Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ploaie cu repetiție și dimineți noi

Ploaie cu repetiție și dimineți noi

Adulmec zorile de pe un strop de rouă razleață ce se prelinge pe fereastra sufletului. Mi se aburește geamul-oglindă, acela în care mă privesc pe furiș când cred că nu mă vede nimeni și-mi vine să joc x și zero plusând spre victorie. Îmi miroase a mâl și a ud, a nisip și a mușchi jilav, aud cum scârțâie salcâmul din marginea stâncii și cum câinele cu ochi de Gavroche își curăță culcușul cu ghearele. Tare curățel mai e. Cetele de pițigoi stau în socul care bate în geam obsesiv, de parcă ar vrea să-i deschidem. Nu-și mai încape în ramuri de atâta bogăție frunzească. Se ciripește pe o grămadă de voci, iar eu ma întind ca o pisică să văd albul zilei înroșindu-se pentru întâia oară. Nu văd nimic, sunt leneșă, iar grinda dinspre fereastră mă încurcă tare. Mă întorc pe o parte și număr ochiurile din lemn, acelea care pentru alții sunt semn de imperfecțiune, iar pentru mine sunt viață, semn ca au fost vii cândva și-au încremenit, aș fi spus înlemnit, într-o poveste cu folos.

Adorm, visez, scriu în somn pe foaia memoriei și sper că, mai târziu, să transcriu totul. Închid ochii, uit, nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt; se tace în mine profund și tandru, ca într-un legământ făcut cu cineva ce veghează mereu să-mi fie bine. Mă mistuie profunzimea asta neașteptată și mă trezesc, brusc, cu privirea pironită pe acoperișul casei din vecini. Obiceiul ăsta de a mă trezi de două ori pe noapte devine obositor. Brațele îmi sunt ca de plumb, ochii torc nemulțumiri matinale și în mine se zbat cumințenii cu aripi ciunte ce nu vor să se scuture de neputințe. Îmi amintesc că sunt liberă și nu trebuie să fac nimic deosebit. Mă ascund în așternuturi privind acoperișul orașului meu.

Ploaia l-a colorat în gri-cărămiziu și l-a decorat cu broboane ca de zahăr kandel. Pe masă mă așteaptă o cafea rece și trei boabe de fistic. Zâmbesc și îmi spun că le găsesc acolo, mai târziu. Cineva îmi citește, din cartea ploii, versuri sacadate. Le descifrez molatic și le recit, în gând, împotmolindu-mă la ultimul vers. O iau de la capăt, însă îmi recunosc înfrângerea. Ploaia mă adoarme a treia oară. Nu mă mai opun. Știu, știu sigur că se va repeta ceva din vara anului 2014. Atunci ne-a plouat infernal, vorba poetului. Și, cumva, mă simt pregătită.

Sunt ca la teatru, repetiția a fost desăvârșită, la fel va fi și spectacolul verii mele actuale. Doar nu o să mă împiedic de amănunte ploioase, nu? Nu-mi răspunde nimeni; picurii împușcă acoperișul cu gloanțe oarbe și, ca-ntr-o simfonie aparte, adorm din nou. Miroase a cafea nouă…..și a zi veche deja…., însă ploapele mele sunt grele iar eu sedusă de o moleșeală târzie. E atât de plăcut să nu te zorească nimic…., nu-i așa?

Torc și eu a ploaie și vă îndemn și pe voi să faceți la fel. Dacă nu aveți nori ca ai mei, vă trimit eu cu împrumut. Doar sa îmi cereți…

fotografia e de la prima trezire…., fix de la geamul meu oglindă…

 

Ploaie cu repetiții și dimineți noi

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Toamne și ploi, vechi și noi, ploaia din noi

Ploaia asta îmi macină forfotele întomnite. Se scad picurii care-și fac treaba lor de picuri. „Care ești măi, în plus? Du-te în văzduh! Caută-ți un nor și privește de acolo spectacolul! Nu cumva sa te rostogolești fără să fie neapărată nevoie de tine!
 
Nici că le păsa! Îmi zdrobeau cuvintele și așteptările într-un ritm sacadat. Streșinile scoteau bulbuci de aglomerare. Burlanele vorbeau de nesupunere. Apele se adunau și se risipeau pe trotuare gri. Dacă s-ar aduna într-un loc aș ști că mi-aș găsi și eu, cândva, acumulate, mirările și ropotul trecerilor mele de toamnă. Așa, le spală ploaia. Muzica plânsului din văzduh e aceeași, dar pare nouă.  O păcăleală. Și, de fapt, de ce plâns când simt curățare, liniște și rost de colț de pătură groasă, lângă o cană cu licoare caldă și biscuiți sfărâmicioși?!

Frunzele lucesc puternic ca niște talismane de aramă, prețioase, fălindu-se în oglindiri cuminți. Îmi simt mintea golită de lucruri inutile. Aș citi, dar mă las vrăjită de spectacolul  de afară.
 
Trop, trop, trop. Se războiesc pe acoperișul meu. O fanfaronadă inutilă! Ce, măi, vă credeți primii? Am mai văzut noi picuri și înaintea voastra! Dar ei fac hore, joaca sarbe, se razboiesc in lupte ploioase, izbandind sa spele urmele unui anotimp uscat și sec.
 
Ploaia asta imi macină forfote de păsări care-și caută hrana prin pomii noștri. Fructe de soc le sunt răsfățuri inedite, căci mai toate s-au trecut deja, dar la noi încă mai sunt. E amuzant cum se rostogolesc pe ramuri, căci acolo unde sunt fructele …și crenguțele-s firave, și se rup sub greutatea lor de păsări. Prin brazdele noastre de flori se aud ciufulituri de frunze si pene. Picurii cad peste ele și gângureli aparte răzbat până la noi. Se comporta de parcă ploaia le-ar fi martor în munca lor de teren. Sunt precum cei care nu se împiedică de starea vremii când afară mai e ceva de făcut, de adunat, de strâns. Au protecție toți. Cum de la cine? De la EL. Soțul meu a lucrat cu alți oameni de ispravă, ignorând apa și frigul care le cam încurca socotelile. Nu, nu acasă. Biserica din Vârghiș, Covasna, primește oaspeți peste două săptămâni. Era rost de primenire …la cât de uitat de timp și oameni e acel loc în care e suficient sa intri ca sa ghicesti cam cum e cu lumea, cu istoria și cu trecerile noastre grăbite.
 
sursa: facebook
Ploaia asta îmi macină înțelesurile. Simplitatea se așază. Iertați-mă, ies pe stradă. De la geam spectacolul pare repetativ.  Vreau sa fiu putin pasare, sa-mi fac rost de speranțe. Vă zic curând dacă vor luci la fel ca frunzele cu roșu pe margini. Dacă nu, inseamnă că n-am inteles nimic și …ploaia mi-a udat doar cuvintele. Iau cu mine pe cine vrea. Vreo două flori, o umbrelă roșie și vreo două geamantane cu griji. Pe acelea le las în gara în care nu trece niciun tren, dar lumea tot revine. Stau mulți pe peroane așteptând  să se ridice barierele sufletelor.  Uneori, doar ploile mai  fac oamenii să  se adapostească în locuri pe unde nu mai trece nimeni.  Revin, obosită, la muzica de acasă. 
 
Se plimbă iar câțiva stropi pe acoperișul meu, cică aduc o nouă toamnă. Dar asta veche ce are?
 
Voi ce credeti? Mă păcălesc, nu-i asa? Repetativ. Mai bine îi dau drumul pe stradă. Cum cui? Apei de ploaie. Fac câteva bărcuțe de hârtie și le trimit, împreună, la vale, să se știe că sărbătoresc neprevăzutul și aroma de pădure, aroma de rășină răvășită. La butoniera sufletului îmi păstrez, însă, frunze de aramă ude, dovadă că apa spală și natura vindecă orice…..fantezie.
ploaia
sursa: facebook, bărcuțe de hârtie și ploaia

 

Mărgăritare versificate

Sunt catifea la geam

….sunt catifea la geam!
Mă unduiesc puțin și torc a ploaie,
Mă strâng, adorm și mă trezesc privind
Orașul ce se-nmoaie
Sub stropi ce cad încet,
Ca într-o ceașcă fără toartă,
Pe care am spart-o eu, ca din greșeală:
-Mama ei de soartă!
În jgheaburi curg râuri de munte,
Și acoperișul parcă-i împușcat
Cu gloanțe ude care cântă
Doar o sonată fără mieunat.
Sunt catifea la geam, chiar una neagră:
-Poftiți de mă priviți, stau nemișcată,
M-am asezat comod să-nvăț ce-i aia toam
Si de ce îmi spun toți că par…doar o mușcată
Cand eu…sunt catifea la geam!