Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ploaie cu repetiție și dimineți noi

Ploaie cu repetiție și dimineți noi

Adulmec zorile de pe un strop de rouă razleață ce se prelinge pe fereastra sufletului. Mi se aburește geamul-oglindă, acela în care mă privesc pe furiș când cred că nu mă vede nimeni și-mi vine să joc x și zero plusând spre victorie. Îmi miroase a mâl și a ud, a nisip și a mușchi jilav, aud cum scârțâie salcâmul din marginea stâncii și cum câinele cu ochi de Gavroche își curăță culcușul cu ghearele. Tare curățel mai e. Cetele de pițigoi stau în socul care bate în geam obsesiv, de parcă ar vrea să-i deschidem. Nu-și mai încape în ramuri de atâta bogăție frunzească. Se ciripește pe o grămadă de voci, iar eu ma întind ca o pisică să văd albul zilei înroșindu-se pentru întâia oară. Nu văd nimic, sunt leneșă, iar grinda dinspre fereastră mă încurcă tare. Mă întorc pe o parte și număr ochiurile din lemn, acelea care pentru alții sunt semn de imperfecțiune, iar pentru mine sunt viață, semn ca au fost vii cândva și-au încremenit, aș fi spus înlemnit, într-o poveste cu folos.

Adorm, visez, scriu în somn pe foaia memoriei și sper că, mai târziu, să transcriu totul. Închid ochii, uit, nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt; se tace în mine profund și tandru, ca într-un legământ făcut cu cineva ce veghează mereu să-mi fie bine. Mă mistuie profunzimea asta neașteptată și mă trezesc, brusc, cu privirea pironită pe acoperișul casei din vecini. Obiceiul ăsta de a mă trezi de două ori pe noapte devine obositor. Brațele îmi sunt ca de plumb, ochii torc nemulțumiri matinale și în mine se zbat cumințenii cu aripi ciunte ce nu vor să se scuture de neputințe. Îmi amintesc că sunt liberă și nu trebuie să fac nimic deosebit. Mă ascund în așternuturi privind acoperișul orașului meu.

Ploaia l-a colorat în gri-cărămiziu și l-a decorat cu broboane ca de zahăr kandel. Pe masă mă așteaptă o cafea rece și trei boabe de fistic. Zâmbesc și îmi spun că le găsesc acolo, mai târziu. Cineva îmi citește, din cartea ploii, versuri sacadate. Le descifrez molatic și le recit, în gând, împotmolindu-mă la ultimul vers. O iau de la capăt, însă îmi recunosc înfrângerea. Ploaia mă adoarme a treia oară. Nu mă mai opun. Știu, știu sigur că se va repeta ceva din vara anului 2014. Atunci ne-a plouat infernal, vorba poetului. Și, cumva, mă simt pregătită.

Sunt ca la teatru, repetiția a fost desăvârșită, la fel va fi și spectacolul verii mele actuale. Doar nu o să mă împiedic de amănunte ploioase, nu? Nu-mi răspunde nimeni; picurii împușcă acoperișul cu gloanțe oarbe și, ca-ntr-o simfonie aparte, adorm din nou. Miroase a cafea nouă…..și a zi veche deja…., însă ploapele mele sunt grele iar eu sedusă de o moleșeală târzie. E atât de plăcut să nu te zorească nimic…., nu-i așa?

Torc și eu a ploaie și vă îndemn și pe voi să faceți la fel. Dacă nu aveți nori ca ai mei, vă trimit eu cu împrumut. Doar sa îmi cereți…

fotografia e de la prima trezire…., fix de la geamul meu oglindă…

 

Ploaie cu repetiții și dimineți noi

Mărgăritare versificate

În fereastra sufletului

În fereastra sufletului am pus mușcate și petunii,

Deși la grădinărit nu mă pricep,

Ba uit să le ud, ba le inund cu emoții,

Ba se usucă în soarele ochilor indiscreți,

Iar de învățat despre binele lor

Nici acum nu am habar.

 

 

Totuși, mai mereu se găsește cineva

Să-mi dea îngrășământ potrivit,

Să le pliveasca cu grijă din grijă,

Să mi-aducă aminte ce frumoase sunt

Si cat de greu au înflorit în inimă.

 

 

Mușcatele deja curg colorat pe margini de suflet,

Iar eu nu vreau  să intinzi mâna si sa furi un fir,

Mai bine cere-mi.

Mi-a luat o viață să știu de ce zâmbesc roșu.

 

 

Parcă nu mai am timp să nasc alte povești,

Alte zâmbete, alte buruieni, chiar.

Din cele sădite, fereastra  sufletului meu

Ramane mereu deschisă și împodobită,

 

Curgând,

pe ziduri de trup,

flori-povestite!

 

 

fereastra sufletului, cu mușcate...

 

 

 

Mărgăritare versificate

Alintul muzei

Nu-i vorbă….. că te ştiu….
 
 
E o invenţie ratată
A vreunei  stele-curtezane, 
În nefirescul rezultat,
La farmecele-i pogorâte
Asupra ta.
 
Ce vină ai tu că te-ai promis,
În zori de ziuă,
Când erai plin de amăgirea
Parfumului de floare neîmplinită?
 
Şi, deși ştiu,
N-o spun acuma.
Vreau să cerşeşti, şi să mă rogi
Şi abia, apoi,
Sa-ţi prind, în snop,
O vorbă
De alint….. celebru:
 
Mai bine …lasa-mă să cern,
Eu cerul nu mi-l iau ca semn,
Și-n somnul meu n-am sa ma cert
Cu vreo himeră, un celest absent!
 
Când cuvintele trec
Și prin mine, cerșind,
Nu știu cum, dar te prind 
Că le tulburi, zâmbind.
 
Strigi la ele, le combini,
Pui o temă la geam
Și mă faci să roșesc
Încercând să te am,
 
 
Într-un text cu amor,
Desuet și pribeag.
Nu mai bine îmi pui, 
La ferestre, un prag?
Sa nu intre vreo temă,
Vreo idee bizară,
Și să-ți scriu, despre frunze,
Sau de lumea de afară?
 
 
 
Între noi nu-s povești
Cu amoruri topite
Și cuvintelor dau 
Doar tributuri dospite;
În covata ce-mi ține 
Chiar și stelele-inimi,
Doarme albastrul de lut
Din al vorbelor spini,
Mă înțeapa, mereu,
Pe sub coaste, în sus,
Si m-apuca povesti
Fara noimă, de spus.
 
 
 
Nu-i vorbă ca te stiu, mă trezesc repetând,
Plictisit, un cer-muză, mă tot vrea surâzând,
…..în somn,
când cuvintele-adorm!
ps. nu cred ca e om care scrie, sa nu viseze texte care, dimineata, se scurg de nici nu zici ca au existat vreodata…