Mărgăritare versificate

Nu-i mai știu mării conturul

Nu-i mai știu mării conturul,
nu-i mai port în suflet valul
am pierdut din ochi, ca fumul,
alga, scoica și chiar malul.

Nu mai cred în geamandură,
uit nisipul de sub tălpă
ce ardea ca o fiertură
din paharul cu otravă.

Nu aud vuiet și-n soare
nu-mi mai port coapsele pline,
pescărușii dacă zboară,
zboara în amintiri senine.

Nu simt briza, nici faleza
n-am mai prins-o pe sub pași,
iar ca simplă ipoteză,
doar uitarea mi-a fost naș.

Cherhana, și stuf, și pește,
alge, hidrobicicletă,
un șezlong parcă-mi vorbește
de vacanță desuetă.

Toate-s bucățele prinse
în memoria-mi blocată,
le simt ca pe niște vise,
din visări de altădată.

Prin nisipul din furtună
vreau să trec ca o uimire,
pe stabilopozi, spre lună,
să mă-nchin a mulțumire;

Și să uit că numai vara,
marea merită amintiri,
aștept toamna să-mi apară
valul unei noi iubiri;

 

Să îmi plec fruntea pe țărmul
ce mă știe, simt eu bine,
să-i aud, din nou, vacarmul
și s-o port, pe veci, în mine,

…într-o nouă amintire.

plaja vadu – Marea Neagra, sursa- internet

 

2 gânduri despre „Nu-i mai știu mării conturul

Lasă un răspuns