Îmi caut eu, disperată, cheile. Le găsesc, într-un final, moment în care, văzându-le, mă bufnește râsul, amintindu-mi de o conversație hazlie. Noroc că nu mă vede nimeni că râd singură.

Joi seara, am pus eu la spălat și m-am dus mai repede la somn. Mihai nu doar că a mai stat puțin la calculator, dar le-a si-ntins, cu drag, zice el, pe uscător.

Vine, șugubăț, în dormitor:
-Iubita, ești o adevărată colecționară!
Eu?
-DA, tu! Și mai ascunzi și tare bine obiectele: mașina noastră de spălat avea un întreg arsenal. La început, am gasit doua cuie strâmbe, apoi o brichetă, un pix, două chei pe un rotocol și iar un cui ruginit.

Nu-l mai puteam asculta. Râdeam în hohote, bucurându-ma, lăuntric, că mașina încă n funcționează. Vedeam, clar, ce uitasem să controlez, înainte de spălare: un hanorac. Al meu, desigur. Cheile erau tot ale mele, și cuiele, și pixul. Doar bricheta nu, dar nu pot ști dacă nu am furat-o precum o coțofană ce sunt. Eu mai mereu sucesc obiecte pe pereți. Ei, și bat cuie, scot cuie. În buzunarele mele vor exista mereu o șurubelniță, o sfoară, chestii ajutătoare. Fără buzunare nu pot trăi. Mi-am pus până și la rochie de seară. Pai, io unde îmi ascund mâinile când nu îmi sunt de folos? Nu, obiecte ascund doar în caz de meșterit, nu îmi plac buzunarele umflate, să le zic așa.

Ah, și un leu. Cel mai valoros, prietenii știu de ce. Sunt colecționară de bancnote de un leu. Bine, pe termen scurt, că de se aduna prea mulți lei, îi cheltui.

De acum, de câte ori voi lua cele două chei,..voi zâmbi,..aducându-mi aminte de intonația perfectă a lui Mihai, care nu mă certa, nu mă dojenea, ci era amuzat de întâmplare.

Ps. uitasem cel mai important: țumburucul de la mașina, de la închiderea centalizată, care fiind defect, rupt adică, stătea singur într-un buzunărel de cămașă. Care cămașă nu am verificat-o, cum era firesc.

Viața chiar e ca o mașină de spălat. Ne curăță de rele, spălându-ne cu zâmbet orice rău. Și nici nu ne caută în buzunarele inimii, deși noi mai mereu uităm în ele lucruri aparent rătăcite.