Tu răsari ca o mușcată,
în fereastra inimii,
roșu-n lacrima curată,
eu te prind in poezii.

În lădița mea de zestre,
strâng cuvinte ce se cos,
nimeni nu te-o ști ca mine,
nici pe față, nici pe dos.

Fluturi des flamura dreaptă,
mândru ești ca un catarg,
tu ești omul care pleacă,
eu sunt cel rămas pe prag

Iar din jocurile noastre,
prea cuminți și prea firești,
ne purtăm galben-albastru,
eu îți sunt, și tu îmi ești!

De pe scena fără nume,
și fără cortină trasă,
eu-ți sunt ție mereu munte,
iar tu mie mi-ești „acasă”!