Când pauzele mele îmi alungă bucuria de a scrie

Mi-a plăcut un cuvânt. Nu nu era rostit de nimeni.

Era scris undeva, nu îmi amintesc unde!

Mi-a plăcut un cuvânt și două zile, cândva, l-am repetat în gând!

În a treia a cerut azil, pe motiv că se plictisește!

Nu l-a primit. Eu îl dăngăneam în silabe, el se simțea încarcerat!

Se voia liber!

Așa că a fugit de acasă!

L-am prins rapid și de atunci îl alerg, prin minte, sa îi treacă de maratoane!

Azi am găsit un bilet de rămas bun. Abandonase, mă abandonase.

S-a aruncat de pe stâncă!

Am ieșit în curte și am găsit o grămadă de litere nepereche

-Te fac la loc! L-am amenințat!

Cuvântul a lăcrimat, dispărând precum fumul în ceața de uitare.

Nedreaptă am fost, iar dorul îmi cere alt cuvânt, să lege altele și altele, in poveste nouă.

Dar ca primul, niciunul.

Zdrăngănesc litere! Poate se adună, din ceață, cel dintâi.

Cum mi-o fi norocul!

 

 

Mă jur să mai rodesc o dată!

Ma jur sa mai rodesc o data:
Măceșul de pe stâncă tace,
Se uită cum pier frunzele-n răzor,
Lumina din oraș nu-i prea dă pace,
Și-i cresc imaginații despre zbor.
 
Ar învața să plângă, poate-l vede
Vreo inimă ca el, însingurată;
Iar spinii lui n-ar mai răni, căci poate-ar crede
Că-i demn de-o aventură adevărată.
 
Se-ntinde pe tot mușchiul de pe piatră,
Însângerează clipe, din ambiții, dar nu-i pasă;
Bobițe roșii tremură să nu se piardă
Într-o suavă amintire de dulceață.
 
Măceșul nu cedează. Se întinde tare.
Nu își găseste aliat în cățărări eterne,
Iar uită că în primaveri e roz în floare,
Născând aplauze și-admirații efemere
 
Și se retrage. Totul se usucă.
Bobițe, frunze, vrej, se adună-n adormire,
În visul lui, de-o iarnă, e pe ducă
Privind orașul, pe sub spini, în amorțire.
 
Precum măceșul și noi oamenii simțim;
Zvâcnim frumosul tinereții înflorite,
Rodim păcate, dar și binele-l dospim,
Apoi visăm înmugurări tomnite
 
Pe roz de inimă-nghimpată
Mă jur să mai rodesc …o dată!
ma jur sa mai rodesc o data
ma jur sa mai rodesc o data

Fluturi negri, pietre și dor de mama….

Lumea strigă, strigă ușor în capul meu: „Vezi că ai uitat! Coboară! Unde te urci? De pe stânca aia cad pietre!”

Nu văd nicio piatră, stânca e tot acolo, mă privește rece, adunând mușchi jilav și decor viu de melci umblători.

Cad pietre? Le-oi fi dizlocat cu gândurile negre dintr-un coșmar răzleț. Se făcea că..

-Ei lasă, nu mai povesti. E la fel ca orice alt coșmar, iar în final răsufli ușurat….

-Știi, eu nu..

-Daaaa, sigur! Tu nu! Tu visezi fluturi care îți zbârnâie la urechi și ăla e tot coșmarul tău, nu?

-Nu! Am gând de …mama. Mi-e cam dor, iar azi noapte am avut mai mare nevoie de ea ca niciodată. Sunt obosită de gânduri, de cuvinte, de toate scamele negre așezate printre celule care au avut nițică zbânțâială în plus, de o vreme

-Aha, și brusc ai capitulat? Dai și tu nițel din coate, o dată la 13 ani și gata, obosești!

-13 ani? Ce contabilitate ții?

-Una reală! Calculează și tu.

-Imi pare rău, matematica o fi ea poezie dar nu în mintea mea, deși aritmetica simplă…? Știu și eu? Tot nu mă prind la ce te referi?

-La pietrele care cad, lasă-le acolo! Sunt pietre cu rost. Ce ai fi vrut să fie? Nisip?

-Mai bine du-te și mulțumește stâncii că te păzește și îți aduce atâta energie pozitivă de nu vei reține niciodată ce fluturi negri vor zbura prin coșmarurile tale de noapte. Iar pe maică-ta… sun-o! Acum!

-Alo, mama?

-Da, fata mamii, ce e cu tine?

-Nimic, mamă, dar oare sunt prea bătrână să-ți povestesc despre pietre grele și fluturi negri din somn adânc?

-Te iubește mama, hai..te aștept acasă și alungăm împreună orice gând rău!

-Ce gând rău, mamă? Nu mai am niciunul..

-Mamă?

-Da, fata mamii?

-Să-mi spui dacă ți-e grădina în floare și dacă e ștevia crescută…

-E, mamă! Hai, îți face mama povești noi, iar tu le vei transforma în fluturi  colorați. Vrei?

-Vreau, mamă!

Azi nu mai sunt bătrână, azi așez pietre, sărut stânci, sărut mâna mamei mele și trimit fluturi și ramuri de corcoduș înflorit către voi! Nu mă întrebați de ce azi. Așa simt…

De unde vii?

De unde vin?

De aici, de aproape, de pe versantul unui deal ce inmugurește destul de incet, strivit de o  umbra seacă și de umezeala complice cu un anotimp care vrea să mai zăbovească, nefiind pregătit pentru primenire. Pe gardul vecinei, un pisic gri, tărcat, cu o coadă tăiată, și o mocuță de cerșetor ambulant, freamătă a revedere primăvăratică. Aleargă in intampinarea mea, dar fuge înainte de a-l putea prinde. Mă miaună a bună dimineața și mă abandonează pentru vecinul grizonat. Doar că vecinul e ocupat cu un scaun de bebe pe care încearca sa-l introducă cu grijă in masina. Ma ridic pe vârfuri, curioasă fiind de copilul pasager. Doar ca nu e nimeni. E gol, iar el, incruntat, preocupat, bodogăne de zor, ca și când ar avea de reproșat aerului că îl încurcă. Din casă, coboară fiica sa, cu cei doi nepoți. E diferență mică între cei doi băieți, dar unul știe, deja, ca deranjand cu țipetele lui lumea din jur, e posibil sa capete ce vrea. Degeaba. Femeia nu pare impresionata. Iși asază pruncii pe bancheta din spate, ea asezandu-se intre ei. Amândoi sunt cocoțați în lojelele lor de bal, pregătiți de drum. Sunt uimită de calmul femeii, semn că e obișnuită cu astfel de scene desprinse din benzi cu eroi de basm.

Nu vă mirați, orice mamă, care reușește sa stapânească un copil de doi ani și ceva și unul care da semne ca ar pricepe și el cum e treaba cu drepturile unui bebelus la atentie si dezmierdare, pentru mine, va fi erou palpabil. Imi face semn discret cu mana și ne zambim a intelegere și admiratie reciproca.

Poteca se ingustează. Ma uit la blocul ce se ridică precum voinicul din poveste. Avem noroc, dacă asta se poate numi noroc. Are distanta suficienta cat sa nu ne umbrească cu totul, și nici prea inalt nu va fi. Spre noi au facut niște geamuri inguste in lățime dar destul de înalte. Sunt ca niște fante potrivite perfect constructiei. Pare a fi geamul de la baie și răsuflăm ușurați că nu vom fi tentați, reciproc, sa ne zgâim unii la alții. Orașul se cască la picioarele mele de parcă mi s-ar inchina. Nu e corect. Invers ar fi mai potrivit, asa ca ma urc pe deal sa-l privesc fix in ochi. Greu. Mereu port cu mine feeria primei dăți care mă stăpânește și imi dă senzația că am rămas pironită în timp, copleșită de dantelării arhitectonice. Dacă n-ar fi blocul de alături, chiar aș crede că aici nu se schimba nimic. Ma mint insa ca asa e. Privesc inainte doar, si mă asigur ca fiecare varf de acoperis e acolo, ca fiecare gard stiut are aceeasi culoare ca ieri.

casa noastra

Mi-e dor de mânecuța maicii domnului de pe casa lui Tanti Ana; acum s-ar fi fudulit nițel planta, s-ar fi cocoșat sub frunze noi, dar s-ar fi umflat, mai apoi, de bucuria reinnoirii. Nu mai e de ceva timp, sigur infloreste in rai la tanti Ana. Nea Ion, pribeagul pietrelor, trece grăbit înspre oraș. Din pădure, curg la vale lemne putrezite. Le culege un nene bătrân, căruia îi alunecă bocancii pe mâlul dintre copaci, incat nu reușește sa-și tina echilibru. Nu-mi dau seama unde le duce, pare că ține drumul spre peștera a doua. Cățeii mei parcă au înnebunit văzându-l. O adolescentă cu priviri temătoare trece cu greu de blocul cu muncitori. Nu, nu o fluiera nimeni, o latra doar cateii  din curtea de jos. Ușor, neînsemnat. Mai mult îi atragem atenția și priveste spre deal de unde mi-aude vocea potolindu-i pe Bobiță și Zara care tot au treabă cu omul lemnelor. Se impiedica și se trage spre gardul de plasa, privind cu groaza padurea ce i se iveste, brusc, după casa noastra. Nu se astepta la salbaticia aia stranie. Stiu, nu m-am asteptat nici eu, acum multi ani, cand am inceput sa ma prind ca aici vom locui pentru o vreme. O simt cum se linișteste, desi nu o vad decat din spate, cand da cu ochii de alte case. Pozitia spatelu o da de gol, e ca si cand s-ar relaxa brusc, trimițăndu-și umerii spre inapoi. 1, 2, 3…acum va tresări. Cainele vecinilor, de singurătate, strigă cu furie la fiecare trecator. Noroc ca tine putin gustul lui de scandal.

bobil

Imi spun in gand ca e timp de curățire, de tăiat de crengi, de plantat ce a dat sa moara, de pus vita aia de vie spre gard. Ar putea creste boltit. Ehehe, vise. Eu nu am vise. Refuz sa le am. Eu am intamplari și dorințe puse intr-o stea. Daca se implinesc mă bucur, dacă nu se implinesc uit ca mi le-am pus. Nu dau vina pe nimeni, nici măcar pe neșansă. Strigătul unei păsări mă trezește din plictiseala asta de calitate. Stiu sunt nedreapta, dar măcar vorbesc frumos despre timpul meu liber. Tot vreau obloane și mai vreau să invaț sa pictez flori pe stalpii de lemn ai casei. Am încercat, ies mâzgăleli. Am două mâini stangi in orice trebuie puțină îndemânare.

Miroase a brad, a rășină, a pământ ud, a timp de primăvara, a melci, a stanca ce asteapta seductie noua, chiar  dacă e încremenită intr-o bravadă tristă,  posedata de un muschi verde și apăsător, și parcă simte parfum de izbândă, de viață nouă, de soare vindecător.

Brașovul se schimbă, în preziceri abandonate pentru concretul broderiilor de mâine, broderii de primăvară, păstrându-și, totuși, armura de cavaler tăcut, care știe că noul e vechiul de mâine, ca el doar se află în cercul fermecat cu deja vu-uri  care strigă a uimire.

De unde vin?

De pe un deal cu melci. Același de ieri, acelasi de mâine…

Povestea asta v-o spun mereu, nu-i asa? Doar ca …pare nouă. Ah, și incă ceva, se intampla des sa vedeti asa ceva la noi in curte. Nu vă mirati, am un om alături care inalta zmee tricolore, uneori. I se pare ca e prea singur cel pe care-l avem…pavăză.

noix
Stanca, dealul, Zara-lupoaica, tricolor