Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

E roșu în jur, în inima, în speranță…

Când investitorul cel lacom a găsit muntele nostru falnic și l-a fărâmat sistematic, timp de jumatate de an, până l-a facut una cu pământul, sub frumoasa aprobare a orânduirii, am auzit prima dată cuvântul bloc, dușman evident al frumosului din jurul nostru. Bloc între case, pe aleea padurii. Am auzit, însă, și cuvântul garaje. M-am minunat. Eu nu înțelegem cum își vor aduce utilajele pe strada noastră îngustă darămite să construiască ce ziceau ei.

Ei bine, blocul există, garaje nu aveau cum face, exact cum bănuiam. Datorită priveliștii apartamentele s-au vândut mintenaș. Ce dacă muntele si-a spus cuvântul și deja urme de igrasie exista în pereții care se învecinează cu ce a rămas din stânca noastră? Bloc să fie! Și locatari generoși cu investitorul. Totuși, mașinile celor care locuiesc în bloc trebuiesc parcate undeva, nu? Ai crede ca suntem Turnul Babel, căci eu nu pricep, uneori, dupa ce formule magice se rotesc și se parchează autoturismele alea mai mari sau mai micuțe, motiv pentru care, pentru mine, a pleca singură cu mașina și a ma întoarce acasă, nevoită fiind să găsesc un locșor și pentru staționarea mașinii mele, a devenit o provocare la care nu cred că mai răspund curând.

Am scos-o cu greu din încrengătura de care vă vorbeam și de atâta stres nu am mai verificat și starea cauciucurilor din dotare. Ba, am mai trecut și un deal destul de circulat pe care nu ar trebui să te aventurezi dacă nu ai totul în stare bună de funcționare; aşa că, în timp ce auzeam tâgâdâm- tâgâdâm, îmi spuneam și rugăciunea cu „Doamne, nu mă lăsa să pațesc ceva doar pentru că, pentru o clipă, am uitat cum trebuie să ma comport când urc la volan.”

Am ajuns la destinație. Pană nu aveam, dar roata era dezumflată zdravăn, dar am lăsat-o în parcare și m-am dus unde aveam programare, la acea oră. Ies năucă de acolo, urc în mașină, merg 100 de metri și îmi amintesc că aveam ceva la cauciuc. In fine, iar mulțumesc că n-am facut pană, o parchez, sun cei doi bărbați din familia mea, soțul și cumnatul, primesc instrucțiuni diferite, le pun în balanță, îmi dau fiecare rezultat nesatisfăcător, așa că închid portiera și ies din mașină, cu gând de plimbare.

Nu fac doi pași că mă întâlnesc cu o rudă a tatălui meu pe care timp de zece ani nu știu să o mai fi văzut. Iubesc oamenii care se comportă firesc, de parcă ieri am băut o cafea împreună și nu încep a reproșa absențe sau uitări reciproce, dar vizibile doar la una dintre părți, în unele cazuri. De ai proasta inspirație să îmi ceri socoteală pentru ce nu am făcut, știind clar că nu mai poți schimba ceva, muțenia mea devine cu adevărat incomodă și stânjenitoare, căci eu nu mai reușesc a mă concentra deloc. Așa că povestea pe care am derulat-o pe trotuarul ce ținea loc de cafenea mi-a umplut sufletul de frumos, dragoste și bucurie. Am luat îmbrățișarea drept pecetluire pentru legături viitoare poate mai productive, mai ales că, de când m-am despărțit de aceasta, în urma discuției avute, mă bântuie un gând – aş merge la o audiție la un cor, dar eu nu știu dacă mai am voce si nu cunosc niciun cântec. Da, asta am descoperit despre mine, ca nu mai îmi cântă nici inima, nici mintea, nici memoria. E RAZMERIȚĂ ÎN MINE. Cum îmi e teamă de ridicol, cred că alung gândul.

Mă uit la ceas, timpul s-a scurtat, soțul meu ar trebui să apară mintenaș, asa ca îmi scot tableta, mă așez pe scaunul de copilot, deschid uşa să simt aerul serii și încep a vorbi cu cei de pe facebook. Faini au fost. Jumatate de oră, și mai bine chiar, a trecut rapid și nici nu a mai trebuit să mă plimb aiurea prin zona aceea deloc prietenoasă. Atâta tot că mă fura peisajul. Nu știu unde se ducea toata lumea aceea, dar vedeam perechi, perechi, îmbrăcate gigea, îndreptându-se spre strada principală. Nu erau în grup, dar cred că vreo cinci cupluri au trecut pe acolo gătite-prună. În timp ce vorbeam eu una alta cu o doamnă dragă mie care-mi spunea despre niste gâște bete cu vișine din vişinată, văd, ca prin vis, o pereche de dresuri roșii, o fustă de satin roșu, pantofi de lac roșii, o cămașă albă, un plic roșu de lac, toate așezate pe un trup subțire de femeie tânără dar tare încrâncenată. Eu la atâta roșu i-am zâmbit duios, (trebuie să vă recunosc ca iubesc dresurile roșii, am și eu o pereche neîncepută în dulap, dar pe care sigur o voi scoate din adormire curând, văd eu cum).

sursa: pinterest

Zâmbetul meu, însă, s-a lovit de o privire oțelită, sub bretonul tăiat cam scurt și asta m-a făcut să privesc lung silueta care se depărta rapid de locul in care devenisem observator fără voie. Fusta nu o avantaja deloc, picioarele îi erau prea scurte, trupul prea lung, însă toate acestea se risipeau sub marea aceea de roșu. Clar, atragea atentia, dar era și foarte curajoasa, zic eu.

Barbatul care o însoțea nu părea prea în largul lui și pana au dispărut din raza mea vizuala am avut senzația ca acei oameni erau ca niște păpuși mânuite de păpușari, unul mai iscusit și altul începător, căci bărbatul părea ca se lovește ba de bordură, ba de coapsa femeii, făcând-o sa tresară neplăcut. M-am întors la conversația de pe facebook, până când mi-a trecut prin fața alt cuplu care avea ceva dintr-un mers soldatesc. Dar amândoi. Contrar mersului, fețele lor zâmbeau a vreme bună, a frumos și dragoste, iar inima mea a inceput să bată, din nou, normal.

Ehehe, am văzut eu multe și mărunte, dar din visare m-a scos soțul meu care mi-a dus mașina la benzinarie unde era compresor, s-au umflat roțile și gata episodul rătăcitor cu uite „pana nu e pana”. Cred, totuși, că altădată as fi rezolvat-o si eu, dar cum nu aveam chef să caut vulcanizari și chiar sa-mi crape cauciucul in acest timp, am preferat să pierd puțin timp așa, fără scop precis, pe marginea unui drum, privind chipuri.

Ce vreau a spune, ce vremuri traim!, ori ca eram în sufrageria mea la o şuetă virtuala, ori acolo în sufrageria străzii, oamenii m-au ajutat, fără să știe, ca ora aceea să devină cat cinci minute.

Sa-mi traiască bunii și frumoșii mei prieteni virtuali! Nu stiu de are noima ce am scris eu aici, dar vreau sa va mai zic atât, mașina mea a zacut, la intoarcere, pe alta stradă. Pe asta cu blocul, stânca si padurea nu a avut loc. Poate din cauza gunoaielor lasate de domnul investitor? Păi el și-a luat bănuții, ce-i mai pasa că a omorât muntele, asfaltul si ca fire zac langa gardul nostru, iar molozul lui e vecinul meu numarul unu. Si nu, nu il reclam daca asta mi-ati sugera sa fac, astept cumintica sa repare ce mai trebuie reparat, iar de nu o face, abia atunci trecem la artileria grea. Deja, dupa ce am scris aici, i-am scris si lui și m-a asigurat ca va face locul lună. Eu cred ca e om de onoare, totuși, nu de alta, dar nu cred ca poti construi blocuri și nu mai ai resurse pentru o debarasare fireasca.

Dar noi sa fim sănătoși, ca s-a inventat si mersul pe jos, ca tot vreau eu să slăbesc și nu reușesc pe deplin. V-am zis ca m-am accidentat in timp ce făceam sală? Destul de neplăcut. De trei saptamani, cervicalul meu îmi vorbește cu dumneavoastră, dar  parca, de putin timp, m-a tutuit nițel. Ne reîmprietenim.

Te salut, lume. Da, da, pe toti cei care chiar au avut răbdare sa ma citeasca până la final deși nu am spus mai nimic. Pe curând.

Priviți în jurul vostru, e atâta frumusețe și inedit!

4 gânduri despre „E roșu în jur, în inima, în speranță…

  1. 🙂 Hai, ca esti hazlie! Râsu’-plânsu’ – bine sa fie! <3
    De cate ori merg la "casuta noastra de pe deal" (str Karl Lehmann) imi amintesc de tine – si acolo s-a construit un bloc care a "stricat" rasaritul – cu multi ani in urma… Ii detest cu pasiune pe aceia care permit constructii de acest gen acolo unde strica "privelistea". Vorba cantecului: banii vorbesc. 🙁
    Timpul petrecut observand oamenii e timp castigat – zic eu. 🙂 Altfel spus: in tot raul e un bine. 🙂
    Weekend frumos iti doresc!

    1. Doamne, pai strada aceea e o alta bifurcata din Matei Basarab, din care porneste si a mea strada. Aceleasi probleme in zone atat de speciale si parca nu imi vine a crede ce dezastru ne asteapta la nivel de oras vechi.

      Da, scriu ades lucruri pornite din observarea oamenilor. Imi amintesc ca am scris candva despre niste oameni plecati la un drum, noaptea, spre mare. Doamne, ce drag imi era. Il caut!

    1. Da, da, uite de la atata rosu imi transform cuvintele in aur. Glumesc, desigur, caci eu despre piatra filozofala nu stiu mai nimic, exceptand lucrurile generale pe care le cunoaste orice om.

Lasă un răspuns