Pe cerul inimii mele

Pe cerul inimii mele se îmblânzesc norii în gămălii de soare scurs. Stau în caravane molatice și beau ceai roșu picurând lacrimi arămii care cad ropotit ca-ntr-o sonată difuză și puțin anapoda.

Eu nu mai înțeleg nimic din ceea ce mi se aglomerează prin mine și tac alb, dar îmi pregătesc o umbrelă.

Norii mei au lăsat ceaiul și s-au luat la harță, de s-au înnegrit de ciudă, tulburând cerul inimii mele cu umbre noi.

Care te știi îmblânzitor de nori și inimă?

Am pus de ceai, poate-i ademenești în ciob de sticlă și îi rostogolești în alte inimi.

A mea e cam îngrijorată.

 

Ploaie cu repetiție și dimineți noi

Ploaie cu repetiție și dimineți noi

Adulmec zorile de pe un strop de rouă razleață ce se prelinge pe fereastra sufletului. Mi se aburește geamul-oglindă, acela în care mă privesc pe furiș când cred că nu mă vede nimeni și-mi vine să joc x și zero plusând spre victorie. Îmi miroase a mâl și a ud, a nisip și a mușchi jilav, aud cum scârțâie salcâmul din marginea stâncii și cum câinele cu ochi de Gavroche își curăță culcușul cu ghearele. Tare curățel mai e. Cetele de pițigoi stau în socul care bate în geam obsesiv, de parcă ar vrea să-i deschidem. Nu-și mai încape în ramuri de atâta bogăție frunzească. Se ciripește pe o grămadă de voci, iar eu ma întind ca o pisică să văd albul zilei înroșindu-se pentru întâia oară. Nu văd nimic, sunt leneșă, iar grinda dinspre fereastră mă încurcă tare. Mă întorc pe o parte și număr ochiurile din lemn, acelea care pentru alții sunt semn de imperfecțiune, iar pentru mine sunt viață, semn ca au fost vii cândva și-au încremenit, aș fi spus înlemnit, într-o poveste cu folos.

Adorm, visez, scriu în somn pe foaia memoriei și sper că, mai târziu, să transcriu totul. Închid ochii, uit, nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt; se tace în mine profund și tandru, ca într-un legământ făcut cu cineva ce veghează mereu să-mi fie bine. Mă mistuie profunzimea asta neașteptată și mă trezesc, brusc, cu privirea pironită pe acoperișul casei din vecini. Obiceiul ăsta de a mă trezi de două ori pe noapte devine obositor. Brațele îmi sunt ca de plumb, ochii torc nemulțumiri matinale și în mine se zbat cumințenii cu aripi ciunte ce nu vor să se scuture de neputințe. Îmi amintesc că sunt liberă și nu trebuie să fac nimic deosebit. Mă ascund în așternuturi privind acoperișul orașului meu.

Ploaia l-a colorat în gri-cărămiziu și l-a decorat cu broboane ca de zahăr kandel. Pe masă mă așteaptă o cafea rece și trei boabe de fistic. Zâmbesc și îmi spun că le găsesc acolo, mai târziu. Cineva îmi citește, din cartea ploii, versuri sacadate. Le descifrez molatic și le recit, în gând, împotmolindu-mă la ultimul vers. O iau de la capăt, însă îmi recunosc înfrângerea. Ploaia mă adoarme a treia oară. Nu mă mai opun. Știu, știu sigur că se va repeta ceva din vara anului 2014. Atunci ne-a plouat infernal, vorba poetului. Și, cumva, mă simt pregătită.

Sunt ca la teatru, repetiția a fost desăvârșită, la fel va fi și spectacolul verii mele actuale. Doar nu o să mă împiedic de amănunte ploioase, nu? Nu-mi răspunde nimeni; picurii împușcă acoperișul cu gloanțe oarbe și, ca-ntr-o simfonie aparte, adorm din nou. Miroase a cafea nouă…..și a zi veche deja…., însă ploapele mele sunt grele iar eu sedusă de o moleșeală târzie. E atât de plăcut să nu te zorească nimic…., nu-i așa?

Torc și eu a ploaie și vă îndemn și pe voi să faceți la fel. Dacă nu aveți nori ca ai mei, vă trimit eu cu împrumut. Doar sa îmi cereți…

fotografia e de la prima trezire…., fix de la geamul meu oglindă…

 

Ploaie cu repetiții și dimineți noi

Să mângâi soarele pe creștet

violet
Pagina facebook- Dincolo de nori

 

Cândva, ți-era frică să „mângâi soarele pe creștet”.
Ce zbor mi-am imaginat eu, nici nu știi!
Te vedeam zvelt, ca un vis violet, într-o furtună, 
Ca un albastru șoptit într-o umbră de CER,
Dar dincolo de nori îți asezasei, în liniște, un covor.
Ai luat cu tine un strop de tutun, un vin cu renume,
 Un nume neștiut de femeie, ca enigmă, și ți-ai pus străjer un condor,
Mai la dreapta de Carul Mare, să-ți povestescă despre lume.
Ți-ai mai luat un vraf de cărți, un ochean, nițică speranță,
Și cinci idei de rumegat. Neapărat filozofice.
Ti-ai pus ca lampă Steaua Polară
Și te-ai apucat de scris, să nu uitam nicicand
Că, demult, „ai vrut să produci o eclipsă”. Ți-a cam iesit!
Demult, „ai vrut să produci o eclipsă soarelui mângâindu-l  pe creștet”, dar dincolo de nori, sub un cer violet, era menirea ta…
Zbor, cer, speranţă, violet, nori, albastru, condor, zvelt, dincolo, vis, furtună, linişte- covor, sunt cuvintele din provocarea lui Radu, care mi-a dat 13 cuvinte, pentru 13 versuri, pentru marți – 13 -, la ora 13.13. Poate o să vi se pară ciudat, dar cândva, dintr-un cenaclu la balcon, băiatul ăsta era poet de ocazie, zice el. Nu-l cred, habar nu are ca poți scrie versuri și fără să aibă formă concretă, iar cuvintele pe care ni le lasă nouă, celor care-l însoțim în călătoria asta virtuală, sunt mai mult decât poeme ad-hoc. Mulțumim, Radu! Succes în tot ce faci!
Și pentru că primul poem a fost puțin furat de ideea ta, mă inspir tot dintr-o calitate pe care o invidiez la voi, scorpionii – optimismul, și  așez versuri bonus, în alt registru:
radu
fotografia: dincolo de nori
Nu știu dacă din furtună pot culege stele frânte,
Nu știu dacă pui albastru pe-un condor ce-o să se-ntâmple,
Nu știu dacă aș putea să văd lumea pe-un covor,
Să m-avânt ca Aladdin, să merg dincolo de nori;
Nu știu dacă din speranță iese un vis împlinit
Și nu cred în curcubee ce apar când ești cernit,
Că strecori pe cer pictură încropită violet
Și că poți să faci nuanțe doar având un șevalet;
Să avânți o ciocârlie cu gând zvelt al  unui zbor,
Într-o liniște deplină să vezi brâul tricolor.
Și cu toate aceste semne ce apar frânturi în mine,
Mă gândesc că optimistul are toate acestea-n sine:
„-Nu-i asa că lumea asta colorata dă mai bine?”
M-ar întreba pe mine, pesimista, care cu greu vede lucrurile …..evidente și despica firul in patru prea mult

Fuiorul din cer

Mi-am pus candela la vise. Am lăsat-o arzând și am fugit spre lumi palpabile. I-am pus ulei bun, parfumat și mirositor și m-am prefăcut ca sunt bine dacă plec și eu puțin. Puțin mai mult.

Mi-am uitat doi căței in casă și deși m-am intors după 12 ore, nu stricaseră nimic, nu făcuseră nicio pățanie, știți voi de care și, culmea, nici nu se grăbeau să iasă ținând cont de cât așteptaseră să mă întorc. Ei erau ocupați cu pupăceala, cu alintul și cu dovezile lor de iubire dar și de bucurie, a  revederii, evident. Parca lipsisem un an. E drept ca nu-i las niciodata inchisi atat de mult, e periculos și pentru ei și pentru noi.

Unde am fost? Spre oameni buni, cu oameni buni și spre povești noi. Mai intai am facut un drum lung in afara Brasovului. L-am numit drumul fuiorului. Nu conduc eu niciodata, dar pentru ca imi pusesem in candela viselor si dorinta aceasta, am urcat eu la volan. Cenușiul de afara părea ca iși arunca mantia de argint și ca acapareaza ceruri despre care parca nu stiam. Părea totul ca o mare cu valuri încremenite într-o vrajă care s-ar declansa la o formula abracadabrantă. Dar, ce să vezi, în depărtări, se zărea Piatra Mare și ca intr-un fenomen inexplicabil, din incremenirea aceea maiestuoasa, o dâră de lumină se distanța făcând ca totul să aibă o margine de aur dumnezeiesc.

piatramaredinspresacele

Lumina mă fascina și deși conduceam spre nicăieri, lumea de cer imi era cand gri, cand aurita, depinde cum și unde priveai. Piatra Mare iși imbracase strai alb și se ascunsese sub fuior de nori, dar nu e deloc vreo metafora aducatoare de imagini artistice, ci chiar deasupra muntelui, un abur auriu, intortocheat și strans pe alocuri, alungit ca intr-un corn al abundentei, iși torcea firul de lumina și-l imprastia peste tot. Nu am poze, dar cea lăsata e doar o tușă din alte vremuri.

Pe drum, cate un soim, care adunat de aripi, care zburand razant deasupra solului, după prada fără șanse de supravietuire, ne dadea binete, iar noi îi salutam cu grija, din mersul molcom al masinii.

Cu cat mă apropiam, cu atat ascultam taceri de paduri pierdute și triste ce-și asteapta degeaba mantie alba și protectoare. Firul de lumina se subtia din ce in ce mai tare, iar fuiorul parea ca se transformase in lana curata din soare divin.

Imi adusesem aminte de candela mea și stiam ca asta e raspunsul pe care-l primesc neasteptat. Visele se indeplinesc daca crezi in ele. Mereu le-am cazut in grad, numindu-le intamplari, pentru ca, patita prea des și nestiind ce sa cer pentru mine, mă bucuram cand primeam orice avea aspect de vis implinit. Implinire era dar nu a visului.

Acum, aveam in fata ochilor candela lui Dumnezeu, care-mi lumina calea și-mi spunea ca merit mai mult doar daca incerc mai mult, cred mai mult și am incredere in mine.

Am condus cu grija, bucuroasa ca mi-am tors eu gandurile dar s-a tors și fuiorul cerului. Asa am ajuns eu in casa de oameni buni, cu o sarbatorita fabuloasa, unde veselia si iubirea iși gasiseră cuib în fiecare dintre cei prezenți. Printre gânduri-elefanți, nu mă întrebați de ce le numesc astfel, am gasit iar ceea ce stiu ca am inceput în acest an…BUCURIA, însă nu-mi închipuiam că ea avea sa se întregească doar aruncându-mi un ochi pe fb, acasă, in miez de noapte.

Oameni-prieteni, parcă niciodată nu mi-a fost mai dor de voi ca acum. Stiți cat va multumesc, nu? Si nu uitati, eu sunt cea castigată, în rest mă duc din nou să aprind candela viselor și dorințelor, deși, nu știu de ce, dar deja mie îmi par împlinite.

De unde vin norii, de unde seninul?

De unde vin norii, de unde seninul?
de unde vin norii, de unde seninul?
de unde vin norii, de unde seninul?

 

 

 

 

 

 

 

 

Ultimele călătorii le-am făcut în ochii iubitului meu:

Am străbătut satele româneşti prin ei,

Am cules o rugăciune caldă de recunoştinţă,

Am văzut steagul fluturând în locuri durute,

Am mers la Ciobănuş, în cuibul lui tainic, de copil,

Am străbătut Moldova, Ardealul şi Ţara Românească,

Am cules trei flori şi am dat deoparte un melc, din calea oamenilor,

Am atins cu inima câţiva camarazi,

Am auzit  urletul lupilor dar şi Măiastra,

Am dansat ciuleandra şi căluşul,

Am gustat bucate simple şi am priponit un cal,

Am simţit cum îi cântă inima ba cu dor, ba cu jale,

Am fost prin munţi şi am pus flori la morminte,

Am mers pas la pas  şi…  am luat aminte.

Am sorbit cu el vinul, dar şi taina din el,

Am mângâiat bătrâni, dar şi-un copil măricel.

Uneori, însă, nu pot trece mai departe,

De furtuni sau de soare,

De luciri trecătoare.

Uneori ochii lui, cu albastru divin,

Nu te lasă să treci dacă nu te-nchini

Sau nu simţi mai nimic din tot ce e sfânt

Şi ce-nseamnă durerea unui neam pe pământ.

Fac popas şi mă-ntreb, gând la gând cu destinul,

DE UNDE VIN NORII, DE UNDE SENINUL?

Căci în lupta ce-o poartă omul meu, chiar şi-n ochi,

Trec istorii, trec veacuri, trec români şi trei stropi

De aghiazmă curată şi de gând îngeresc:

Te iubesc, Românie! Pentru tine, trăiesc!

mihai

Acesta e semnul către soţul meu care a făcut posibil ca acţiunea ”Români pentru români”, a cărei membru fondator este, să se întrupeze într-o direcţie clară şi demnă, cel mai bun exemplu fiind Acţiunea Doboi, despre care sper sa scriu curând şi a cărei emoţii încă mă stăpânesc. Până atunci voi insera un link către un articol scris de un om drag, pe blogul personal, un articol interviu în care Mihai Tîrnoveanu explică pe larg ce înseamnă pentru el acest lucru. Mulţumim, psi.

Sunt mândră de tine, dragul meu! Mulţumesc pentru lecţiile oferite şi călătoriile spirituale la care particip de ceva timp încoace! La cât mai multe! Articolul e scris după o temă fixă , ”De unde vin norii, de unde seninul?”, în cadrul clubului celor 12 cuvinte, pentru ”provocarea de luni”. În tabelul lui Eddie, veţi găsi şi alţi participanţi cu variantele lor.