Mărgăritare versificate

Omului meu, cu zmeie tricolore

Te păstrez ca pe un mir dulce,
în celula mea de gând,
tu mi-ești prizonier în suflet,
evadezi din când în când.

Tu răsari ca o mușcată,
în fereastra inimii,
roșu-n lacrima curată,
eu te prind in poezii.

În lădița mea de zestre,
strâng cuvinte ce se cos,
nimeni nu te-o ști ca mine,
nici pe față, nici pe dos.

Fluturi des flamura dreaptă,
mândru ești ca un catarg,
tu ești omul care pleacă,
eu sunt cel rămas pe prag

Iar din jocurile noastre,
prea cuminți și prea firești,
ne purtăm galben-albastru,
eu îți sunt, și tu îmi ești!

De pe scena fără nume,
și fără cortină trasă,
eu-ți sunt ție mereu munte,
iar tu mie mi-ești „acasă”!

Pentru ca maine e ziua tricolorului nostru, și cum nu cunosc un om mai indragostit de al nostru steag, versurile acestea sunt pentru sotul meu, omul cu zmeie tricolore

4 gânduri despre „Omului meu, cu zmeie tricolore

  1. Greu să rămân imună în fața unor astfel de versuri.. Și când cunosc și știu ce fac și „muntele”, și „acasă”…o mare reverență pentru fiecare în parte. Să vă țină Dumnezeu sănătoși dragilor, că mare bucurie aduceți cu voi!

    1. Știi, tocmai ce zic in poem că eu rămân in prag, dar lui i-am dăruit acel „acasă”. Muntele voi fi mereu eu, capricios, de neclintit în același timp, cu capcanele naturii deasupra. El liniștea. Omul care știe a îmblânzi totul. Mulțumim, Nicoleta. Eu mă rog să aibă șansa de a face mai mult ceea ce iubește fără a mai simți că se risipește prin alte lucruri.

Lasă un răspuns