Femeia din umbră

O viață întreagă strânsă într-o valiză. O lume adunată între două cartoane ce miroseau a vechi și a petrol încins. O eșarfă strânsă pe mânerul șubred și o floare de pânză prinsă cu un ac de siguranță, urât și mare, dar care pălea pe lângă gestul fin de cochetărie al femeii care, parcă, ar fi vrut să îndulcească sentimentul acela că iar trebuie să se adapteze unui nou loc, total necunoscut și că, de fapt, e doar o nouă călătorie ca de vacanță inedită.
Se zgudui de plâns, chircită pe podeaua veche și  uzată a cămăruței cu tapet de culoarea levănțicăi. Cu ultimele puteri luă și ghiveciul cu „Străjerul” ei drag, singura dovadă că avusese  un rost, că a putut și ea crește dintr-un fir plăpând o viață verde. Nu știuse niciodată ce plantă e și o numise astfel pentru că era singurul care o veghea în orice moment al său, bun sau rău.
Dramatismul gândurilor era total nepotrivit, căci în afară de faptul că proprietarul trebuia să vândă casa, ea, zău, daca avea de ce să-și facă griji. Totuși, se săturase să se mute așa, din doi în doi ani, de parca era un termen și nu o coincidență bizară că oamenii își făceau planuri, iar ea nu intra în calculele lor. Se simțea o umbră. Chiar asa  semna piesele și poemele pe care le compunea „Umbra”, si se amuză teribil când unul din cititori o porecli italianca, dorind cu orice preț ca acela sa-i fie nume și nu pseudonim.
Se obișnuise sa aiba lucrurile in ordine și nu prea multe, pentru a putea pleca oricand; doar ca de data asta se adunasera o grămadă. Venea Viorel după ele. Ea plecă cu geanta plina de texte, cu valiza cea veche și străjerul  cel verde.
Se mută lângă București, într-o casă cu boltă de viță de vie. Proprietarii erau plecati in strainatate, iar ea urma sa fie un fel de om bun la toate. Însa nu stia daca se va descurca. De parca ar fi avut de ales!!!!
Când intra pe ușă, inlemni. Ziceai ca se afla intr-o casa de papusi. Oamenii fuseseră colectionari de obiecte miniaturale, iar peretii purtau povesti pe fiecare centimetru. Pe grinzi de lemn, pictat cu motive nationale, stateau cateva păpuși adunate din targuri de meștesugari pricepuți. Un balansoar vechi o îmbie instantaneu, dar se ridica, iute, de teama a nu-l rupe, atat de tare scartaia din încheieturi. Abia acum intelesese de ce o aleseseră pe ea sa locuiasca acolo. Singuratatea și preocupările sale cred ca fuseseră cea mai bună carte de vizită.
Iesi pe pridvor și nu-i venea a crede ca, dincolo de peretii aceia aparent subrezi și lemnul cu urme de trecut, stateau niste frumuseti aparte. Două pisici torceau a lene și răsfăț și nu se sinchiseau deloc la apariția sa, de parcă ar fi fost normal să se afle acolo. Ii telefona lui Viorel și-l ruga sa vina a doua zi cu lucrurile ramase, si sa le lase in curte. Se hotarî, ad-hoc, sa nu lase pe nimeni sa atinga ceva de acolo. Descoperi, cu bucurie, un salon mititel care dadea in curte și in care realiza că-și va putea primi oaspeții, fără grijă. Nimic din ce era in acel loc nu trada micul muzeu din living.
Se intoarse in casuta papusilor și se apuca sa scrie un nou text, fericita și uimita de intorsatura pe care o lua viata sa. Pentru prima data „femeia din umbra” nu mai era ceva trist și enigmatic, ci o bucurie, un apelativ de care se mândri ca într-o taină dulce, pe care nu o impartasea cu nimeni, ca un premiu al vietii pentru bucata sa de timp. Pentru prima oară nu-i păsa de ziua de mâine. Iubea locul și o inspira. Mainile îi alunecau pe bucata de hartie, ca o curgere de viata noua:

Cand povestea cade a lumină,

Încremenind actori tăcuti  fugiti de lume,

Cand ronțăie refuzul vieții

Coji uscate de trecut cam orb,

Cand dintr-o valiză cad doar soapte triste,

Sa le asezi in coșul viselor, cu flori de mușcate alături

Si sa le lasi sa se amestece in armonii viitoare;

Sa iei trei fire de pelin, două de grau, un pumn de sare,

Sa descanti clipa, să uzi cu trei stropi de aghiazmă locul,

Sa te-nvarti, bine, in incapere; sa te opresti spre Rasarit,

Să zambesti, sa uiti, sa-ti amintesti, sa renasti,

Tu, femeie din umbra, intr-o zi de marti,

In casa păpușilor, cu graiul în ochi

Si să te aduni …in Cuvant!

nou1

 

Textul face parte din provocarea „femeia din umbră” din clubul celor 12 cuvinte, și am așezat-o in tabel…alături de celelalte. Tot la Eddie!

You may also like

10 comentarii

  1. Sper din suflet sa nu razi prea tare de mine, dar frumosul tau text m-a facut sa ma gandesc la cum ar arata un „cosulet al viselor.” O sa ma gandesc la cum il voi face. M-am entuziasmat un pic…
    Si „adunatul in cuvant” imi place la nebunie!
    Multumesc, draga Adriana. Seara luminoasa sa ai!

    1. Nu rad. E tare fain sa pui o nuanta de „concret” unei idei, asa ca daca iți iese coșuletul viselor eu sunt prima care ma voi bucura.

      Te imbratisez.

  2. „Să zambesti, sa uiti, sa-ti amintesti, sa renasti”, un îndemn ce parcă pentru mine l-a scris „femeia ta din umbră”!

  3. Uneori viaţa pare să ne răsplătească neaşteptat pentru tot ceea ce ni s-a părut greu sau nemeritat. M-am adâncit în povestea ta şi zău dacă, la un moment dat, nu tindeam să mă contopesc cu ea, chiar dacă viaţa mea are altă culoare, alt curs, „străjerul” meu creşte de la o zi la alta insuflându-mi putere şi nu numai. Tocmai potrivit, textul tău, pentru a începe o zi cu visuri noi. 🙂

    1. Tu ești mai puternică decât eroina mea, nu-ți trebuie decat sa gasesti „sufrageria ta cu păpuși”. Simt ca vei gasi asta, pentru ca meriti…

  4. Âtunci când constietizam,când ne cunoastem identitatea,descoperind taina vietii vesnice,,evoluam prin Cuvinte întrupate în fiinta noastra,spre noi si noi dimensiuni ale minunatiei existentei Crezând,Sperând,IUBIND,CREATORUL si creatia SA magnifica,paradoxala !:)

    1. Adevărat. Nimic mai simplu, dar ce ne-am face daca nu am căuta? Si uite asa, la o cotitură, poti descoperi, ceea ce era evident …

  5. „Cand o usa a fericirii se inchide, alta se deschide; insa adesea ne uitam atat de lung la usa inchisa incat nu o vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.”– Helen Keller Asta mi-a venit prima data in minte dupa ce am parcurs povestea.

    1. Mi-e ciuda cand pierd comentarii. Sa ma ierti ca raspund tarziu. Stii ce motto am eu pe fb la „detalii despre mine”? Sau pe google plus? „Atunci când pierzi totul s-ar putea să-ți dai seama că ai făcut loc pentru exact ceea ce îți lipsea.”Dan Stoica

      Sa mai zici ca nu avem ceva comun…noi doua..

Lasă un răspuns