Coperți, întâmplări, permanențe

Nu-mi adun amintirile in cuvinte, unele nici măcar nu mai stiu a veni in ordinea fireasca. Se imbulzesc, se aseaza unele peste altele, se îngrămădesc, se anulează și izbândesc a ieși doar câteva curate la suprafață. Dar mie nu mai imi pasa. Aleg ce știu, poleiesc ce nu imi mai e cunoscut, astup golurile cu frunziș de vorbe, strecor puțin din mine, din tine, din chipul întâlnit ieri pe stradă, din conversația cu un om cunoscut și scurtez timpul gândirii nerodnice.
Mă ascund într-un univers nou, unde nu mai am nimic de dovedit. Am tot încercat  să fac asta, de-a lungul vieții, și fără succes. Mă întreb de ce am insistat in idee, deși știam că mă va duce într-o directie gresita. Cand am inceput sa leg cuvinte in scrieri publice simteam ca mi-am gasit un mod nou de a mă liniști, de a-mi plimba gândurile și ideile prin locuri începute demult. Mi-am cules bucuriile, tristetile, întâmplările, oamenii, bucăți din mine, secvențe din alții, am luat vorbe dosite in neuroni pitiți și mi-am zis sa incerc un lucru …sa fiu eu. Fără influențe, fără atingerile altora, mai buni, mai frumoși, mai pricepuți, mai plini de umor, mai…mai, mai. Am adunat provocari, am plusat in cuvinte luate de catre douăsprezece ori, am persistat in povesti cu subiecte banale, le-am dat unde noi, invaluiri care sa ma infatiseze subtil, am tivit brâuri de gânduri, am stat, am fugit, revenit, am adunat oameni prin prejur, ochi buni, ochi rai, ochi ce au cules idei de aici, ochi ce au incurajat, alții care au daramat, dar, într-un final, am înțeles ca nu am nimic de dovedit nici aici. Ca bucuria cuvintelor a invins. Ca privilegiul de a mă deconecta scriind mi-a fost inlesnit cu trei ani in urma și inca il simt ca fiind  ceva neașteptat.
Voi căuta mereu efervescenta, omul cu scrieri altfel, originale, chiar, dar cu puncte comune in ceea ce simt și, cred, voi renunta la cuvinte șoapte dacă e nevoie, la stereotipuri fără de care credeam că nu pot fi eu, la indemnuri banale, la ridicări de sprâncene,  căci multe mi-s contra vremurilor pe care le trăim, la margini de cuvânt dar și  la mesaje surde sau mute care ar atinge sau ar agita orice trăire curată.  Candva, am pus coperti cuvintelor, virtual vorbind, intr-o casă cu mărgăritare; curând voi  deschide poarta aceasta din fundal și voi trece peste coșuri cu  recunoștință, dar și cu împliniri, și deschideri spre alte proiecte despre care poate voi vorbi, poate nu, dar sigur imi vor vorbi mie despre bucurii calde și pline, chiar dacă  fără însemnătate pentru restul lumii. De multe ori vorbesc de întâmplare. N-am avut visul scrierii, cum nu l-am avut pe cel de iubire. Am avut altele, ca cel de mamă, de exemplu, și care a ramas inchis într-o bulă frumoasa de timp nerodit. De asta, cred, ca întâmplarea merită ridicată în grad de permanență.  Bucuria întâmplării se schimbă in bucurie permanenta. Am dat din mine, am primit la fel. Am schimbat frica și teama, pe nesiguranțe de lux, cu alintături cuminți, am trecut din dependențe și repere nesigure, in certitudini și realități pe care le pot ocoli sau nu, după caz.
Schimb mereu cate ceva, dar, de fapt, nu-mi schimb structura. Păstrez  bucuria începutului transferându-l în obișnuințe zilnice. Deschid scrieri, inchid scrieri, bifez  ideile, dar, uneori, nici nu  le mai disec ca odinioară, sau, nici măcar, nu imi iau din ele repere, cum făceam odată. Simt cum tulburarea unuia e de fapt o altă trecere, cum gândul meu de azi se poate scurge într-o brambureală de cuvinte puse de-a valma. Cert e, ca lucrurile oricum se asaza firesc, in perceptiile mele, ale altuia  sau poate trec neobservate. Si e bine asa. Mi-a pus Dumnezeu in cale o posibilitate. Acelasi lucru l-a oferit și altora și e minunat sa vezi cata curgere e in jur, cata diversitate și cat interes pentru ceva care e la indemână tuturor, dar doar pe unii îi adună constant în puncte tangențiale. Doar că unele lucruri ating, surprind și altele  sunt, și atat. Si cum nu putem sa incantam mereu, prefer sa fiu și să-mi fiu permanență dintr-o întâmplare cu iz de anotimp oarecare, dar cu miros primăvăratic. Să fii fericit cu tine, e tot ce contează! Asa poti fi fericit și cu ceilalți. Să nu mai explici fiecare alegere, imi pare echilibru, sa construiesti chiar si cand totul e potrivnic poate fi senitatate sau acceptare. „Nu poți avea totul. Unde l-ai pune?”, îmi revine mereu în minte joaca asta de cuvinte, adorabil spusă de Ann Landers

nu poti

 Sa spui lumii ca existi si tu, poate fi act de curaj, caci lumea trece, oricum, prea repede, mai repede decat vei reusi sa captezi tu atentia. Am vorbit,deunăzi, la telefon cu o persoana de care nu mai stiam mare lucru.  In acelasi timp, am remarcat ceva neplăcut in altă directie. Si, paradoxal, am inchis o ușă și am deschis alta. Am alungat o tristete cu o bucurie. Dar .am avut noroc. Maine pot avea doar o optiune și va fi musai sa o las sa se aseze fara sa mai provoace tumult. Nu sunt mereu pe taramul povestilor, dar am oameni in jur care mă aduc mereu spre ele. De ce as refuza?  Acolo mi-e…acasă. Si acasă..nu-ți vin mereu musafiri, chiar dacă tu continui sa te pregătești. De asta mă vor surprinde mereu vizitele. Cineva mi-a spus ca scriu prea des, uneori și deloc în anumite perioade. Am vrut sa-i spun ca nu scriu cuiva. Eu depozitez treceri  care, cand le redescopăr, după o vreme, îmi așează în față un întreg foileton, cu distribuții de excepție. Păi, nu ar fi păcat să uit, cum am așezat deja, zeci de chipuri și întâmplări dosite?
 Nu găsesc mereu amănuntele importante, în memoria mea. Mi-e  ciuda, desi se zice ca uitarea are rol de regenerare. Nu prea cred in asta, așa că mi-am promis sa pun haine noi anumitor întâmplări, poate asa devin și ele permanente. Pentru mine a fost de bun augur….de trei ani incoace..

You may also like

12 comentarii

      1. Am ceva publicat, Radu, dar nu am chef de publicitate inca, prea se minimalizeaza bucuria și unicitatea acestui lucru. Asa ca, astept momentul potrivit sa anunt lumea. Tie iți multumesc pentru sustinere.

  1. Și ce dacă ai scris prea des în ultimul timp? Cei care nu pot ține pasul cu tine să-și vadă de drumul lor. Pentru mine întotdeauna lipsa ta, a scrisului tău, a însemnat durere. Nu mi-a fost niciodată de ajuns doar ce era publicat deja în „căsuța ta cu mărgăritare”, mereu am vrut mai mult. Așa cum am mai spus și altă dată, o să mai zic și acum: menirea ta este să scrii. A mea, și poate a altora ca mine, e să citesc. Adriana, mergi mai departe, să te oprești doar atunci când simți cu adevărat că nu mai poți continua, când inima și mintea îți vor spune „gata, e de ajuns”.

    1. Desi alta directie am vrut sa dau articolului, am vrut sa sintetizez ca ma apropii de cei trei ani de cand experimentez o alta stare si de cand imi scutur cuvintele in forme mai mult sau mai putin reusite, februarie fiind pentru mine..luna in care am dezvaluit intamplari sub forma de poveste și care mi-a adus ideea de blog. In ultima vreme, am fost mai prezenta și desi eu in lumea bloggerilor sunt destul de absenta, fb ul mi-a aratat ca 400 de vizualizari la o postare schimba viziunea mea despre ce iși doreste lumea sa citeasca. Doar ca eu incerc mereu sa imi adun gandurile in forme diferite, tocmai pentru a-mi demonstra ca pot fi suficient de cameleonica. Asa ca aceasta nu e o declaratie despre ce as face, sa scriu sau nu, pentru ca am stabilit clar ca imi aduce bucurie mare. De ajuns…ar fi in fiecare zi, caci, după cum imi place mie sa spun, e greu sa scoti lucruri originale. Stii cat urasc eu asemănările, numai ca stiu cat pot controla din aceste lucruri și cat nu..

  2. Nu scrii prea des și nici prea mult, tu, doar scrii. Atunci când simți că nu te mai încap cuvintele, când îți zvâcnesc tot felul de gânduri, ce altceva ai putea face, decât să le lași să curgă lin, sau tumultuos, așternându-se în povestiri. Să ne mai poveștești, orice, oricât… 🙂

    1. Azi, aveam pregatit de publicare..un poem. Apoi o conversatie cu o prietena pe care nu am vazut-o de 11 ani, și atunci juma de ora, ea fiind plecata de 16 ani, mi-a demonstrat ca am uitat chipuri, nume, amănunte. Si desi par o tolba cu povesti, pe unele le stiu vag. Asa ca asta era confesiunea mea…bucuria ca detin „secretul” reînoirii memoriei mele ointr-un mod simplu, util și placut

  3. Nu am nicio supărare, dragii mei! Doar mici revelatii și redescoperirea ideii de a scrie, pentru multe altele decat pentru acela ca….pot face asta destul de usor. Se fac trei ani de cand scriu, și desi am blog din 19 martie, de prin 15 februarie 2013 a inceput toata aceasta aventura

  4. Acel februarie de acum trei ani a fost punctul de pornire intr-o noua calatorie. Cea a cuvintelor ce se astern in povesti cu parfum de timp magic sau real. Ma bucur ca Dumnezeu ti-a deschis aceasta poarta spre sufletul tau si inmile noastre. In toamna se fac trei ani de cand am descoperit casuta ta in care m-ai primit frumos. Viata e o insiruire de minute si etape. Si fiecare etapa aduce ceva frumos si poate nou. Trebuie doar sa nu lasi sa treaca neobservat. Despre talentul tau,darul lui Dumnezeu catre tine, am mai vorbit. Imi sti parerea. Bucura-te de el si lasa-te purtata oriunde te va purta.

    1. Ai inteles perfect articolul și multumesc. Nu am decat bucurii in urma scrisului, asta am vrut a spune, mi-a intregit mintea, sufleul, pe mine toata; a adus ce uitasem, mi-a adus oameni buni, frumosi, scrierile voastre diverse, conversatiile cu voi, intamplari de tot felul, chiar si nepotrivirile mi-au fost potriviri din care am inteles cate ceva și am luat ce imi era de folos, am trecut prin evolutii de cuvant, de stare, de directie. Ma simt fericita ca am inceput a cocheta cu scrisul intr-un moment de februarie ajungand la permanenta, cu doar cateva absente motivate de timp și spatiu. Pentru restul de care vorbesti..iți multumesc mereu, Lăuriciule!

      1. Se simte in fiecare cuvant pe care il asterni acea reintregire de care spui si bucuria de a fi te regasit si a regasi cuvantul in diferite forme. Scrisul aduce oamenii aproape. Asa ne-am intalnit noi:).

Lasă un răspuns