Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul · Mărgăritare versificate

Întrebare vinovată..

Tăiați tot, de la rădăcină,
pustiiți locurile și viața,
aveti deja antrenament!

Copacii au căzut sub securi,
iar păduri întregi au dispărut ca-ntr-o clipă.

În tot acest timp s-a zumzăit mult
și fără de folos,
cu întoarceri și reconstituiri.

La ce bun? Cui folosește?

Alfabetul se învață o singură dată;
de repetat, repetăm multe,
însă ce bine ar fi să învățăm, din nou, a ne naște,
poate atunci ne vom naște odată cu iarba,
cu frunza, cu râul, cu marea,
cu istoria, cu prima emoție aparte,
cu primul pas făcut singur;
și nu, nu acela ce seamănă cu cel când înveți mersul,
ci cu acela pe care l-ai făcut când ți s-a născut alegerea proprie.

Acum înțeleg de ce merg, uneori, de-a bușilea.

Dar nu, eu nu pot să mă mai nasc o dată,
nu am câștigat acest drept,
pot doar să privesc, vinovată,
ochi nevinovați.

Ai cui oare?

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Colecționara

Îmi caut eu, disperată, cheile. Le găsesc, într-un final, moment în care, văzându-le, mă bufnește râsul, amintindu-mi de o conversație hazlie. Noroc că nu mă vede nimeni că râd singură.

Joi seara, am pus eu la spălat și m-am dus mai repede la somn. Mihai nu doar că a mai stat puțin la calculator, dar le-a si-ntins, cu drag, zice el, pe uscător.

Vine, șugubăț, în dormitor:
-Iubita, ești o adevărată colecționară!
Eu?
-DA, tu! Și mai ascunzi și tare bine obiectele: mașina noastră de spălat avea un întreg arsenal. La început, am gasit doua cuie strâmbe, apoi o brichetă, un pix, două chei pe un rotocol și iar un cui ruginit.

Nu-l mai puteam asculta. Râdeam în hohote, bucurându-ma, lăuntric, că mașina încă n funcționează. Vedeam, clar, ce uitasem să controlez, înainte de spălare: un hanorac. Al meu, desigur. Cheile erau tot ale mele, și cuiele, și pixul. Doar bricheta nu, dar nu pot ști dacă nu am furat-o precum o coțofană ce sunt. Eu mai mereu sucesc obiecte pe pereți. Ei, și bat cuie, scot cuie. În buzunarele mele vor exista mereu o șurubelniță, o sfoară, chestii ajutătoare. Fără buzunare nu pot trăi. Mi-am pus până și la rochie de seară. Pai, io unde îmi ascund mâinile când nu îmi sunt de folos? Nu, obiecte ascund doar în caz de meșterit, nu îmi plac buzunarele umflate, să le zic așa.

Ah, și un leu. Cel mai valoros, prietenii știu de ce. Sunt colecționară de bancnote de un leu. Bine, pe termen scurt, că de se aduna prea mulți lei, îi cheltui.

De acum, de câte ori voi lua cele două chei,..voi zâmbi,..aducându-mi aminte de intonația perfectă a lui Mihai, care nu mă certa, nu mă dojenea, ci era amuzat de întâmplare.

Ps. uitasem cel mai important: țumburucul de la mașina, de la închiderea centalizată, care fiind defect, rupt adică, stătea singur într-un buzunărel de cămașă. Care cămașă nu am verificat-o, cum era firesc.

Viața chiar e ca o mașină de spălat. Ne curăță de rele, spălându-ne cu zâmbet orice rău. Și nici nu ne caută în buzunarele inimii, deși noi mai mereu uităm în ele lucruri aparent rătăcite.

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Cămașa mea de noapte

 

Se scuturase toată iubirea din povești,
Cernea din ropotul de zâmbet întâmplări suave,
M-am așezat în drum și le-am cules, firesc,
Purtam, încă, pe mine, cămașa mea de noapte.

Zornăiau tainic fapte și… jurăminte fine,
În poala-mi de mătase se amestecau emoții,
Genunchii mei trădau ce dor mi-era de tine,
Iar pe cărări de piatră pierdusem doar saboții.

Desculță căutam ca-n basmul de demult,
Cu Hansel și cu Gretel, când semne au lăsat,
Vreo două mici istorii cu freamăt și tumult
Să întregesc romanul ce pare demodat.

Prin pletele-mi nuiele mi se ascunde fața,
N-am zămislit nuvela promisă printre șoapte,
Pe tivul invizibil se tighelise viața,
Iar eu, încă-mi purtam cămașa mea de noapte.

Mai bine adorm cuvinte, iubirile, trecutul,
Ce rost mai are acuma să țes povești tăcute?
Cămașa mea de noapte fusese, totuși, scutul
Realului din tine pitit în nopți absurde.

Nu mă trimite-n lume să prind muze boeme,
Voi pierde încet măsura și visele deșarte,
Și nu voi scrie cartea, nuvele sau poeme,
Mai bine aș adormi-n cămașa mea de noapte.

Și m-ai rescrie tu, privindu-mă cum dorm,
Cu mâna pe-a ta frunte, căci eu-ți vorbesc prin somn.

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Șotron cu vorbe

Ropot vesel. Zgomot fin;
Dans de fluturi. Cer senin;
Șezătoare. Ii în soare;
Iarbă verde. Sărbătoare.
Plâng copacii. A plouat;
Casa strigă. S-a udat!
Mă topesc. Sunt înghețată.
Ce aromă? Ciocolată!
Cade cerul! Ți se pare!
Prinzi cu mâna. Nor din zare.
Curcubeu? Arest pictat.
Punți de vise. Pod curbat.
Strâng fărâme. Ți le iau!
Îmi ceri clipe. Ți le dau.
Joc șotron. Tu râzi de mine;
Mă lovesc. Fug iar de tine;
Tu mă prinzi. Eu mai rămân;
Fredonez. Tu mă îngâni!
Mă alint. Am iar cercei.
Nu-s cuminte. Dar mă vrei.

Te salut, lume! Aici plouă, plouă, plouă….dar în mine e soare!

 

Mărgăritare versificate

Nu-i mai știu mării conturul

Nu-i mai știu mării conturul,
nu-i mai port în suflet valul
am pierdut din ochi, ca fumul,
alga, scoica și chiar malul.

Nu mai cred în geamandură,
uit nisipul de sub tălpă
ce ardea ca o fiertură
din paharul cu otravă.

Nu aud vuiet și-n soare
nu-mi mai port coapsele pline,
pescărușii dacă zboară,
zboara în amintiri senine.

Nu simt briza, nici faleza
n-am mai prins-o pe sub pași,
iar ca simplă ipoteză,
doar uitarea mi-a fost naș.

Cherhana, și stuf, și pește,
alge, hidrobicicletă,
un șezlong parcă-mi vorbește
de vacanță desuetă.

Toate-s bucățele prinse
în memoria-mi blocată,
le simt ca pe niște vise,
din visări de altădată.

Prin nisipul din furtună
vreau să trec ca o uimire,
pe stabilopozi, spre lună,
să mă-nchin a mulțumire;

Și să uit că numai vara,
marea merită amintiri,
aștept toamna să-mi apară
valul unei noi iubiri;

 

Să îmi plec fruntea pe țărmul
ce mă știe, simt eu bine,
să-i aud, din nou, vacarmul
și s-o port, pe veci, în mine,

…într-o nouă amintire.

plaja vadu – Marea Neagra, sursa- internet