Iunie spre iulie

Iunie de acum e în vise,
Și-a luat lumea în spinare,
Nici cireșe, nici caise
N-are nici sejur la mare.

Și-a pus pelerina mov,
Și-a turnat cam în neștire
Ploaie deasă, strop cu strop,
Peste întreaga omenire.

Să mă bucur că-i fugară?
Păi, nu știu ce am de spus!
M-a plouat cât să-mi ajungă
Două vieți și una-n plus.
Doar privind la verde crud,
Știu că nu regret că-i dusă,
Mi-a lăsat sufletul ud
Și un iulie la ușă.

Mă întreb, s-o uit pe loc
Ori s-o port ca frumusețe?
Ea s-o-ntoarce ca un troc,
Veche eu, ea nou nouță!

sursa: pinterest

Nu știu….

Astăzi mă simt mai nu știu cum,
Și… nu știu ce mi-ar trebui,
Un nu știu cui m-aș jelui
nu știu cine e… nicicum.

Tu nu te prinde în jocul meu,
nu știu când îl terminăm,
Și nu știu unde îl jucăm
Pe nu știu câte de un leu.

Iar de te riști ai grijă mare!
Nu știu câți alții ar fi în stare
Să se avânte în mișcare
În viața unui nu știu care

….a îndrăznit să scrie ȘTIU,
Într-un regat numit „NU ȘTIU”

cum sa explic și cui?

Alei de munte


Tema aleasă, in jocul cu numarul 179, din clubul celor 12 cuvinte,  poarta numele – „alei de munte” și  are ca semn și aceasta fotografie care e, de fapt, imaginea unei strazi din orasul meu, pe care eu o iubesc enorm. Asa ca, da, poate fi o alee de munte, dar e mai degrabă o stradă de poveste, din intamplarile nimicului de fiecare zi, unde te poți pierde fără să ți se pară că ai trecut pe acolo și cu o zi înainte. O privești ca pe o prietenă, ca pe bucătăria unde îți bei cafeaua zilnic, ca pe o rudă îndepărtată de care ți-e drag, ca pe o carte răsfoită de multe ori, ca pe prăjitura de care nu te saturi niciodată, ca pe povestea ce s-a scris și nu s-a întâmplat sau s-a întâmplat și nu s-a scris, ca pe azi, ca pe strada cu taine de granit tocit.  Și, cumva, nasc poveste, întâmplată, neîntâmplată, dar vie:

 

Pașii mei sunau a gol pe caldarâmul sec și trist, umbrind pecețile altor pași care se voiau nemuritori și prinși definitiv în piatra cubică. Mergeam ca după o beție, mahmură de neiubire, sau de prea multă, înca nu știam cu siguranță, sprijinind în vârful degetelor tencuiala veche a clădirilor cunoscute, prea cunoscute, încât, oprindu-mă lângă ele, îmi păreau că-mi vorbesc, că mă salută și că mă susțin să nu mă preling pe griul străzii. Mergeam anapoda, mergeam sinuos, mai mult a întoarcere, a răsucire, a răzgândire, un pas în față, unul în lateral, strecurând tropăit cadențat, de parcă aș fi vrut a exersa câțiva pași de dans irlandez.

Dar atunci nu aveam habar de nimic. Îmi spusesei sa fiu „la trei fără ceva”, în fața „butoiului cu flori”. Nu am întrebat nimic, nici fără câte, nici ce butoi, nici de casă și nici cum era zugrăvită fațada. Mergeam în neștire pe „aleea cu inima împietrita”, cum o numeam eu, după iubita lui domnul Ion, pictor de suflete, care, după ce a fost părăsită de acesta, a jurat că nimeni nu o va mai face să iubească.

S-a înșelat, deși ea crede și acum că se ține de cuvânt; doar că porumbeii pe care-i hraneste, seară de seara, o fac să rosteasca – „iubirile mele dragi”, dezlegând legăminte. Seara mă făcea să-mi fi dorit a fi dimineață, să aud cum trebăluiesc proprietarii puținelor cafenele, zornăind de zor prin vitrinile lor goale, în încercarea de a aproviziona cu ceva patiserie caldă și niscaiva cafea, poate, poate ar aroma „aleea inimii impietrite” cu parfum exotic din alte iubiri mai gastronomice. Asa ma multumeam sa numar portile, sa inventariez ghivece si sa rostesc descantece care sa faca sa dispara gratii hidoase de la ferestre cu tocuri de lemn vechi, frumos, ce se zareau sfios dintre increngaturi deloc armonioase. Butoiul cu flori! „Ce pacoste de loc mi-a ales pentru a ne intalni!”, mi-am zis, exact ca relatia noastra, mahmura si ea, din beții pasagere, adormită și resuscitată de atatea ori de cate un sarut energic in care imi topeai toate indoielile.

După ce am amestecat pe degete cel putin zece nuante de tencuială, m-am oprit in fata unui loc ce se asemana cu descrierea facuta cu mult timp inainte. Un loc care mirosea a nimeni, a nimic si a trecere uitata mă indeparta și ma izgonea fara drept de apel. Butoiul era, de fapt, o părere; trei doage amarate in care mai dormeau trei buruieni și cinci gandaci supărați, iar eu am lovit cu piciorul a înțelenire fortata dar si parca a spune – „am fost aici, plec de aici”.

Mi-am șoptit că nimeni nu merită popas atat de neatractiv, iar, după ce am numarat zece chistoace de tigari, din care trei fara filtru, mi-am zis ca ar trebui sa ma mut pe partea cealalta a aleii si sa simt alte tencuieli pe degete. De fapt, te uitasem, acolo, intre cercurile ruginite ale butoiului-nebutoi, rătăcit într-o pseudo poveste mahmura de tinerete incerta.

Pe alee de oras prafuit, mi-am intors pașii și imi zambeste, din acelasi loc, o muscata imensa, roșie, hranita bine, ca amintirea mea, care inca iși bate cadenta in pietre de granit obosit.

Orasul e altul, doar sunetul acelasi….trop-trop

Să nu te cauți unde…

Să nu te cauți unde nu ești,
Nu vei fi și nu vei vrea sa fii, vreodată,
Si daca îți pare frumos și ispititor decorul.
Cuvintele împart oamenii,
Chiar daca acum nu mă credeti când spun asta.

Eu mai bine le tac.
Am văzut că dacă le aduc, de-a valma,
Nu cu pipeta sau măsurate cu rigla,
Amețesc interesul.

Eu nu mă caut in alte slove.
Prefer să mă înec in ale mele
Și, la nevoie, să îmi inventez câteva
Pe care să le port senină
Prin Universul asta care ne răspunde
Atât de frumos.

A stat ploaia, e sărbătoare. Avem și noi bucuria sărbătoritului suprem și spulber raceala cu metehne noi. Pe cele vechi, le alung. Inspirata de om bun, va doresc zi frumoasa!

Te salut, lume! Deja în binecunoscutul meu salut mă găsesc fără să mă caut, pentru că e primul meu gând simplu către voi! Și e plin de drag!

Sursa:pinterest
Fii unic!

Fata-frunză

Era fata frunzelor. Era înfrunzită toată, îi creșteau frunze pe mâini, picioare, pe glezne și trup, avea păr de salcie și degete de salcâm, liliac în inimă și flori de soc pe spate, de parcă purta aripi de înger. Iar când trecea, îți punea în palmă povesti. Însă poveștile ei sângerau; îți sângerau așa printre degete de te trezeai că îți retragi mâinile și îți plecai ochii împovărat de greutatea întâmplărilor lăsate zălog.

Ea foșnea cu fiecare pas și te înțepa cu spinii cuvintelor direct în partea aia responsabilă cu emoțiile. Nu merita nici să te ferești, cumva era atrăgătoare și te seducea ușor dar te abandona într-o durere scurtă, nedorită, și aproape că-ți mușcai buzele de neputință că nu ai fost suficient de puternic să o refuzi.

Poate faptul că înfrunzea și desfrunzea în toate anotimpurile, plus cele două ale ei personale, iubirea și moartea, o făceau să nu se sfiască a dramatiza și a ascute, sub poveri nevăzute de ochi prietenoși, întâmplări care altora le-ar părea banale. O durea durerea, o durea nedreptatea, o durea faptul că doar ea simțea mai acut cum se stricau…. lumea, omul, gândul. Se contopea cu pădurea, când nu dorea a fi văzută și se scutura toată de frunze când știa că a stat prea mult în nemișcare.

Fata frunză nu suporta urâtul din jur, dar mereu găsea o piatră, un zâmbet de om năpăstuit, o lumină de speranță într-o văgăună murdară și îți aducea povestea în ochi, foșnind și înmugurind speranțe.

Unii primeau tot sângerând, alții sătui să tot li se amintească de diferențele dintre noi, de parcă nu s-ar lovi mereu de ele, îi abandonau crengile și mirajul de verde. Unii chiar o vedeau uscată și galbenă, deși se unduia în cuvinte că nimeni alta. Tot ce doare, alungă, nedrept, și te face alergător de cursa lungă, pe tine, omul care vede puful de păpădie concret, nu descântec al vieții imposibile.

Uneori îți vine să o întrebi la ce bună atâta măiestrie de cuvânt, dacă îți tulbură frumusețea, chiar și cea închipuită, dorită, idealizată?  Sa asculți vorbele ei părea, mai degrabă, un supliciu, fascinant, insa, și fascinat rămâneai pe gânduri neștiind dacă ți-a plăcut sau nu. De ce să umbli în picioarele goale prin spinii vieții când te poți încălța și feri de răni ce vor dispărea, astfel, cu siguranța?, îti venea să te întrebi.  De ce ar pune cineva verde în mocirla urât mirositoare, iar apoi ți-ar servi-o ca pe un tort din care, cu prima linguriță luată, ar curge veninul și groaza?

Sunt alegeri pe care le facem simplu, doar că mulți dintre noi departajăm; nu îmbinăm și nu prezentăm urâtul ca pe o hidoșenie încântătoare. Și sângeram. Iar dacă vedem roșul acela curgând din noi, din rănile noastre de gând, ne ia leșinul, se instaleaza moliciunea și ne scurgem printre cei care sunt ca noi, parând totul mai cu îngăduință. Suntem slabi, cu siguranță, dar ne știm astfel, obosiți de negrul drobului de sare care oricum va cădea dacă va vrea să cadă, dar și extenuați de slalomul pe care-l facem, minut cu minut, prin șerpuiri de drumuri anevoioase. Parcă am dori să vedem că floarea-i floare și zâmbetul zâmbet, nu grimasă sau rânjet posibil; parcă am vrea să știm că viața e lumină și că moartea nu e decât un punct final, căpătat mai devreme sau mai târziu, dar fără invocări cu sau fără esență.  Parca am dori sa nu ne mai certe nimeni doar pentru ca aratam ca si cand am luat o pauza din toate, mai ales di agresivitatea unora, din evaluari nefondate și din ridicarile de sprancene care, cu siguranță, vor fi semnul că ai ajuns pe teren minat.  Parcă, da, da…parcă…

Poate și de asta pe fata frunză o exilăm discret, cu o simplă bătaie de pleoapă, printre copaci și mărăcini, să își prindă poveștile cu ace fine în cutele revoltelor sale.

Din când în când o auzim cum foșneste și ne cheamă, ca o fata morgana, cu vorbe în descrieri ample, propovăduind firescul în nefiresc, macabrul în frumusețe și ghilotinând insensibilul.

Doar că majoritatea prefera anotimpurile simple, înmugurind, înfrunzind, rodind și îngalbenindu-se a cădere. Iar toate acestea la comun.

Nu ne pasă, din păcate sau fericire, după caz și suferință interioară, de cei care parcă trăiesc ca o ardere continuă, ca un verde crud zămislit din dureri.

Foșnim și noi, foșnește și fata frunză. Dar muzica e alta. Din păcate, și eu aud muzica tuturor. Și nu regret. Dar câteodată, ascult muzica fetei frunză. Câteodată!

Sunt banală spre neinteresant, spuneam cândva, și observ adeseori Înaltul din lucruri. Doar că nu am ambiții; astfel traduc bucuria sau urâtul fără să provoc nimănui dureri de o clipă. Am fost cândva un fel de fată-frunză. Nu mai vreau. Mai bine nu mai zornăi a cuvânt, a pădure, a verde. Și tăcerea are amintiri tulburi, nici pe aceea nu o doresc. Ne tot înghesuim spre a îmblânzi din neajunsurile vietii noastre cosmetizandu-le sub forma de „lecții” sau iertare, ori domolind arșita inca simtita sub ape repezi și reci de uitare. Poate doar înfrunzind mereu sa pastram adevaratul verde al inimii. Unul roditor. Si sa fim blanzi cu noi caci nimeni n-o va face. Dar cine sunt eu să emit concluzii? Nici măcar …fată-frunză!

Sursa: pinterest