Mărgăritar-catchy

Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii

 Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii:
De când mă plimb pe facebook, în zile cu încărcătură colectivă, evit oamenii cărora li se pare imbecilitate și ipocrizie faptul că ne căutăm puncte de legatură. Eu am învațat că am, fix, restul zilelor pentru gândurile ce nu se așază perfect în matcă, întrucât nu cred ca am avut toți numai amintiri perfecte sau trăiri înălțătoare, ori exemple care să umbrească imaginile care ies la suprafață. Si totuși, ca o amnezică asumată, remarc că, din tot greul copilăriei, căci despre ea e vorba deși putea fi la fel ..despre 1 decembrie, de exemplu, eu am rămas cu zâmbet pe față doar când mi-o amintesc pe sor’mea, pe la vreo doi anișori, pocind cuvinte, îmbrăcată într-un maieuț de-al meu, în care înnota perfect. Am rămas cu chematul la masă..unde, miraculos, eram patru în jurul ei, nu mâncam pe rând si pe pofte; am păstrat imaginile cu părul negru al celor ce atunci nu imi erau icoane.
Da, uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii…
Lumea e imperfectă, dar n-aș vrea-o altfel. E frumoasă așa pestriță, pistruiată, cu petice pe genunchi și cu coatele ei ascuțite, mereu pregatită să arate doar ce doreste. Oare cum e lumea–copil? Toată. Adunată, așa, într-un puzzle greu de asamblat, poate nedus niciodată într-o imagine perfectă. Ce ai pune tu acolo? Ce bucatică din tine? Eu tocmai v-am spus. În plus, am văzut cele mai frumoase și inedite fotografii din copilaria prietenilor mei și a ne-prietenilor și deja am jumătate din figurinele ce s-ar putea încropi într-o fotografie unică – cea a fericirii și inocenței. Ba, as adauga si un fond muzical:
Noi suntem ciupercuțe
Mititele si dragute
În ploaie noi iesim
Și mult ne veselim
(Așa cânta sora mea pe când nu avea nici doi anișori, cum spuneam mai sus.)
Prezentul e cu imagini trecute, pentru mine, căci nu am copii. Altii au, sunt și cei care au degeaba, pe unii nu-i intereseaza nefericirea altora dintr-o copilărie nu tocmai roz, dar sunt și acei care fac câte ceva și mai mereu sunt suspectați ….nu doar de intentii bune.
Lumea va vedea ce va dori, mereu, mereu.
Am crescut prea repede, vă asigur. Singurul lucru învățat bine e să ma bucur de ce am avut și am. Lângă noi stă neprevăzutul, la fel de hidos ca toate nedreptățile lumii.
Asa că sunt uneori punct, lângă punct, lângă punct, cât să facem legaturi între toți cei care chiar simt dar și atunci când datele problemelor nu sunt totdeauna perfecte. Și mereu voi adăuga amănunte noi, lucruri care aparent seamănă între ele, dar au un parfum anume căci:
„Nu cred că există om să nu adune în categoria „amintiri din copilărie” întâmplări demne de dus până colo… peste timp, când viața nu va mai părea mereu un nor plutitor cu vise ce se pot îndeplini. Clar, am și eu câteva poveşti demne de acest minunat subiect. Poveşti simple, care scot din înlăuntrul meu tot frumosul, nostalgia şi toate miresmele copilăriei mele, ceea ce îmi arată cât de dor îmi e de părinţii mei tineri, de viaţa lipsită de griji, de parfumul vremurilor de demult cu patină şi panglică albă, numa’ bună de prins în păr, să porţi cu tine, mereu, în fiece minut, aerul că totul e continuu şi nimic nu se termină.
Nu sunt mamă, nu ştiu nimic din frământările şi acţiunile prezente, din întrebările actuale, nimic din acele „de ce-uri” de serviciu, de noile preocupări copilăreşti sau nu. Nu mă dau din nou pe tobogane, nici nu alerg iar prin iarba udă cu un mic-micuţ de mână, explicându-i despre verdele ierbii, murmurul pădurii şi zâmbetul soarelui. Nu învăţ pe nimeni tabla adunării sau înmulţirii, nu îmi fac griji aducătoare de spaime la gândul fiecărui pas făcut fără mine; nu plâng, nu râd, nu mănânc, nu cânt… nu gătesc pentru copilul meu.
Copilăria de acum e un basm SF la care asist, din afară, amuzată sau indignată de ceea ce văd. Şi totuşi, nu mi-e greu fără şi nici nu port dureri sau regrete. Mă uit la părinţii din jur şi ştiu că e o aventură să creşti un copil în aceste vremuri, deşi cred că totdeauna a fost şi fiecare, la rândul său, a gândit asta. De asta mă întorc la miresmele copilăriei mele, singura ştiută, adulmecată, trăită şi readusă în simţiri prin poveşti cu zâne în carne şi oase, cu nume proprii şi chipuri dragi. Oamenii mei ce mi-au spus că dorul se parcurge pe distanţa Buzău-Braşov, cele două repere ale mele: una cu parfum de brad, de munte, de ape repezi, de măcriş şi alune de pădure şi alta de piatră seacă, de pământ crăpat, gârlă nisipoasă, căldură sufocantă, Crivăț, de chirpici, de găini, vaci şi (mai mult aici)
Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii
Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Unde se duc anii când se duc?

Unde se duc anii, când se duc?
Unde se duc anii când se duc?
Unde se duc anii când se duc?
Mi-am început ziua cu o întrebare. Oare câți ani am? Oscilam si mi-era neclar, și nu știam cum reușesc să „uit” asemenea „amănunte”. Tocmai observasem ca e ziua unui om care mi-e tare drag și citisem postarea altei dragi a carei zi de naștere e mâine. Greu mi-am venit în fire, m-am scuturat bine de toți anii și m-am trezit gândindu-mă unde se duc, când se duc, toți anii ăștia multi?
Eu nu-mi dau seama decât daca mă uit in oglindă și vad una care seamănă cu mama, cu tata, cu alții, dar parca mai putin cu sine. În plus, tot zilele acestea, la vestea plecarii unora dintre noi, de ăia buni și tineri, te întrebi daca ai făcut destul cu viata ta si daca nu-ti ies toate, cat din cele facute deja iți ajung sa te simti multumit? Oricum, atunci nu mai știi, dar până atunci? Că uite, nu ne intreaba nimeni daca am trait suficient!
Eu nu mă pot minți cu nimic dar pot minți despre altele, cu remușcări sau nu, insa ceea ce nu pot face e sa ma pacalesc pe mine.  Eu voi sti totdeauna cat  am lăsat sa se vada și cat pastrez in sine. Nu totul se spune, nu totul se strigă, nu  se lasa liber orice gand. Daca i-am dat drumul pe drum, totuși, rar îmi mai retusez cate o stare,  dar nu voi spune că-s mai roz decat sunt. Admir oamenii roz de prin jur care asa sunt, nu-s vopsiti de ocazie. Sora mea, soțul meu…ei sunt oamenii mei roz, dar v-am mai spus-o.  Nu voi zambi doar ca dă bine, nu voi face mai mult decât pot. Probabil, nu voi fi unul dintre cei care au reusit sa bifeze multe in viata, dar va bifa cate ceva ce aduce liniste.  Nu mă consolez, dar nici nu voi dramatiza pe nereușite. Azi,  alt om ghiduș îmi zicea ca vieții și nouă ne-ar sta mai bine vesele.  Adevărat. Dar nu debordez, nu mă pricep. Cum spuneam, prefer să se vadă realitatea, nu cosmetizarea, am cosmetizat eu pe nedrept chipul tinereții. De unde să fi știut că nu e nevoie? A propos, dacă  sunteți tineri și nu vă place de voi, așteptați să treceti de 40. Atunci, va veți admira frumusețea chipului. Din fotografiile din arhiva, apoi pe asta de-l veti primi …și mai tarziu, cand altele se vor schimba, si tot asa…
Cunosc oameni spectacol, îi aplaud, îi admir..dar nu i-as urma, m-ar obosi teribil. Prefer oamenii-faptă, oamenii zâmbet, oamenii care scot râsul din mine, dar si pe cei care nu îmi vor pune sub semnul intrebarii lipsa de entuziasm; însa cel mai mult iubesc oamenii care ma provoaca și ma motiveaza, care ma vad asa cum sunt dar imi mai dau cate un branci pentru un avans. Tot ei ma prind daca pic și le multumesc.  Știu, mă repet, dar așa curg azi cuvintele și așa le las. Am atâția oameni frumoși și dragi încât le mulțumesc că îmi sunt și le sunt aproape, fără insinuări, răutăți, ironii și cuvinte spuse suficient cât să mă trezească, dar să pot trece ușor peste ele, în caz de nu-mi convin mereu. Lumea mea nu trebuie vopsită în culori, culorile vin singure zilnic, realismul meu nu e negativitate, nu e pesimism, dar nici nu voi spune nimic daca picățelele lor roz intra prin griul meu.
Ma enerveaza aceeasi agresivitate a vorbelor spuse cu japca, sarcasmul unora, modul altora de a-i pune la colt pe toti cei ce par învechiti și nealiniati in trenduri, despre alte subpuncte nu vorbesc azi.  Nu-s la moda, clar, dar nici nu bat pasul pe loc. Nimeni nu are nevoie de cuvintele mele, dar eu le asez responsabil, ca si cand am framantat ceva aluat, a dospit bine si acum dă pe-afara. Daca se va coace frumos sunt multumita, daca nu devine lectie sau rebut. Asta e. Unde se duc anii ,când se duc? Unde vor ei…
                                                                                                  ***
Scrisesem asta azi dimineata, între timp asa adauga ceva. Nu totdeauna ceea ce scrie un om vizeaza alt om și modul sau de a fi, de a se comporta. Daca se intampla sa pice un gand pe fapta altuia sau pe starea acestuia, săriți peste, dacă puteți.  Sunt ani de cand nu as mai pune in cuvinte întamplarile din jur, mai ales generate de cineva anume, dar la modul general oricând. În definitiv, totul e la liber și e firesc să ne intersectăm în păreri unii cu alții, chiar și când nu coincid. Sunt singurele scântei din cuvinte care nu-mi doresc decât să aprindă lucruri frumoase, cu artificii de fericire și să nu luăm foc când ne dor vreunele trecute direct în fluturii inimii. Mai bine să zboare pe acolo până ne vor aduce liniștea și nu vor mai bate din aripi.  Mereu își vor lua zborul, mai apoi, cu o poveste frumoasă din care să facem parte. Spun asta…preventiv, caci mă dor durerile altora ce au parte de astfel de experiente.
Viața mie îmi arată o cărare mai îngustă puțin, dar pe drumul larg ce părea interminabil am fost și eu. Uneori m-am rătăcit, alteori am găsit popas bun, bifurcații ce m-au dus în necunoscut și străini ce mi-au devenit prieteni, chiar …soț, unul dintre ei. Pe tot drumul asta mi-am fluturat anii mândră de fiecare și de ăia răi, chiar. Mereu am crezut că fiecare schimbare va fi cu hei-rup, că îmi va fi greu sa accept umbrele ce se pun pe chip, însa am vazut că totul e în mintea noastră, că, de fapt, când eu aveam un an, bunica mea avea 39 și că eu nu știam de e tânără sau bătrână. Multă vreme nu am știut asta, am învățat târziu să număr în ani și cred că toți facem asta până la un moment dat.
Acum vorbim în cifre. Când trecem de 30, 40 căutăm să convingem ce bine e și acolo. E bine, nu zic nu, dar nici nu e de ales; altceva n-ai si trebuie sa fii bine, insa cel mai bun lucru e ca in toata schimbarea asta am cunoscut bunici tinere ce pot fi mame, am întalnit femei trecute de 50 de ani cu trupuri de manechin, am vazut ca poti ramane natural, fara o mie de operatii estetice, doar acceptand ca timpul nu e dusmanul tău, ci doar unul care ne numără anii, obsesiv. N-o fi el nici prieten, dar în lumea în care toți ne prefacem a ne fi alături, de ce nu s-ar preface și timpul ca nu va face ravagii cu noi.
Mâine va fi despre copii, despre copilul din noi, despre optimismul acela despre care nu știam nimic în copilarie, cand totul se traia, nu se analiza. Si astfel, maine nu stiu ce voi face, dar sigur nu voi analiza nimic.
Ma voi da in leagan, m-a invatat copilul Poclid asta și mă întreb doar azi:
Unde se duc anii cand se duc?
Mărgăritare festive

Fata vorbelor cu praf

9c889-avatar

 

Aşa îmi scria psi, anul trecut, iar Sonia îmi dăruise avatarul de care tare m-am bucurat atunci şi mă bucur şi acum, chiar dacă ”dama de caro” este trecută la tăcere mulţumindu-mă cu mărgăritarele de aici. A mai trecut un an şi o clipă am vrut a lăsa nesemnalat momentul pe blog pentru că prea am tratat acest loc, exact cum l-am gândit în prima clipă, ca o cutie de adăpostit vorbe, pe care sa se depună praful pană când o voi redeschide. Îmi cunoşteam oarecum instabilitatea, neimplicarea totală într-o lume în care ştiam că trebuie hrănită constant pentru a însemna ceva. Am realizat repede că nu am nici timp şi nici putere sa ma pierd printre cuvinte mereu şi, deşi mă mint frumos, ştiu, însă, că atunci când mă simt dezrădăcinată revin în virtual şi caut tocmai cuvintele voastre, care mă adună şi mă întregesc, găsind adesea similitudini şi stări ce parcă coboară din mine.

De Anul Nou am pierdut un prieten ce avea tocmai vârsta mea lăsând multă durere în urmă,  o altă amică îmi spune, de cate ori îi trimit urări de sănătate, că ea nu are nimic de sărbătorit pentru că nu vrea să-şi sărbătorească trecerea tinereţii; mă uit în jur şi văd semne fragile ce parcă îmi spun totuşi: ”Bucură-te! Ai privilegiul ăsta! Poţi să te bucuri de soare, de-un zâmbet, de un chip drag, de o reuşită, de o lăbuţă de căţel. Ce dacă nu ai pe răboj trecute semne strălucitoare şi obiective îndeplinite? Câţi au? Şi de ce trebuie sa contabilizăm asta? Poate tocmai împăcarea cu sine şi bucuriile simple se pot aniversa mai uşor!”

Ieri am avut casa plină de prieteni, am împărţit bomboane cu emoţii şi am adormit aproape imediat după ce au plecat ei, toropită şi de bucuria din suflet, şi de gerul de afară, dar şi de emoţia unei zile pe care o simt a fi aşa cum sunt eu acum: discretă şi simplă. Nu am nevoie de artificii, de efuziune de sentimente, nu mă văd decât mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt, ce am fost şi voi fi, cu toate bunele şi relele din mine. Îi mulţumesc că îmi permite să fiu, să mă iubesc, să mă cert, să mă împac cu mine şi să pot fi un om mai bun pentru puţinii din jurul meu. La fel vă mulţumesc şi vouă cei ce  faceţi ca lumea cuvintelor mele, acest înşiră-te mărgăritare, să nu se acopere de praf, fie el din cel stelar.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ca nu cumva să……

În ultima vreme nu mă pot opri să nu mă gândesc la repeziciunea asta prin care mâine devine ieri, aşa ca un vârtej ameţitor, într-o roată care, parcă, nu se mai opreşte. Şi de asta, privindu-mi chipul, ce îmi pare din ce în ce mai străin, de parcă o altă femeie vrea să-i ia locul cu tot dinadinsul, mă trezesc că alung gândul, dar alung şi din lucrurile ce mă incomodează. Uneori şi oamenii intră în ultima frază, dar acolo nu e vorba de alungare propriu-zisă ci o nevoie clară de confort şi stabilitate, printr-o detaşare nevoită.
Din ce în ce mai mult, refuz să intru în zone complicate, în care mă chinui să găsesc răspunsuri, acolo, unde, de fapt, ar trebui sa fie totul simplu; nu să faci slalom în scheme labirint, în care răspunsurile erau incluse în întrebare, dar nimeni nu le vede. În cazul ăsta, eu nu mai umblu cu alba-neagra şi nici nu mai aplic scenarii la fiecare fază neînţeleasă, ci iau masuri. Aşa fără să mai anunţ, cum făceam cu un an în urmă, şi când primeam răspunsuri din anumite părţi cum că „problema” mea ar fi o copilărie, care mă priveşte direct şi atât. Eu nu cred că mă privea doar pe mine, ci era ridicată la fileu ca fiind doar a mea, în timp afectând percepţia tuturor. Ei, dar cum eu trăiesc în basmul confortului, mi-am dorit să zburd neconstrânsă de lucruri. Nu poţi face asta fără să nu tai de undeva disconfortul, şi, automat, legături. Şi cum regulile mele cu cele impuse nu merg, şi nici invers nu se pupă…învăţ să trăiesc într-o altă dimensiune a vârstei.
Când ne schimbăm? Şi când uităm? Când ne debarasăm de vechi? Când vedem că nici noul nu aduce satisfacţie sută la sută? Când reuşim echilibru perfect? Şi de ce unii oameni nu te lasă să uiţi ceea ce vrei? De ce un om fericit se uită încă în ograda altuia, arătând cu degetul ameninţător şi invocând roata care se învârte pentru toată lumea, aducând şi binele, şi răul şi furtuna sădită pe vremuri? Cine nu ştie toate astea de îi trebuiesc fluturate pe la nas? De ce nu putem fi alături doar în ce ne place fără să luăm personal hotărârile celor din jur? Greu răspuns. Mai greu e să găsesc punţi de legătură între diplomaţie şi spontaneitate. Nu îmi iese. Aşa că voi trăi fără răspunsuri clare, primite pe loc sau, poate, cu răspunsurile ce vor veni în timp, chiar dacă vor fi bune sau nu.
Uneori prin scris îmi descătuşez stări mocnite sau găsesc explicaţii mai clar decât într-o conversaţie în care unul nu aude decât ce vrea şi doar din punctul lui de vedere. Lucrurile impuse cu forţa nu merg, ştiu asta, aşa cum nu merge amestecată viaţa în general, în cea particulară. Acolo fiecare are reguli şi drum propriu în care ceilalţi intră sau nu. Virtualul alină, nu rezolvă; ba, uneori, complică prin multitudinea de sensuri aduse de cuvinte. Caruselul ăsta ameţitor lasă loc de interpretari şi parcă sunt curioasă, câteodată, să văd direcţia în care modul diferit de a vedea viaţa îl face pe om să se îndrepte. Totuşi, în real, nu e decât parțial, aşa. Acolo simţi dezamăgirea, simţi regretul, simţi trădarea, simţi fericirea şi nefericirea. În ochi vezi toate acestea, în inimă păstrezi. Dincoace, să fim cu iertare, ne știm din poze și din ceea ce lăsăm a se zări printre rânduri.
Cineva spunea, cândva, că ar fi bine că atunci când cunoaștem un om să-i dăm nota 1, nu 10 din start; să nu mai fim entuziaști crezând în ceva despre care nu știi nimic și să adaugi note și puncte în plus, pe parcurs, căci depinde de noi cum continuăm: împreună sau separat. Eu nu regret niciun om de care m-am eliberat în timp, cu ştiinţă, neştiinţă, brutal sau din greşeală. Azi mi-e mai bine. Regret doar faptul ca nu pot – acum, nu ieri –  să arat ce a fost sau e, în capul şi mintea mea, în unele decizii. Întrebări se vor pune totdeauna. Răspunsurile nu sunt cerute şi primite tot timpul. Confuzia şi uitarea se vor intercala, iar omul se va depărta cu ură, regret, duşmănie, şi rar cu recunoştinţă că un timp au mers alături. Eu uit prima. Din comoditate şi protecţie. Şi-aşa mă trezesc alţii rapid. Ca nu cumva să…..
Ah, şi tocmai ce am găsit un citat minunat care mi se potriveşte mănuşă cu tot ce zic aici: „Nu este nevoie sa te lupti ca sa traiesti potrivit dorintelor tale. Traieste cum vrei şi plăteşte preţul necesar.” Richard Bach. Periodic mă resetez, și constat că aceste cuvinte par scrise acum cinci minute, semn că multe se schimbă, deși par la fel, sau multe par la fel..desi lumea e in schimbare. Din schimbările lor, primesti informatii „utile” de care te-ai lipsi, dar nu te lipsesc ei. Ca nu cumva să…
Altădată m-aș fi dus să scot ochi, să cer explicații, să întreb, să bat obrazul, să reproșez, să.. La ce bun? Tot ce e spus, e inventariat în dosarul cuiva scos strategic în clipe de slăbiciune. Ca nu cumva să…
Eu știu, ridic din umeri, privesc în dreapta și-n stânga, îmi adun bucuriile în inimă și alung neplăcutul. Citesc o mare de cuvinte în jur despre neînțelegerile dintre oameni. Nimeni nu rămâne dator. Da, da..ca nu cumva să…