    1. Argentina mea e poveste nepoveste, dar parfumul clar e o poveste totala, dar care nu e pentru oricine, părerea mea. Poate fi purtat doar daca-l asociezi cu o personalitate puternica dar careia ii putem atribui si putin mister, nu neaparat ca al Argentinei. De mult timp voiam sa scot aceasta intamplare la suprafata. A iesit acum si ma bucur imens. Multumesc pentru lectura, semn si gandul bun. Sa ai o zi de marti, minunata!

  3. O poveste minunata, ca un basm! 🙂 Deschide porti catre trecut pentru toti cei care o citesc (pentru mine a facut-o).
    Am cunoscut si eu o „Argentina”, doar ca umerii ei erau apasati de ani multi cand am intalnit-o; spiritul, insa, ii era viu, foarte viu!

    Parfumul „Magie Noire” e pur si simplu spectaculos, din punctul meu de vedere. Eram pustoaica atunci cand am descoperit in maruntisurile mamei o sticluta mica-mica… Dupa ce am scos dopul am avut o senzatie pe care n-o pot descrie in cuvinte! Parea ca s-au ridicat toate valurile! 🙂 Am folosit acel parfum; pacat ca eram prea mica pentru el. 🙂 Cred ca nu voi putea uita vreodata acel parfum. Am cautat, mai apoi, dupa ’89, parfumul, dar nu am gasit „acea” esenta – miros fain, toate, dar nu asa ca lesenta din sticluta aceea mica-mica.

    Adriana, iti doresc sa aduni in suflet povesti frumoase si, candva, sa le oferi lumii. <3

    1. Diana, am citit la tine detalii complexe despre parfum, chiar ma gandeam, acum, sa pun un link catre acel text, pentru ca mi s-a parut intregire perfecta cu ce am scris eu aici. Argentina de nu era, trebuia inventata, pentru ca, pentru un an, atat am stat pe strada ce duce la Olimpia, stii tu, ea mi-a colorat copilaria. Multumesc pentru urari si lectura, și semn. Imbratisari.

    1. Mirela, te-ar contrazice. Miroase a putere si pericol, a forta si a seductie impresionanta, a mister și clocot. Eu am sa ma gandesc, dar simt ca, intr-o zi, voi cumpara acest parfum. Dincolo de asta, ma bucura asocierea ta, pentru ca eu nu pot scrie o poveste fara arome gustabile, fara mirosul cald al bunatatilor din cuptor. Asta imi intregeste mie parfumul unei intamplari sau persoane, indiferent de timpul și locul de unde vin acestea. Multumesc, om bun!

  4. Dragă Adriana, am sosit mai târziu, dar am citit cu nesaț…Tu nu doar talent de scriitoare ai, ci și darul de a povesti ca și cum ai crea o scenă de teatru sau film, din care personajele pot interacționa cu cititorii. Îi vezi, îi auzi, le simți parfumul și parcă ai vrea să stai de vorbă cu ei, da, da!
    Uimitor, o văd pe Argentina, exotică…brățări, claie de păr, Magie Noire, fursecuri…Minunăție de om, ce bine că ți-a ieșit în cale. Ca o ursitoare, una bună. Și eu am avut o țigancă prietenă, care mi-a spus aproape tot ce mi s-a întâmplat până acum și de-acum ar cam trebui să devin celebră, hahaha, dându-mi gaj un bănuț de argint aurit care să-mi poarte noroc, și să știi că-mi poartă, îl am și azi la loc ascuns,
    bine păzit! 😛
    Ce interesant și original ai imaginat descrierile, scene observate de după cearșaful întins, cortina după care se derulau secvențele din copilăria ta, minunat!
    Îți mulțumesc că-mi mulțumești, draga mea, tu aduci un plus de savoare clubului, se cuvine ca eu să-ți mulțumesc, de fapt fiecărui condeier, pentru că toți înșirăm, asemeni ție, pe un fir care ne leagă, stropi însoriți cu parfum de amintire, în poveștile noastre.
    Magie Noire, parfumul Ninei, cea mai frumoasă fată, apoi una din cele mai superbe femei, verișoara mea, nașa de botez a Enyei, asociată cu parfumul Casei Lancome de toată lumea care o cunoaște. Brunetă fiind, îi venea mai bine, acum părul albit a făcut-o blondă și a ales alt parfum.
    Am așteptat, apoi am ajuns târziu, dar a MERITAT! O voi mai citi odată și nu, nu scapi: aștept cartea. Să tot caut pe blog?! N-ar fi mai ușor să deschid cartea?! Spune și tu…Succes, ești scriitoare, publică! Dacă eu aș ține ilustrațiile alea frumoase (atâta lumea mi-a spus-o, că am început să cred că-s chiar frumoase!) ascunse, în loc să umple rafturile bibliotecilor, n-ar fi păcat? Gata, nu te mai rețin, mi-ar plăcea ca prima temă a toamnei, care aș vrea să fie luni, în 29 octombrie, s-o propui tu. O temă pe gustul tău și al fiecăruia! Îmbrățișări dragi!

    1. Exact ca pe blogul tau, am citit si recitit tot ce mi-ai lasat ca semn si sunt onorata si fericita pentru aceste cuvinte deosebite pe care mi le-ai daruit. Da, mă voi gandi la temă, desi…imi pare ca s-au scris enorm de multe teme si ca m-as repeta. Am tot intarziat, ba cu textul, ba cu raspunsuri, ba cu vizite la voi, dar, in final, cred ca am bifat tot, si am ramas cu bucuria unei experiente parfumate aparte. Modul in care ai salutat vara dar i-ai si omagiat plecarea, textul tau ca o apa curgatoare, misterul din scrierea Dianei, romantismul lui Vavaly, tusa de rosu de la Mala noastra, verva Matildei, nostalgia Ellei, puzzle-ul de senzatii si informatii de la Suzana, creativitatea Danei, evocarea de personaj real a prietenului tau, dulceata din text si imagini a lui Rux , si eleganta unui timp indepartat al Elinei noastre….au facut sa avem o editie de lux.

      Cat despre Argentina, cred ca a prins loc bun intre cele creionate de mine de-a lungul timpului. Viata se va aseza tihnit si de va avea sa imi inlesneasca lucruri am sa ma bucur. Pana atunci, sa ne dea Dumnezeu sanatate si inspiratie sa ne aratam in bucuria scrisului tusele noastre originale și parfumate.

      Cu drag, onorata, imbratisez.

  5. Parfumul ca parfumul, dar locul descris.. mai exista? 😀
    Stiu ca povestea ta imi va ramane mereu in amintire. S-a transformat in flm in care m-am asezat tiptil in spatele actorilor principali si i-am urmat cuminte… 😀

    pupici cu drag <3

    1. Da. Spun clar ca m-am intors sa caut urmele mele de copil, dar si de Argentina. Dar cum Savulescu avea atunci 80 de ani, cu patruzeci in plus….nimeni nu mai stie nimic. E un loc cuminte, schimbat pe alocuri, dar cu aceeasi poarta de fier forjat, usor reconditionata, despre care vorbesc in prima mea scriere, cu care mi-am facut debutul in on line „sase statii”

      Da, mie mi se pare ca oricine iși poate transforma amintirile in firme de scurt metraj, pentru ca in marea asta de oameni comuni, cei care raman sunt cei deosebiti, indiferent de accent, rau sau bun. Restul e nuanță pe care noi o dam situatiilor si oamenilor cu care venim in contact. Imbratisari.

  6. Ce poveste vrajita, draga Adriana! Nu am intalnit pana acum vreo zicatoare – vrajitoare. Acum daca ma intrebi nu stiu daca m-ar tenta. Nu stiu sa-ti de ce.
    Poate instinctiv, nu-mi place sa-mi bage cineva idei de oricare ar fi ele. Prefer sa mi le culeg singura, pe calea mea!
    Am mirosit parfumul si mi-a placut. Asa ca iti spun si multumesc de reamintire! 🙂
    Toate cele frumoase si parfumate azi si oricand! Imbratisari!

    1. Ei, personajul meu nu era nici vrajitoare, nici prezicatoare, era o excentrica ce cocheta cu tarotul si naivitatea oamenilor, dar era mai mult o artista, caci ea picta, facea lucruri minunate din te miri ce. Am dat, special, aceasta dramatizare, pentru ca, sincer, altfel, poate, ar fi fost un biet cearceaf asezat fortat intr-o lume curioasa de care Argentina mea se ferea. Prezicerea ei..era mai mult psihologie primara, vizavi de tumultul dar si cumintenia din mine care se vedeau cu ochiul liber. Da, e normal ca noi toti sa ne alegem ideile decat sa ni le induca cineva, insa in viata intalnesti situatii de care iți amintesti la un moment dat, asa cum am facut eu, creionand-o pe Argentina. Numai bine si tie, multumesc pentru lectura si semn!

  7. Asra nu e poveste, Adriana, asta e pagina de istorie. Ce frumos ar fi un manual cu asa scrieri si evocari a unor vremuri on care la 8 ani erai inca un copil inocent si nestiutor de lume!
    Am simtit atat parfumul cat mai ales am vazut culoarea Argentinei. Astfel de personaj am intalnit in cartile scrise de Isabelle Alende… America de sud e…. Frumoasă poveste dar se simte cat te a marcat.

    1. De cand scriu, scot oameni din interactiunile mele de o viata si le asez in spate povestea. Pe unii ii cocosez cu prea multe, pe altii ii inalt, altora le dau stralucire, unora le-o iau. Argentina s-a pastrat intacta, caci mai mereu eram cu gura cascata. Fapt divers – in ziua in care am publicat-o, am cumparat de la un magazin cu marfa frantuzeasca o rochie fluture, de un albastru electric. Lunga, zaluda, inflorata. Am luat cizme de vara, mi-am asezat ochelarii si coama in vant, si ..unii au zambit, altii m-au privit mirata, dar eu am fost o clipa …personajul meu. Nu ma intreba de ce. Multumesc, Vavaly. Si tu ai scris extrem, extrem de frumos.

Lasă un răspuns