Alei de munte


Tema aleasă, in jocul cu numarul 179, din clubul celor 12 cuvinte,  poarta numele – „alei de munte” și  are ca semn și aceasta fotografie care e, de fapt, imaginea unei strazi din orasul meu, pe care eu o iubesc enorm. Asa ca, da, poate fi o alee de munte, dar e mai degrabă o stradă de poveste, din intamplarile nimicului de fiecare zi, unde te poți pierde fără să ți se pară că ai trecut pe acolo și cu o zi înainte. O privești ca pe o prietenă, ca pe bucătăria unde îți bei cafeaua zilnic, ca pe o rudă îndepărtată de care ți-e drag, ca pe o carte răsfoită de multe ori, ca pe prăjitura de care nu te saturi niciodată, ca pe povestea ce s-a scris și nu s-a întâmplat sau s-a întâmplat și nu s-a scris, ca pe azi, ca pe strada cu taine de granit tocit.  Și, cumva, nasc poveste, întâmplată, neîntâmplată, dar vie:

 

Pașii mei sunau a gol pe caldarâmul sec și trist, umbrind pecețile altor pași care se voiau nemuritori și prinși definitiv în piatra cubică. Mergeam ca după o beție, mahmură de neiubire, sau de prea multă, înca nu știam cu siguranță, sprijinind în vârful degetelor tencuiala veche a clădirilor cunoscute, prea cunoscute, încât, oprindu-mă lângă ele, îmi păreau că-mi vorbesc, că mă salută și că mă susțin să nu mă preling pe griul străzii. Mergeam anapoda, mergeam sinuos, mai mult a întoarcere, a răsucire, a răzgândire, un pas în față, unul în lateral, strecurând tropăit cadențat, de parcă aș fi vrut a exersa câțiva pași de dans irlandez.

Dar atunci nu aveam habar de nimic. Îmi spusesei sa fiu „la trei fără ceva”, în fața „butoiului cu flori”. Nu am întrebat nimic, nici fără câte, nici ce butoi, nici de casă și nici cum era zugrăvită fațada. Mergeam în neștire pe „aleea cu inima împietrita”, cum o numeam eu, după iubita lui domnul Ion, pictor de suflete, care, după ce a fost părăsită de acesta, a jurat că nimeni nu o va mai face să iubească.

S-a înșelat, deși ea crede și acum că se ține de cuvânt; doar că porumbeii pe care-i hraneste, seară de seara, o fac să rosteasca – „iubirile mele dragi”, dezlegând legăminte. Seara mă făcea să-mi fi dorit a fi dimineață, să aud cum trebăluiesc proprietarii puținelor cafenele, zornăind de zor prin vitrinile lor goale, în încercarea de a aproviziona cu ceva patiserie caldă și niscaiva cafea, poate, poate ar aroma „aleea inimii impietrite” cu parfum exotic din alte iubiri mai gastronomice. Asa ma multumeam sa numar portile, sa inventariez ghivece si sa rostesc descantece care sa faca sa dispara gratii hidoase de la ferestre cu tocuri de lemn vechi, frumos, ce se zareau sfios dintre increngaturi deloc armonioase. Butoiul cu flori! „Ce pacoste de loc mi-a ales pentru a ne intalni!”, mi-am zis, exact ca relatia noastra, mahmura si ea, din beții pasagere, adormită și resuscitată de atatea ori de cate un sarut energic in care imi topeai toate indoielile.

După ce am amestecat pe degete cel putin zece nuante de tencuială, m-am oprit in fata unui loc ce se asemana cu descrierea facuta cu mult timp inainte. Un loc care mirosea a nimeni, a nimic si a trecere uitata mă indeparta și ma izgonea fara drept de apel. Butoiul era, de fapt, o părere; trei doage amarate in care mai dormeau trei buruieni și cinci gandaci supărați, iar eu am lovit cu piciorul a înțelenire fortata dar si parca a spune – „am fost aici, plec de aici”.

Mi-am șoptit că nimeni nu merită popas atat de neatractiv, iar, după ce am numarat zece chistoace de tigari, din care trei fara filtru, mi-am zis ca ar trebui sa ma mut pe partea cealalta a aleii si sa simt alte tencuieli pe degete. De fapt, te uitasem, acolo, intre cercurile ruginite ale butoiului-nebutoi, rătăcit într-o pseudo poveste mahmura de tinerete incerta.

Pe alee de oras prafuit, mi-am intors pașii și imi zambeste, din acelasi loc, o muscata imensa, roșie, hranita bine, ca amintirea mea, care inca iși bate cadenta in pietre de granit obosit.

Orasul e altul, doar sunetul acelasi….trop-trop

Omului meu, cu zmeie tricolore

Te păstrez ca pe un mir dulce,
în celula mea de gând,
tu mi-ești prizonier în suflet,
evadezi din când în când.

Tu răsari ca o mușcată,
în fereastra inimii,
roșu-n lacrima curată,
eu te prind in poezii.

În lădița mea de zestre,
strâng cuvinte ce se cos,
nimeni nu te-o ști ca mine,
nici pe față, nici pe dos.

Fluturi des flamura dreaptă,
mândru ești ca un catarg,
tu ești omul care pleacă,
eu sunt cel rămas pe prag

Iar din jocurile noastre,
prea cuminți și prea firești,
ne purtăm galben-albastru,
eu îți sunt, și tu îmi ești!

De pe scena fără nume,
și fără cortină trasă,
eu-ți sunt ție mereu munte,
iar tu mie mi-ești „acasă”!

Pentru ca maine e ziua tricolorului nostru, și cum nu cunosc un om mai indragostit de al nostru steag, versurile acestea sunt pentru sotul meu, omul cu zmeie tricolore

În fereastra sufletului

În fereastra sufletului am pus mușcate și petunii,

Deși la grădinărit nu mă pricep,

Ba uit să le ud, ba le inund cu emoții,

Ba se usucă în soarele ochilor indiscreți,

Iar de învățat despre binele lor

Nici acum nu am habar.

 

 

Totuși, mai mereu se găsește cineva

Să-mi dea îngrășământ potrivit,

Să le pliveasca cu grijă din grijă,

Să mi-aducă aminte ce frumoase sunt

Si cat de greu au înflorit în inimă.

 

 

Mușcatele deja curg colorat pe margini de suflet,

Iar eu nu vreau  să intinzi mâna si sa furi un fir,

Mai bine cere-mi.

Mi-a luat o viață să știu de ce zâmbesc roșu.

 

 

Parcă nu mai am timp să nasc alte povești,

Alte zâmbete, alte buruieni, chiar.

Din cele sădite, fereastra  sufletului meu

Ramane mereu deschisă și împodobită,

 

Curgând,

pe ziduri de trup,

flori-povestite!

 

 

fereastra sufletului, cu mușcate...