În însingurarea mea nu e loc de singurătate

În însingurarea mea nu e loc de singurătate:

Nimic nu se-adună-n realități efemere:

Nimic vesel, nimic trist,

Ci izgoniri de substanță

Lichidă, solidă, gazoasă,

Fiecare cât are și de care are.

 

 

Pe peticul meu de scenă nu e nimic.

Nimic vesel, nimic trist.

E doar izgonirea mea

Din realitate,

Dar mie îmi place.

 

 

Bântui în dreapta, în stânga,

Mă așez la  margine de gând,

Îmi împreunez palmele

Și șoptesc:

Multumesc!

 

 

Nu par singură,

Sunt singură!

Mă însingurez voit.

Așa-mi pot juca toate clipele,

Pot citi  stelele cuvintelor,

 

 

Pot descifra romane uitate ca recuzită

Pe masa scenei mele.

Așa, am timp mai mult pentru mine

Și pentru nimicurile mele de ață,

Înșirând amintiri la uscat.

 

 

Din când în când, ridic cortina

Și mai primesc, în culise,

Cate-un rătăcit însingurat ca mine,

Să ne bem stropii de aghiasmă

Cu binecuvantare.

 

 

Apoi, ne-ntoarcem în lume,

Printre cei singuri, cei perechi,

Către perechea mea

Care știe că-n însingurarea mea voită,

Nu e loc de singurătate!

 

În însingurarea mea nu e loc de singurătate. A.T.
În însingurarea mea nu e loc de singurătate. A.T.

 

 

 

 

Femeia din umbră

O viață întreagă strânsă într-o valiză. O lume adunată între două cartoane ce miroseau a vechi și a petrol încins. O eșarfă strânsă pe mânerul șubred și o floare de pânză prinsă cu un ac de siguranță, urât și mare, dar care pălea pe lângă gestul fin de cochetărie al femeii care, parcă, ar fi vrut să îndulcească sentimentul acela că iar trebuie să se adapteze unui nou loc, total necunoscut și că, de fapt, e doar o nouă călătorie ca de vacanță inedită.
Se zgudui de plâns, chircită pe podeaua veche și  uzată a cămăruței cu tapet de culoarea levănțicăi. Cu ultimele puteri luă și ghiveciul cu „Străjerul” ei drag, singura dovadă că avusese  un rost, că a putut și ea crește dintr-un fir plăpând o viață verde. Nu știuse niciodată ce plantă e și o numise astfel pentru că era singurul care o veghea în orice moment al său, bun sau rău.
Dramatismul gândurilor era total nepotrivit, căci în afară de faptul că proprietarul trebuia să vândă casa, ea, zău, daca avea de ce să-și facă griji. Totuși, se săturase să se mute așa, din doi în doi ani, de parca era un termen și nu o coincidență bizară că oamenii își făceau planuri, iar ea nu intra în calculele lor. Se simțea o umbră. Chiar asa  semna piesele și poemele pe care le compunea „Umbra”, si se amuză teribil când unul din cititori o porecli italianca, dorind cu orice preț ca acela sa-i fie nume și nu pseudonim.
Se obișnuise sa aiba lucrurile in ordine și nu prea multe, pentru a putea pleca oricand; doar ca de data asta se adunasera o grămadă. Venea Viorel după ele. Ea plecă cu geanta plina de texte, cu valiza cea veche și străjerul  cel verde.
Se mută lângă București, într-o casă cu boltă de viță de vie. Proprietarii erau plecati in strainatate, iar ea urma sa fie un fel de om bun la toate. Însa nu stia daca se va descurca. De parca ar fi avut de ales!!!!
Când intra pe ușă, inlemni. Ziceai ca se afla intr-o casa de papusi. Oamenii fuseseră colectionari de obiecte miniaturale, iar peretii purtau povesti pe fiecare centimetru. Pe grinzi de lemn, pictat cu motive nationale, stateau cateva păpuși adunate din targuri de meștesugari pricepuți. Un balansoar vechi o îmbie instantaneu, dar se ridica, iute, de teama a nu-l rupe, atat de tare scartaia din încheieturi. Abia acum intelesese de ce o aleseseră pe ea sa locuiasca acolo. Singuratatea și preocupările sale cred ca fuseseră cea mai bună carte de vizită.
Iesi pe pridvor și nu-i venea a crede ca, dincolo de peretii aceia aparent subrezi și lemnul cu urme de trecut, stateau niste frumuseti aparte. Două pisici torceau a lene și răsfăț și nu se sinchiseau deloc la apariția sa, de parcă ar fi fost normal să se afle acolo. Ii telefona lui Viorel și-l ruga sa vina a doua zi cu lucrurile ramase, si sa le lase in curte. Se hotarî, ad-hoc, sa nu lase pe nimeni sa atinga ceva de acolo. Descoperi, cu bucurie, un salon mititel care dadea in curte și in care realiza că-și va putea primi oaspeții, fără grijă. Nimic din ce era in acel loc nu trada micul muzeu din living.
Se intoarse in casuta papusilor și se apuca sa scrie un nou text, fericita și uimita de intorsatura pe care o lua viata sa. Pentru prima data „femeia din umbra” nu mai era ceva trist și enigmatic, ci o bucurie, un apelativ de care se mândri ca într-o taină dulce, pe care nu o impartasea cu nimeni, ca un premiu al vietii pentru bucata sa de timp. Pentru prima oară nu-i păsa de ziua de mâine. Iubea locul și o inspira. Mainile îi alunecau pe bucata de hartie, ca o curgere de viata noua:

Cand povestea cade a lumină,

Încremenind actori tăcuti  fugiti de lume,

Cand ronțăie refuzul vieții

Coji uscate de trecut cam orb,

Cand dintr-o valiză cad doar soapte triste,

Sa le asezi in coșul viselor, cu flori de mușcate alături

Si sa le lasi sa se amestece in armonii viitoare;

Sa iei trei fire de pelin, două de grau, un pumn de sare,

Sa descanti clipa, să uzi cu trei stropi de aghiazmă locul,

Sa te-nvarti, bine, in incapere; sa te opresti spre Rasarit,

Să zambesti, sa uiti, sa-ti amintesti, sa renasti,

Tu, femeie din umbra, intr-o zi de marti,

In casa păpușilor, cu graiul în ochi

Si să te aduni …in Cuvant!

nou1

 

Textul face parte din provocarea „femeia din umbră” din clubul celor 12 cuvinte, și am așezat-o in tabel…alături de celelalte. Tot la Eddie!

Singură de Crăciun?

Cristina se uita chiorâş la ciotul de brad pe care-l găsi la uşă, sprijinit de perete. ”Cine l-o fi adus?”, se gândi în treacăt. ”Urât mai e!” Îl lăsă acolo şi intra în bucătărie să-şi facă o ciocolata caldă cu frişcă, răsfăţul ei suprem de când iarna se instalase. Copilul era la maică-sa de o săptămână, numai bine cât să  îşi termine teancul de acte ce tronau în biroul ei din dormitor. De o vreme, de când divorţase, muncea acasă şi îi convenea de minune. Le convenea şi prietenilor care ba îşi lăsau odraslele să se joace cu Ilinca, cât timp făceau ei piaţa, ba poposeau la o cafea între două drumuri, ba sigur găseau  ceva ce Cristina putea rezolva mult mai uşor decât ei. Doar nu mai era nevoie să dea socoteală nimănui. Veselă, Cristina făcea loc tuturor în viaţa sa cea nouă, până mai ieri veche, chiar dacă dormea pe sponci, muncea noaptea, mânca pe fugă şi, nu ştiu cum,  dar avea totdeauna zâmbetul ei larg.. la purtător.

Deschise uşa şi trase ciotul de brad în casă. Cum să împodobeşti aşa ceva? Luă două guri din ciocolata caldă, se îmbrăcă din nou cu paltonul ei cel alb şi fugi în piată de unde veni cu greu cu un brăduţ cochet. ”Măcar atât să am şi eu de Crăciunul ăsta!”, gândi ea amar. Ajunul mai că bătu la uşă dar pomişorul trona artistic lângă biroul ei golit peste noapte de acte, cum spuneam, şi se mira teribil ca nimeni nu suna a grijă, aşa cum făcea, zilnic, mâna ei de prieteni.

”-Alo, Cecilia, ce faceţi, măi! Ah, eşti la coafor, bine hai că te sun mai târziu..

 Îi fugi o clipă pâmântul de sub picioare, dar formă alt număr. Nu apucă să zică două vorbe că şi auzi până dincolo de creier:”Iubita, te sun eu mai târziu, sunt la soacra mea!”

Timid mai făcu o încercare, dar nu fu chip să audă prin gălăgia ce răsuna din sufrageria prietenei sale, Anda.

Cum de nu o invitase şi pe ea nimeni? Să nu care cumva să se fi instalat deja sindromul femeii singure, ce tocmai devenise inamic, în capul prietenelor sale, că jar mâncau. ”Aşadar sunt bună oricând, doar de sarbători.. nu!” Auzise poveştile tuturor celor singuri în zile speciale şi i se părură basme. ”Pai, eu dacă prind o zi de una singură, fie ea si de sarbători, dorm, nene, şi stau cu picioarele pe pereţi, de fericire că îmi trag şi eu sufletul!” Ehehe, dar uite cum Crăciunul bătea în uşă şi ea parcă nu mai era aşa de fericită cum credea. Sarmalele şi cozonacul de pe plită erau dovada că se străduise sa gătească chiar şi numai pentru ea, dar gândul că o abandonaseră toţi, tocmai în Ajun, nu-i dădea pace.

Se aşeză pe fotoliul de catifea rubinie şi aproape ca aţipi, când soneria se declanşă într-un sunet prelung. ”Of, copiii ăştia!” Luă coşul cu portocale şi mărunţiş, deschise uşa şi în casă năvăliră  gălăgioase, precum hoarda de tătari, Cecilia, Maria şi Anda. ”Primiţi cu colindul? Credeai că scapi de noi, hai ? Pai nu ne abandonai  tu, de mâine? Hai, fată, lasă coşul şi plânsul, pune şi tu ceva să ne încălzim şi îmbracă-te  că ne aşteaptă ceilalţi cu masa!”

Beculeţele din pom sclipeau ca într-o horă a bucuriei şi prietenie simple. Era primul ei Crăciun de femeie singură, iar acest cuvânt nici că apărea pe buzele cuiva. Nimic nu se schimbase, doar o teamă firească de neprevăzut. Împingînd-o, aproape, din cameră, fetele îi puseră sub brad parfumul ei preferat, de care nu se despărţea niciodată, Premiere Jour de la Nina Ricci, nu înainte de a pulveriza uşor în cameră, cât să persiste în aerul acela de sărbătoare aparte, compoziţia neobişnuită de gardenie şi mandarină, esenţele de orhidee proaspăta combinată cu migdale delicioase şi caramel ce pătrundeau  către tonurile lemnoase.  Precum Cristina noastră – fineţe şi senzualitate într-o nesiguranţă rigidă, uneori. Crăciunul putea veni, doar că pentru prima dată…mirosea a primăvară, prietenie şi speranţă, graţie prietenelor sale.

premier

Povestea e înscrisă în Clubul Condeielor parfumate, iar în tabelul găzduit de Mirela veţi găsi poveşti cu parfum de Crăciun, de toate felurile şi toate culorile. Sărbători fericite tuturor!