Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Drăgaica mea

Drăgaica mea:
Uneori am gândurile precum nuca. Strânse, strânse, lipite între ele şi prinse ca într-o carapace de unde nici cu ciocanul nu le poţi scoate. Şi parcă nici nu ai vrea, deşi ştii că sunt gânduri bune, dulci, hrănitoare. Nu-ţi rămâne decât să le culegi repede şi să pui de-o dulceaţă zemoasă şi parfumată, fix ca în borcanul meu real de pe tejgheaua bucătăriei. Doar că nici pe acela nu l-am păzit bine. Până să mă laud eu, cineva, persoană importantă, nu dau nume, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a lăsat borcanul pe jumătate. Adio, contemplaţie! Mă reped să-l adulmec cu fiecare papilă şi simţ abandonat că dacă nu, până mâine, rămâne doar un borcan cu „a fost odată”. Şi aşa poate se trezesc şi gândurile  mele amorţite. N-ar fi rău! Nu? Habar nu am însă ce am făcut, dar nici urmă de nuci și dulcețuri. Mi-au rămas doar amintirile.
Miros de vară caniculară de Braşov. Cum vine aia? Păi, tot  mai avem, pe ici-colo, o adiere de pădure. Cât ar fi căldura de mare, pomişorii noştri ne scot din beleaua cu fierbinţeala. Că de aceea locuim la munte, să se simtă! Ăsta era gând de anul trecut,  anul acesta mirosul ploii  e  viu şi, încă, umed în simțurile mele. Oricum, în dimineaţa asta, înainte de a pleca la treburi, privind afară şi în curte, parcă soarele se joacă şi transmite semnale de vară nouă. Fain. Ar fi și cazul, căci în mintea mea încă e primăvară, pentru că ceva, ceva s-a întâmplat anul acesta cu anotimpurile, contopindu-se pe alocuri, înghețând zile și întârziind înfloriri.
Totdeauna, perioada aceasta mi-aduce aminte de terminarea şcolilor, chiar dacă a trecut atâta vreme de atunci. De-a mea vorbesc,  şcolile încă îşi închid cursurile la jumătatea lui iunie şi acum, cum se ştie. Doamne, ce ne mai zburau ghiozdanele! Aşteptam premierile; înfăşcam ce meritam, ne tremura sufletul de emoție să vedem ce cărți vom primi, caci acelea ne erau baza citirii de vacanță, şi, zdrang-buf, direcţia Buzău. Eram ca în sevraj. Visam, cu două săptămâni înainte, cum aterizăm în gara Făurei şi cum ne oprim, fix, în bătătura cu miros de mamaie şi tataie. Ei, poate v-aţi săturat de ei, săracii, rătăciţi prin amintirile mele, dar dacă stau bine şi mă gândesc nici rătăciţi nu sunt. Sunt acolo permanenţi, încununaţi de câte un gând de-ăla bun, din borcanul meu de dulceaţă de nuci verzi. Apropo de asta, îmi amintesc cum, în 2014, pe timpul ăsta, tataia se afla la Brașov, la sora mea, într-o mini vacanță forțată pentru ca biata mama să-şi mai tragă sufletul de încrâncenarea dintre ei care o epuizase fantastic (greu e să ai grijă 10 ani de un bătrân sâcâit şi fără nicio vorbă la purtător, dar care  îmbătrânise frumos fizic, semn că roadele şi grija ei se vedeau permanent), dar despre aventura recunoaşterii unor locuri pe care nu le văzuse, din păcate, de ceva timp, de când mama s-a dus să locuiască acolo, dar și despre deznodământul acelei perioade, am scris, cândva, cu tristețe. Moşu’-cocoşu’! Din 2014, îi numărăm și lui anii de când a plecat pe tărâmul bunicilor îngeri.
 În povestea noastră de iunie, însă, îşi făcea loc cel mai frumos eveniment din viaţa mea de copil –  DRĂGAICA. Nu, nu vă gândiţi la fecioare îmbrăcate în straie albe diafane, purtând cununi pe creștet. Nici la dansul lor magic pentru prosperitate. Nu vă gândiţi la sărbătoarea Sânzienelor, din 24 iunie şi nici la floarea galbenă de drăgaică, care dacă nu înfloreşte până atunci, poate fi aducătoare de primejdii. Nu!
Gândiţi-vă că eu nu ştiam nimic din toate astea, atunci. Pentru mine DRĂGAICA era bâlciul de la marginea Buzăului, unde se strângeau, spre bucuria şi împlinirea noastră, toate darurile lui Dumnezeu, pentru strădania şcolară, de peste an. Mamaia ne spunea că acolo s-au adunat toate „comediiile” (și sper să înţelegeţi frumuseţea cuvântului), toate „(l)ringhişpirurile”, lanţurile, căluţii şi bărcuţele pământului, să ne distreze pe noi, copiii, dar şi pe cei mari. Era sărbătoarea tuturor. Pe ea o aşteptam, visam şi o ridicam în slăvi de bucurie. Bucurie sinceră de copil de oraş.
După data de 24 iunie se închidea. Dar, atunci, în sărbătoarea sărbătorilor, când tradiția cere ca nimeni să nu lucreze pentru că este cap de vară, iar Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază şi ar fi păcat mare, lumea venea puhoaie de prin prejur, din satele buzoiene, să petreacă.
Suna muzica, cântau lăutarii, umblau ţigăncile cu ghiocul, în fuste largi de mătase colorată care ne luau ochii şi minţile, sfârâiau micii şi pocneau floricelele de porumb. Alergam de la o tarabă la alta, atingând mărunțișuri și adulmecând simplitatea. Trosnea asfaltul de la căldura sufocantă şi se încingeau pietrele sub tălpile noastre.  Dar nu simţeam nimic. Ne anesteziam  cu bulgări coloraţi de floricele, cu vată de zahăr şi bragă rece – singura pe care nu o suportam DELOC.
Treceam, repede, prin spatele celor ce trăgeau cu puşca viselor, poate, poate, plecau cu vreo raţă crăcănată pusă premiu. Citeam, la început silabisind, dar din ce în ce mai bine cu fiecare an, toate afişele de pe rulotele circului ambulant – femeia cu barbă și mustaţă, clovni, picioroange, pitici şi animăluţe. Nu le-am văzut niciodată. N-am vrut. Clovnii mă speriau atunci, acum mă deprimă. Magia nu era înţeleasă de mamaie şi nici la mine nu ajungea mesajul; pe femeia cu barbă n-am văzut-o niciodată. Între timp, se pare că a apărut la Eurovision să împartă lumea în „toleranţi” sau nu, în admiratori sau mai degrabă, în contestatori. Ciudăţenie cântăcioasă. Ce vizionară sunt! Pfui! Din partea mea putea rămâne ascuns/ă căci nu mi-a produs decât o reacţie de respingere, recunosc asumat.
Dar să revin; doar omul cu picioroangele mişuna prin bâlci, ca reclamă, însoţit de o familie de pitici la care ne zgâiam ca la urs, dându-ne coate şi împingându-ne de bucurie. Acum, nu s-ar mai mira nimeni. Trăim în 2017, deci e evident ca doar pronunțând cifrele ești anihilat, cumva, de timpurile acestea moderne, deși, după părerea mea, conceptele se interpretează, iar aceste lucruri care provocau uimire celor prezenți, acum sunt duse la nivel de artă în diverse acțiuni ale actorilor și artiștilor specializați în acest gen, facând pe statuile vivante sau atrăgându-ți atenția prin dans și gesturi.  Atunci, însă, eram atrași spre spectacol..mai zgomotos și cu mai multă dezinvoltură, reacțiile instinctive nederanjând pe nimeni.
A doua oară, când ajungeam la târg, ne uitam după băieţii şi fetele mari; cu ei şi ajungeam acolo, de astă dată, dați în grijă ca pe niște păpuși grăitoare. Nu știu cum făceau, dar eram libere și în același timp moarte de frică să nu cumva să-i supărăm pe idolii noștri cu aripi zburătoare. Îi priveam cum se dădeau în lanţurile cele lungi cu protecţie şi se învârteau, se răsuceau,  se sărutau în văzduh ca nişte îngeri în zbor, lăsându-ne într-o visare şi o speranţă că vom zbura şi noi vreodată aşa, în îmbrăţişarea cerului, în rotirea pământului. N-am zburat. N-am avut nici întâmplare, nici „ales”, dar am zburat cu imaginaţia atunci, şi a fost minunat. Şi chiar….suficient.
A treia oară, mergeam exact de sărbătoare.  Pe 24. Atunci vedeam straie curate, oameni frumoşi, primeniţi, cu vorbe lungi şi zâmbete largi pe faţă. Din loc în loc, costume populare colorate. Dar şi papuci de plastic, de gumă, ce miroseau puternic a cauciuc  și tronau în târg în mormane uriaşe, de credeam că toată lumea e obligată să-şi cumpere papuci de Drăgaică. Muzică populară autentică de Siriu, de Prahova, de….of, of şi măi, măi……, de cules în suflet și fredonat întreaga vacanță. Același parfum de mici, turtă dulce, vată-n băț, grădină zoo (erau și cuști cu animale exotice), „borcane cu accidente genetice (atunci erau în borcane cu formol, acum sunt pe ecranele tv sau în politică)”- spunea, cândva, un drag prieten, pălării de cowboy de pai, revolvere de jucărie, jucării țărănești de lemn, trompete stridente cu indieni călare pe ele, tiribombe de toate soiurile, tras la țintă cu aer comprimat și veșnicul aparat unde-și încercau „golanii” forța pumnului. Lumea cânta, se veselea, povesteau despre filmele cu cowboy și indieni, din oraș, tinerii își promiteau iubire, iar noi reveneam acasă, ținând o mingiuță plină cu rumeguș și o oglindă primită souvenir, cât să se știe că ai fost de Sânziene la bâlci.  Un an ne țineau de cald amintirile cu miros de Drăgaică și mereu ni se părea că sunt și mai frumoase.
Și totuși, cu timpul, nu am mai mers în vacanţe la ţară. Foarte puţin. Drăgaica nu mai era arătoasă. Rememorez  o seara, cu o colegă ce avea bunica chiar în Buzău şi al cărei tată ne-a plimbat prin târg ca la expoziţie. Deja eram noi însene sânziene, nu ne mai uitam după cele ce dansau în ritualuri de sărbătoare. Mi-amintesc, în schimb, de nişte colţunaşi cu vişine şi smântână….. minunaţi. Ehehe, ne modernizam, dar tot aveam mâinile pline de  covrigi pe sfoară, cât să purtăm cu noi semnele simplității.
Ultima mea amintire cu Drăgaica a fost un pic mai tristă. După o înmormântare, cea a mătuşii noastre, dragi sufletului nostru, care ne crescuse de când aveam câteva luni,  ne-am oprit şi în Drăgaica viselor copilăriei noastre. Se întâmpla în 2003. Nu mai avea strălucirea de altădată. Câteva manele, terase, trei căluţi prăpădiţi, dar şi  comedii care aveau alte denumiri.  Mai în trend. Zornăitoare și dătătoare de senzatii tari. Branduri de bere, de sucuri, produsele vieții moderne, nu mai lăsau loc pentru bulgări de floricele, bragă sau turtă dulce cu oglindă-n mijloc.  Am mâncat mici, fără gustul ştiut şi am rupt dintr-o gogoaşă autentică de Buzău, singura ce ne-a consolat puțin simțurile.
Totuşi, într -un colţ, pe lângă un morman imens de papuci de gumă, parcă acelaşi uitat din copilăria mea, era o rulotă cochetă, vopsită cu motive flower-power. Am intrat în ea şi, încet, încet, fiecare dintre noi, cinci la număr, am ieşit deghizaţi. A ieşit o fotografie pe cinste: cu tâlhari, ţigani, ţigănci, şi un căpitan de vas. Din păcate, e pierdută şi ea, ca şi amintirea mea cu Drăgaica sufletului.
Acum, de Drăgaică, o sărbătoresc pe fata prietenului meu cel mai bun, Dan. Din 2001, cea mică mi-a intrat în suflet şi a refuzat să mai plece, deși, nu ne mai vedem atât de des ca..odinioară.  Într-o zi şi ea îşi va lua zborul, pentru că amintirile se înlocuiesc cu altele noi, tasându-le pe celelalte. Dar ei îi va rămâne, pe veci, ca o ştampilă, la fiecare aniversare,  ziua Sânzienelor.  Nici măcar ei, nu i-am spus de Drăgaica mea, dar v-o zic vouă.
Dorul meu poartă în perioada asta parfum de DRĂGAICĂ! A mea.  DOR  DE MAGIA COPILĂRIEI! Dor de alte vremuri, fără nostalgie, ci doar recunoştinţă. Zâmbesc cu sufletul şi mă îndrept să adun alte povești de vară. Unele noi. Cred că e adiere de vacanță, deși  știu sigur că e un fel de 2 în 1. Dar despre asta, altădată. Primiți-vă vara cu drag în suflet și bucurii calde!

 

sursa: trilulilu - dragaica
sursa: trilulilu – dragaica
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

De unde sunt? De aici din colț de munte, dar…

        Nu știu uneori cum să reacționez când oamenii au mai multe de spus decât am eu. Mă așez într-un colț și ascult. Deseori mă bag în discuție, atentă să nu gafez pe subiectul care, poate, îmi e străin sau îl înțeleg atât cât pot. De mică fac asta. Îmi plăcea la nebunie să aflu lucruri, dar nici nu era prea greu trăind mai mereu printre oameni mari. Sunt o mie de motive pentru care am copilărit fără a fi dusă la grădiniță sau fără să am mulți copii în jur. Cu toate acestea nu am fost îngrădită în cunoașteri. Doar că totul avea alt ritm și înțelesuri magice. Lumea din jurul meu avea cuvinte stâlcite după regionalismele satului, iar eu le îngrămădeam în mine ca într-un sac fără fund. Cand am dat de cei de vârsta mea m-a cuprins disperarea. În loc să-mi fie ușor, mă copleșeau cu agitația și „știința lor în fiecare secret al timpurilor de atunci”.
Pe ulița pe care creșteam eu, erau și nu erau copii de vârsta mea. Erau, dar responsabilizati de mititei, ne făceam de lucru în joacă, pe stradă, seara târziu, sub lumina felinarelor și a stelelor ce păreau strajeri neînfricați. Mă gândesc că nici nu voiam iscoadele de ochi maturi pe noi, căci, nu știu cum se face, dar când adun personajele nu-mi ies cei mari, în acele clipe, decat în sunete. La noi, la „țara mea”, cum îmi plăcea mie să zic, când te strigă cineva pe nume o face ascuțit, prelung, cu un fel de țipăt în glas, de parcă odată slobozită parola– „hai, acasa” niciun pas nu vei mai cuteza a face în jocul tau. Și nu, nu erai deranjat de faptul că ți se curma jocul. Fiecăruia îi venea rândul, negreșit. Mi-am luat si eu acel „Adrienus, gata joaca!” …de zeci de ori, și, spre deosebire de ceilalti, îmi adunam euforia și o duceam în bătătura mămăiței mele cât să o păstreze pentru a doua zi. Ea, nu eu, căci mai mereu mă împingea să mă bag și eu în pititea, când parcă nu-mi ardea prea tare, căci mie îmi sunau mai bine discutiile de adulti ale dragilor mei. Era o plăcere să-i asculți chicotind, lângă ceașca de țuică fiartă de unde boabele de piper își împrăștiau aromele picante, precum vorbele lor. Și acum mi se luminează sufletul, când închid ochii și aud în ultima celulă a inimii: Tinco, hai că-i gata țuica!
„Esti de la țară, Tîrnoveanco?”, m-a întrebat, habar nu am de ce, cineva, nu demult. Mă gândesc că încă îmi curg fotografic clișee tainice din satul unde m-am făcut mare și de unde am prins eu drag de poveste și cuvânt, de oameni, de obiecte, de imaginile cele vechi ca niște icoane ce s-au întipărit pe veci în mine. Mă închin discret, rugându-l pe Dumnezeu să-mi scoată vălul cel nou ce îl am pe ochii minții, căci tare-mi pare că uit chipuri dragi. Dar nu le uit glasurile. Nici nu pot. Mama mi-l aminteste perfect pe cel al neamului său.
Dacă sunt de la țară? Eu cea care am crescut și m-am născut în Brașov? Aș spune că da, câteodată sunt, căci nimic nu are gustul și blândețea de atunci când eram fericită total, fără urme de treceri seci și de evenimente destabilizatoare. Sunt, când cuvinte ca ringhișpir, odăiță, cramă, cotineață, cooperativă, brigadier, saivană, crivăț, maidan, șaretă, clopotniță, chiseliță, gogoși chicate, bostan, canton, de vale, marne, ceferist, zarzăre, „haide, fă, nu fi ticăloasă, ia și mănâncă” și câte și mai câte vin în minte, cu două sau mai multe ramificații, ducându-mi pașii pe fiecare drum ce-l deschid la rostirea lor. Sunt, când știu că „acasă” e doar în bătătura mămăiței mele, restul  locurilor unde îmi poposesc picioarele fiind doar zone flotant, însufletite de alți oameni, alte cuvinte și alte imagini care dau drumul altor povesti.
Sunt pentru că ai mei se trag din zone care altfel ar încremeni în istoriile altora fără să mai știu cum arată gardurile, porțile,  ci doar crucile din cimitir, albite de timp și vremuri. Sunt pentru ca toți cei dragi dusi la stele mi se odihnesc in pamantul ăla uscat și tare care se crăpa de atâta secetă, de parcă erau cratere pe lună.
Imi amintesc că, de cate ori se ivea o problema mare cu ai mei parinti, indiferent de oră, eram imbracate si fara vreo explicatie detaliata ni se spunea ca e musai sa mergem la țară, să aibă mamaie și tataie griă de noi. Nu eram la școală sau dacă eram, sigur in primii ani era vorba, desi ai mei nu concepeau ca eu sa lipsesc de la a invata carte, indiferent de problemele avute. Si ne luau pe sus, ne urcam cu totii in tren și in legănatul ăla care mă liniștea doar la gândul că mă voi afla, in putin timp, acolo, unde iubirea era la cote maxime, asteptam să se termine calatoria. Insa niciodata nu era simplu, cand schimbam trenurile, cu bagaje, cu sora mea în brațe, în negrul nopților deloc prietenoase, cu frica să nu pierdem legăturile si sa ne apuce dimineata pe drumuri; timpul se scurgea altfel și totul era cu bătaie maximă de inimă. Într-un final, pe un peron care nu exista, mult prea înaltă fiind scara trenului, eram aruncate ca  niște bagaje de preț și ne număram cu toții, de la om, la valiză, până eram siguri că, din nou, putem porni la drum.
Mi-amintesc ca a fost nevoie, de câteva ori, să ne lase tata în cantonul de lângă barieră, din cauza unor zăpezi și al unui viscol cum greu îmi mai pot imagina. Cadeam la fiecare pas, asa ca tata a luat unul din bagaje si a plecat după ajutor. Nu ar fi fost chip sa ajungem singuri pe o asa vreme. A rămas definitiv în mine, și acum, mirosul focului din sobă și patul îngust, din constructia aia de caramida rosie, dar și bucata de cozonac pe care ne-a oferit-o ceferistul. Îmi pare că nici cantonul nu mai există, ca multe altele ce se prefac în fum în lumea asta, dar mereu e în amintirea mea, singur-singurel, încă tronează în câmpurile nesfârșite,  confratele  fiindu-i viscolul și soră arșița aia uscată..
In satul nostru lucrau mulți la CFR. Îi vedeai îmbrăcați în haine de postav albastru închis, cu nasturi metalici, șepci cu cozoroc și cămăși bleu. Cand era frig, aveau unele grele cât să facă față gerului și viscolului din Bărăganul ăla bântuit. Îi vedeai cum ies din curți, încolonați, spre gara, unde făceau naveta. Aveau glumele lor, semnele lor, dar de cele mai multe ori, unul dintre ei m-a salvat de cate ori eram ratacita intre legaturi, cand schimbam ruta, dar asta mult, mult mai tarziu, cand nici nu-mi imaginam ce inseamna sa fii singura in drumul tau.
Atunci, de la canton, ne-au luat niste rude. Ne-au invelit pe noi doua in paturi și ne-au dus de parca eram jucarii de plus, incercand sa ne fereasca fata de atingerea vantului care parea ca te usuca cu totul. Cand ajungeai in odaita cu pereti albastri și tavan prea jos, simteai raiul, simțeai cum se lăfăie bucuria în fiecare ungher si erai toropit sub mirosul de sarmale. din piept de gâsca, tocat cu satarul, aromat cu ardei iute,  și infasurate migalos de parca erau niste miresici fierte molcom, în asteptarea nuntii..
Alteori, in noptile ploioase, mă tineam de mana mamei, dar mai tare o incurcam, caci mintea mea de copil lucra altfel decat credeau ei. In lumina lunii și a putinelor felinare de pe ulite, in ochiurile de apa – bălți vestite – mie mi se oglindea cerul, in niste reflexii greu de uitat, iar eu ma feream sa calc in ele, chiar si in cele mici, pentru a nu cadea in hău. Eram convinsă că prin ele ajungi in fundul pământului și, cum nu voiam decat sa revin in siguranta la buna mea cu glas de domnisoara, nu-mi doream sa cad și sa nu mă mai gaseasca nimeni, asa că mergeam în zig-zag, spre disperarea mamei, care mă lăsa să înfrunt drumul singură. Acum ma gandesc cat de tare mă consumam în mersul meu, imaginandu-mi lucruri despre care, atunci, în anii ăia buni, dar tare sărăcuți, cand nici desenul animat nu-mi era cunoscut prea tare, tot ce aveam era închipuirea, care mai mereu mi-a adus mai mult rău decat bine, căci in valtoarea greului și al traiului de zi cu zi, nimeni nu gusta exaltarea din mine.
Asa ca, ma intorc și spun că-mi torc amintirile de cate ori am ocazia. Le pun în fuior curat și le prind de grinda, acolo, in crama bunicilor mei, langa cosul cu sunatoare și ligheanul cu malai, langa butoiul cu vin și damigeana de visinata, langa strugurii atarnati pe ata, la uscat și nucile cocoțate de grija soarecilor. Si pot spune ca, uneori, fix ca in ochiurile mele de apa, nimic nu s-a schimbat. In haurile cu luciri de noapte, inca se oglindesc pericole, dar cele cu iz de uitare, și, pentru că nu-mi ajung doar mangaierile crucilor din cimitir, vreau sa fiu sigura ca inca mi-s vii toate, cat sa mai scot din umbra timpului lucruri care nu vor muri niciodata.
De unde sunt? De aici, din colț de munte de Brașov,  dar cu drum și gust de Buzău…

După o absență considerabilă, am luat din nou cuvintele – parola, inteleg, faptul, ingradita, confratele, troneaza, deranjat, tarziu, placere, lumineaza, lafaie, singurel –  din duzina de cuvinte, și am pus de o poveste nouă cu iz vechi. Cu aceleasi cuvinte au construit și alții articole pe care le găsiți în tabel la Eddie.

Mărgăritare pentru EI

Oamenii porților noastre. Oameni-dascăli

Când un subiect cu numitor comun are fiecare suflet prins în el, s-ar putea naște milioane de povești. Câteva ar semăna între ele, ca atunci când tragi cu ochiul la foaia de extemporal a colegului de bancă. Unii ar adăuga o notă de umor, alții ar pune ceva scris cu creta, câțiva și-ar aduce aminte cum era moda vremii, ar mai fi și cei care ar scrie despre amoruri naive, dar dacă ar avea un personaj comun, eu sunt sigură că l-ar zugrăvi în cuvinte asemănătoare. Sclipiciul fiecăruia ar face diferenta și ar îmbogati personajul, după caz și legăturile avute.
cotu-ciorii
Căutând pe internet ceva care să ateste această veche localitate, am fost uimită să nu găsesc prea multe, așa că atașez ceea ce se vede ca martor tăcut al cuvintelor mele
Satul, în care mamaia si tataia m-au ținut să devin omuleț potrivit pentru orașul meu, se numea Cotu-Ciorii. Cât am mai plâns eu pentru acest nume drag, căci mie îmi părea denumirea perfectă, iar pentru cei care aveau mereu cârcoteli și râsete înfundate nu însemna decât că cioara n-are cot.  Așa, și ce dacă râdeau ei de mine, eu tot mirosul prafului îl aveam în nări ca pe cel mai bun parfum, iar aerul sătesc nu însemna altceva decât că sunt acolo unde trebuie sa fiu?! Parcă văd prunii de pe șanțuri și mărul dulce de la baba Ioana, valea cu apă mocirloasă unde se înghesuiau cârdurile de gâște să-și hidrateze penele ce vor ajunge, cîndva, în perne de cucoane. Nici acum n-am deslușit misterul cârdurilor. Erau în tribul fiecareia cate 20 de înaripate, cu mama gâscă, gâscanul ciupitor și puiuții care nu-mi păreau deloc puiuti, căci arătau zdraveni ca o orătanie cu vechime. Bre, dar cum știau ele sa nu se-ncurce cu celelalte, cum de nu voiau să se adune, toate, ca-ntr-o manifestatie, și făceau fine culoare de departajare? Cum știau sa se-ntoarcă singure, fix,  în curtea unde își făceau somnul de frumusețe? Eu puneam seama pe salcia de la poartă. Sigur, ea era semnul nostru.
Doamne, cât iubesc sălciile! Le ador! Cum foșnesc ele în anotimpuri cu ștaif, cum se unduiesc și se alintă, cum strigă doruri în frunze tăioase și subțiri, cum se apleacă și se ridică în balet inedit, indiferent de spectatori știuți și neștiuți, cum le iese sincronul, zbaterea, nemișcarea.
În satul salciei mele a venit toamna iar, și a adus aminte de alte toamne calde pe când nu știam că se cheamă astfel. În satul copilăriei mele n-am prea prins începuturile școlii. Eram prea mică, până la cei șase ani, să-mi imaginez că gălăgia de pe drum, din jurul prânzului, nu e făcută de gâște și nici  de alte viețuitoare, ci erau copii zglobii, care-și trânteau ghiozdanele și se alergau a bucurie pe ulițe, în timp ce se grăbeau, și nu prea, spre strachina cu ciorbă ce îi aștepta acasă.

bistriteanul

Dar dacă de școală nu auzisem prea bine, de învățătorii satului…. da.
Ei erau stâlpii, erau respectul, admirația și exemplul de urmat pentru fiecare om al locului, indiferent de cât de mult le-a plăcut cartea sau nu. De domnul Nelu și doamna Bița știam ca despre două icoane vii la care te inchinai cu un „buna ziua” si primeai, bonus, în răspuns, și o sprânceană ridicată într-o curiozitate firească ce-ți pecetluia, pe loc, viitorul. Tovarășul Nelu sau tovarășa Bița? Haida, de! Reușiseră, când toti eram asezati în griul vremurilor, sa nu-și însușească termeni care nu li s-ar fi potrivit niciodată.
Nu știu dacă Dumnezeu le-a dăruit înfățișarea potrivita datorita rolului pe care  l-au avut in acel sat sau ei au pus pe chip și statură, acea nuanță de sfintenie si eleganta, in acelasi timp. Rafinati, discreti, cu voci inconfundabile, erau emblema intelectualului perfect, a dascălului care nu-și uită elevul și care știe cum sa îl determine să-și aleaga drum bun. Ei au fost simbolul iubirii acestei profesii minunate,  și al devotamentului față de tot angrenajul acesta, simplificat prin cuvântul școală.
Domnul Nelu fusese directorul școlii multa vreme; Doamna Bița învățătoarea cu chip senin, curat, cu voce domoală si ferma. El, înalt și falnic, precum un brad, îmbrăcat mereu într-un costum gri; dumneaei..ca o regină neîncoronata a literelor din abecedar; oameni care și-au trait bucuriile si tristetile în același crez. Nu cunosc  om sa nu fi fost îndrumat, la nevoie, de către aceștia. Ei  erau cei care îi ajutau  să redacteze, cum se cuvine, vreun act, sau vreo petiție scrisă, și nu se sfiau  să sugereze că studiile trebuiesc terminate, acolo…… unde observau urme de abandon. Cumva.
În timp,  au reusit, printr-un firesc desavarsit, sa ramană, satului, Dascălii Perfecti, istorii vii, care si-au intins aripile peste  acel Cotu-Ciorii,  în ocrotire și grija. Au dat altă semnificație cuvântului respect, au dat alt înțeles cuvântului valoare, și au arătat că modelele sunt evidente, nu create artificial.
Acum, au flori la cimitir, iar cel mai tare m-a impresionat cand, pe Facebook, una dintre fetele tinere, care i-a avut exemplu in viata, și-a pus, la moartea doamnei Bita, doliu ..ca avatar. Poate n-o fi cel mai important amănunt, dar e o ducere în prezent, pentru ca acei oameni i-au fost indrumatori și mamei, in anii ei de scolar, iar daca in vremurile in care ne fura alte exemple si alte lucruri importante, o fata tanara nu uita ce a insemnat Doamna pentru sat, mie imi pare mai mult decat minunat.
Din păcate, nu pot pune descrierii lor multe nuanțe, poate doar cei care i-au cunoscut cu adevărat să adauge unele în plus. Pentru mine au fost mereu uriașii cu povești, oamenii cei mai respectati din sat, ființele care au știut mereu sa rămână, și atunci cand n-au mai fost in exercitiul functiunii, Domnul Nelu și Doamna Bița, Dascălii Eterni.
Salciei i-am prins, în frunze, gândul acesta. Să-l ducă, peste tot, ca un vuiet; sa intre în fiecare căsuță de pe ulițe și să facă alte frunze a foșni; să trimită gând de aducere aminte și recunoștință și să se oprească acolo, între cruci, vorbind de toamnă și șoptind încet – mulțumim.  Gând bun în eternitate!
                                                                                                          ***
ilies
foto primită de la Gabriela Ilieș, cea care atunci când întâlnește o poartă deosebită îmi trimite gând bun, cunoscându-mi pasiunea
Mulțumiri tuturor
celor care ne-au ajutat
să devenim
și care au deschis
poarta spre viitor!
La mulți ani, de ziua dascălului, tuturor celor care își fac meseria așa cum știu și pot! Mulțumesc celor care mi-au fost îndrumători, chiar și celor căror  nu le-au  trebuit diplome în acest sens. Las semn o discuție, din dimineața aceasta, între mine și un om care mi-e drag și care îmi deschide mereu porți de bunăvoință și cunoaștere, prin care as vrea sa arat ca niciodată nu știi de unde mai apare un dascal bun, in timpuri cand crezi ca acest lucru nu mai e posibil. Si inca putem creste și imbatrani …ușor:

semn

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Acasă

sanda

De câte ori ajung la mama, la Buzău, într-un sat ursuz și plin de praf, ce miroase a vânt sec și a busuioc uscat, simt că ajung ACASĂ. Acolo, m-am făcut mare, în mâinile bunicilor mei, privind lumea prin ochii lor, trecând-o ușor prin ai mei și trimițând-o mai departe ….. oricui o vede și o găsește. Mai târziu, am mutat totul în inimă și am închis totul pe veci. Când revin, calc cu grijă să nu deranjez amintirile și poveștile fără capăt și coadă, dar cu esență de Bărăgan uitat prin vise de copil.

Sunt copil mare, copilul mamei, prea mare pentru aceste vremuri și încă mic pentru cea care mă privește cu duioșie de după ramele negre ale ochelarilor. Tremur, instinctiv, la fiecare atingere a ei, atât de dorită și, recunosc, că nimic altceva nu mă poate face să mă simt astfel. De data asta din cer au cazut broboane de iubire cu stropi de ploaie. Au spălat praful și au udat grădina care, din păcate, era cam stearpă și cu urme de rod târziu, dar pipernicit.

Ehehe, și ce dacă! Au câștigat la puncte pomii din livadă, cu merele lor de expoziție, prunele cărnoase, nucile neculese, perele de soiuri diferite cu luciri de soare, piersici târzii cu puf catifelat și gust divin, struguri cu boabă mare, curată, plină și bogată. Cațelul nu m-a lătrat nici acum, deși nu mă văzuse de multă vreme. Zumzetul magic din ogradă îmi declanșa emoții uitate, dosite în colțuri de suflet.

O vecină venea cu o poală de ouă, alta aducea cășuleții de brânză abia scoasă de sub magia cheagului. Un cofer cu lapte își aștepta rândul să-i fie descantată pe foc licoarea dătătoare de putere. Coșuri cu fructe, borcane de dulceață, bidoane cu borș auriu, legume zăpăcite de puterea mamei, ce mă priveau din cămară, funii de ceapă, porumb în hambare, ardei umpluți ….. pe repede înainte, gata, gata de a fi luați la Brașov, așa nefierți, dar cu gust tainic și știut…de MAMA. M-am bucurat de fiecare fărîmă din lumea asta pe care mulți o cred pierdută.

E vremea culesului, dar eu am adunat în 24 de ore, fix, cât am stat în locul meu de poveste, rod de bucurie și iubire. Privire de mamă mulțumită, de prieteni din copilărie cu alură de oameni mari, de soră cum alta nu e și cu sat cu nume obișnuit. Se numeste ACASĂ. Nu-i așa că vă e cunoscut? Nu-i așa ca îl regăsiți prin vreun loc din inimă?

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Prea mare, prea bătrână, prea serioasă

De când mă ştiu am fost prea mare, prea bătrână sau prea serioasă. Chiar şi în pendulările singurătăţii mele am simţit aceste atribute ca  pietre de moară. Mama m-a avut la 16 ani. Am fost un prunc normal de 3,3 kg  şi 52 de centimetri, singurul moment când, cred, am fost atât de micuţă, încât bunică mea, săraca, se întreba întruna de o să facă ea om din mine sau nu.
Nu am fost un copil vesel, dar eram fericită în sătucul ăla uitat de lume şi departe de beneficiile omului modern. Am crescut, uşor derutată, cu două perechi de părinţi, recunoscându-i afectiv doar pe părinţii mamei. De neînţeles pentru tata care, oricum, îşi consuma frustrările fumând întruna şi boscorodindu-mă neîncetat:
Tu-ţi America mă-tii! EU sunt tac’-tu, ai înţeles?
-Ba nu!, răspundeam eu cu o încăpăţânare demnă de admiraţie pentru cât eram de mititică, agitându-mă de parcă voiam a-i demonstra cât adevăr conțineau cele două cuvinte rostite apăsat.
O perioadă am scăpat de răbufnirile lui pentru că, între timp, se născuse sor’-mea şi aveau jucărie nouă în casă. Da! Dar „crescuse” şi mama, iar Sanda a reuşit să crească şi ea, lângă ei, într-o altă dimensiune şi viziune decât cea a unui „copil cu   copil”, cum se întâmplase cu mine. Atunci am devenit „cea mare” şi aşa am rămas până acum.
Înţelegeam totul din mers, speculam slăbiciunile oamenilor, mă ţineam tot timpul după ei şi preferam oricând să stau cu un adult decât joaca de-a păpuşile. Ajunsesem să realizez că sunt capabilă să impresionez rapid prin cuvinte, deci să nu vă miraţi că atunci când vărul mamei mi-a tras o muştruluială zdravănă – mă murdărisem sau ceva de gen – i-am răspuns:„Nu mă mai certa! Auoleuuuu, inima!”, fix cum spunea bunică-mea la supărări. Nu aveam decât vreo trei anişori, pe puţin….
Nu a trecut multă vreme și tata a început o ceartă, neobişnuită pentru mine până atunci pentru că mă aflam în raiul satului, şi m-am trezit spunându-i sec, dar cu năduf:„Da, al dracului mai poţi fi tu, tătuţule!” Eh, de unde ştiam asta? Ghici? Şi tot atunci, când am văzut că nu înceta cu zgomotul ăla de vorbe, am luat făcăleţul din ligheanul cu mălai, ce-mi stătea alături, şi l-am aruncat înspre el cu toată puterea unui copil de patru ani.  Asta n-o mai văzusem nicăieri, dar vedeam cum se întristau comorile mele cu nume de mamă și mamaie. S-a ferit tata, m-a ferit şi pe mine mămăița mea de vreo zgâltâială zdravănă, dar nu m-a mai putut feri nimeni de călătoria spre Braşov, vrei nu vrei.
„-Gata, e prea mare să mai stea aici! Nu auzi ce cuvinte folosește? Şi cum mai fac eu om din ea dacă toată ziua vorbeşte cu ”fă” şi ”marne”. O iau acasă!”
Atunci mi-a sunat în cap rău de tot „prea mare” şi, ca să-i arăt tatălui meu ce mare eram, am urlat până la Mizil: „Urâţilor, nu mă luaţi! Vreau la mămăiţa mea!”Mă învineţisem de atâta plâns degeaba. Trenul mergea tot spre Braşov.
Acasă, am găsit-o pe mama cu un copil frumos, mărişor, de vreun an. Insistaseră cei de la ţară, ceva vreme, cu ideea că la Braşov mă aşteaptă o surioară mica şi că e şi a mea. Aha, dacă e a mea înseamnă că e de bine. Dar ce o fi aia „soră”….că tot nu înţeleg?! Nu m-am obişnuit deloc. Mi se spunea să tac că doarme cea mică, sa nu mai cânt că sunt prea mare şi tot din acest motiv să am grijă şi de bondoaca din pătuţ. Nu pricepeam, defel, de unde atâtea privilegii pe „surioara” aia, ce venise de nicăieri şi de ce nu aş avea şi eu prioritate?!  Dar n-aveam. Tata era tot timpul plecat, mama se străduia să ne crească, cum putea de una singură, iar eu acceptam totul în tăcere deşi adormeam cu gândul tot la „mămăiţa mea cea bună” şi la Tinca, mătuşa,  dar și la raiul meu cu nume ciudat de ciori și coate,  cu praf ce îmi devenise atât de drag și pe care îl găseam mult mai atractiv decât toate pădurile și iarba din prejur care păreau venite dintr-o carte de povesti, dar din care nu-mi citise nimeni.
Tata o dădea întruna cu faptul ca sunt  „prea mare” şi că nu vorbesc corect. Culmea era  că pricepeam ce spune dar nu voiam deloc să-i fac pe plac. După un timp, m-am întors în oaza mea de fericire şi am avut grijă ca atunci când venea  în vizită să vorbesc perfect, să nu mă ia la Braşov.
Prea serioasă” am reuşit să mi-l însuşesc începând chiar cu clasa întâi când, din cauza unui pojar, am reuşit să sar peste startul primelor zile de „boboc”. Am ajuns acolo, după vreo două săptămâni de absenţă, atât de bine pregătită încât am devenit repede bau-baul colegilor mai puţin silitori. Şi așa am rămas multă vreme. Chiar şi pe la douăzeci de ani, când am făcut cunoştinţă cu un domn, prezentându-ma „Adriana Staicu”, m-a recunoscut ca „bau-baul” de serviciu pentru fata (ce întâmplător îmi fusese colegă) celor la care stătuse în gazdă. Mi s-a părut „prea mult” mai ales că nu mă știam deloc strălucitoare ci  cu un strop mai mult conștiincioasa, decat alții. Sunt însă convinsă că totul se amplifica și datorită firii mele introvertite și că păream a fi venit pe lume având corăbiile gata scufundate, încât orice noutate apărea în calea mea nu-mi mai părea decât încă o provocare pe care trebuia s-o trec, blazată și fără entuziasm. La polul celălalt era sora mea, care a știut mereu să fie, să râdă, să se bucure de fiecare etapă a vieții sale de parcă ea le inventa și era unica ființă ce descoperise copilăria, adolescența, primul sărut și iubirile absolute.
„Prea bătrână” am devenit cu timpul. Nemăritată fiind multă vreme, mi se părea mereu că timpul trece în defavoarea mea şi că devin depășită pentru o noua viaţă, o relaţie normală sau chiar pentru a înţelege ceva din tumultul vremurilor. Eram liberă de orice responsabilitate dar „prea bătrână” pentru a înţelege mersul lucrurilor şi pentru a fi un om comod altora. N-am fost. Am realizat ca sunt cum trebuie sa fiu  doar în relaţia cu soţul meu……
Acum acest „prea” a devenit inutil. L-am înmagazinat împreună cu toate amintirile mele, pentru că nu mai sunt decât „cea mare” pentru mama mea, serioasă când e cazul şi bătrână, probabil, voi fi când toate astea vor dispărea şi nu vor mai rămâne în cutiuţa timpului nici măcar într-o zvâcnire.
 io9