Înșir, deșir, cos, descos cuvinte
Încorsetată în atâtea frici
Am uitat numele zilei de azi;
Nici nu mă chinui să-l aflu,
Îmi pare aceeași,
Doar că azi mi-e albastru
Și port o amintire căpruie,
O brățară din pietre turcoaz,
Iar la gât îmi zornăie bănuți de argint.
Știu, par o sorcovă în plină vară,
Dar altfel cum aș trece,
Senin, peste un Marte retrograd?
ip
Când te întorci în aceleași păcate,
și-ntâlnești iritări ce te dor,
când din răsucire n-ajungi prea departe,
și n-ai termen prescris în amor;
când n-ai stare, dar te simți un spectacol,
și nu dai atenție prin prejur,
perspectiva nu-ți e un obstacol,
și nici inima nu mai bate destul,
poți jura ca ești pe drum fără țintă,
deși ținta-i un fel de răspuns,
că păcatul, mai degrabă-i oglindă,
alintare venită de Sus,
și-ntrupat în mai multe emoții,
pari că pui de-o distracție fină,
prajitură din foi de tentații
n-o mănânci chinuită de vină;
te intrebi de ce nu ai stare,
de ce-ti bate un gong cam basist
de ce-ți e iubirea preocupare
și de ce sună totul cam trist?
Păi, e simplu, deși nu prea pare,
însă tâlcul stă tot în cuvânt,
m-am gândit să scriu o scrisoare,
s-o dedic „vânării de vânt”-
tinereții – ce pare că pleacă,
dar se îmbarcă pe arca lui Noe,
că iubirea de sine nu îneacă
bucurii vindecate-n aloe
adunată în anii mei tineri,
căci am inima plină, acasă,
îmi voi strânge în plete luceferi
și promit, voi mai frumoasă!
…căci vârsta o fi ea doar un număr,
dar nu mă consolez c-o zicală,
mai degrabă s-o bat eu pe umăr
și s-o trimit, repetentă, la școală!
De ceva timp nu am mai folosit cuvinte impuse, din clubul celor 12 cuvinte. Azi, am aici douăsprezece norocoase – rasucire, termen, spectacol, stare, atenție, perspectiva, alintare, prajitura, aloe, basist, preocupare, distractie.
Prin mansarda cu flori se ascunde o iubire
Clandestină, fierbinte, indecentă în fapt,
Se topesc fantezii, timpul curge-n neștire
Și cearceafuri se strâng, inutil, lângă pat.
Prin geamlâcul oval prinde ziua să intre,
Să asculte cuminte un poem deocheat,
Se aude cum gem sentimentele mute,
În amor pasager și cuvintele tac.
Pe un braț de fotoliu zace o fustă înflorată,
Înflorite-s și plantele de prin podul umbros,
Nu își pierd amorezii tot elanul deodată
Se întorc în apusuri ridicate de jos;
Și tăcuți își cuprind toată clipa măruntă,
Iar în inimi le cresc simfonii fără sens,
Se trăiește puternic, se trăiește cu ciudă,
Iar din ei parcă-n lume toate grijile ies.
Nu-i așa că-n secunde în care vremea ne arde
Te-ai iubi pătimaș, lâng-un geam, în mansarde?
Ei, nu m-aștept să recunoști imediat,
Dar deja îți văd ochii ațintiți înspre pat.
Într-o seara, om drag mi-a zis că nu s-ar mira sa cer și la piață, legume și verdețuri, în rime.
Ce drăguț!, mi-am zis. Parcă mă și aud recitând poeme negustoreselor:
Buna ziua, dati-mi roșii,
Puneți de vreo patru lei,
Și, va rog, iau toți cartofii,
Să îi satur pe ai mei.
Cumpăr și un castravete,
Iau și puțin leuștean,
Și de îmi dați și un ardei verde,
Nu-mi rămâne niciun ban!”
Te salut, lume! Cu rime să ne fie ziua!
Te păstrez ca pe un mir dulce,
în celula mea de gând,
tu mi-ești prizonier în suflet,
evadezi din când în când.
Tu răsari ca o mușcată,
în fereastra inimii,
roșu-n lacrima curată,
eu te prind in poezii.
În lădița mea de zestre,
strâng cuvinte ce se cos,
nimeni nu te-o ști ca mine,
nici pe față, nici pe dos.
Fluturi des flamura dreaptă,
mândru ești ca un catarg,
tu ești omul care pleacă,
eu sunt cel rămas pe prag
Iar din jocurile noastre,
prea cuminți și prea firești,
ne purtăm galben-albastru,
eu îți sunt, și tu îmi ești!
De pe scena fără nume,
și fără cortină trasă,
eu-ți sunt ție mereu munte,
iar tu mie mi-ești „acasă”!
