Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

De unde sunt? De aici din colț de munte, dar…

        Nu știu uneori cum să reacționez când oamenii au mai multe de spus decât am eu. Mă așez într-un colț și ascult. Deseori mă bag în discuție, atentă să nu gafez pe subiectul care, poate, îmi e străin sau îl înțeleg atât cât pot. De mică fac asta. Îmi plăcea la nebunie să aflu lucruri, dar nici nu era prea greu trăind mai mereu printre oameni mari. Sunt o mie de motive pentru care am copilărit fără a fi dusă la grădiniță sau fără să am mulți copii în jur. Cu toate acestea nu am fost îngrădită în cunoașteri. Doar că totul avea alt ritm și înțelesuri magice. Lumea din jurul meu avea cuvinte stâlcite după regionalismele satului, iar eu le îngrămădeam în mine ca într-un sac fără fund. Cand am dat de cei de vârsta mea m-a cuprins disperarea. În loc să-mi fie ușor, mă copleșeau cu agitația și „știința lor în fiecare secret al timpurilor de atunci”.
Pe ulița pe care creșteam eu, erau și nu erau copii de vârsta mea. Erau, dar responsabilizati de mititei, ne făceam de lucru în joacă, pe stradă, seara târziu, sub lumina felinarelor și a stelelor ce păreau strajeri neînfricați. Mă gândesc că nici nu voiam iscoadele de ochi maturi pe noi, căci, nu știu cum se face, dar când adun personajele nu-mi ies cei mari, în acele clipe, decat în sunete. La noi, la „țara mea”, cum îmi plăcea mie să zic, când te strigă cineva pe nume o face ascuțit, prelung, cu un fel de țipăt în glas, de parcă odată slobozită parola– „hai, acasa” niciun pas nu vei mai cuteza a face în jocul tau. Și nu, nu erai deranjat de faptul că ți se curma jocul. Fiecăruia îi venea rândul, negreșit. Mi-am luat si eu acel „Adrienus, gata joaca!” …de zeci de ori, și, spre deosebire de ceilalti, îmi adunam euforia și o duceam în bătătura mămăiței mele cât să o păstreze pentru a doua zi. Ea, nu eu, căci mai mereu mă împingea să mă bag și eu în pititea, când parcă nu-mi ardea prea tare, căci mie îmi sunau mai bine discutiile de adulti ale dragilor mei. Era o plăcere să-i asculți chicotind, lângă ceașca de țuică fiartă de unde boabele de piper își împrăștiau aromele picante, precum vorbele lor. Și acum mi se luminează sufletul, când închid ochii și aud în ultima celulă a inimii: Tinco, hai că-i gata țuica!
„Esti de la țară, Tîrnoveanco?”, m-a întrebat, habar nu am de ce, cineva, nu demult. Mă gândesc că încă îmi curg fotografic clișee tainice din satul unde m-am făcut mare și de unde am prins eu drag de poveste și cuvânt, de oameni, de obiecte, de imaginile cele vechi ca niște icoane ce s-au întipărit pe veci în mine. Mă închin discret, rugându-l pe Dumnezeu să-mi scoată vălul cel nou ce îl am pe ochii minții, căci tare-mi pare că uit chipuri dragi. Dar nu le uit glasurile. Nici nu pot. Mama mi-l aminteste perfect pe cel al neamului său.
Dacă sunt de la țară? Eu cea care am crescut și m-am născut în Brașov? Aș spune că da, câteodată sunt, căci nimic nu are gustul și blândețea de atunci când eram fericită total, fără urme de treceri seci și de evenimente destabilizatoare. Sunt, când cuvinte ca ringhișpir, odăiță, cramă, cotineață, cooperativă, brigadier, saivană, crivăț, maidan, șaretă, clopotniță, chiseliță, gogoși chicate, bostan, canton, de vale, marne, ceferist, zarzăre, „haide, fă, nu fi ticăloasă, ia și mănâncă” și câte și mai câte vin în minte, cu două sau mai multe ramificații, ducându-mi pașii pe fiecare drum ce-l deschid la rostirea lor. Sunt, când știu că „acasă” e doar în bătătura mămăiței mele, restul  locurilor unde îmi poposesc picioarele fiind doar zone flotant, însufletite de alți oameni, alte cuvinte și alte imagini care dau drumul altor povesti.
Sunt pentru că ai mei se trag din zone care altfel ar încremeni în istoriile altora fără să mai știu cum arată gardurile, porțile,  ci doar crucile din cimitir, albite de timp și vremuri. Sunt pentru ca toți cei dragi dusi la stele mi se odihnesc in pamantul ăla uscat și tare care se crăpa de atâta secetă, de parcă erau cratere pe lună.
Imi amintesc că, de cate ori se ivea o problema mare cu ai mei parinti, indiferent de oră, eram imbracate si fara vreo explicatie detaliata ni se spunea ca e musai sa mergem la țară, să aibă mamaie și tataie griă de noi. Nu eram la școală sau dacă eram, sigur in primii ani era vorba, desi ai mei nu concepeau ca eu sa lipsesc de la a invata carte, indiferent de problemele avute. Si ne luau pe sus, ne urcam cu totii in tren și in legănatul ăla care mă liniștea doar la gândul că mă voi afla, in putin timp, acolo, unde iubirea era la cote maxime, asteptam să se termine calatoria. Insa niciodata nu era simplu, cand schimbam trenurile, cu bagaje, cu sora mea în brațe, în negrul nopților deloc prietenoase, cu frica să nu pierdem legăturile si sa ne apuce dimineata pe drumuri; timpul se scurgea altfel și totul era cu bătaie maximă de inimă. Într-un final, pe un peron care nu exista, mult prea înaltă fiind scara trenului, eram aruncate ca  niște bagaje de preț și ne număram cu toții, de la om, la valiză, până eram siguri că, din nou, putem porni la drum.
Mi-amintesc ca a fost nevoie, de câteva ori, să ne lase tata în cantonul de lângă barieră, din cauza unor zăpezi și al unui viscol cum greu îmi mai pot imagina. Cadeam la fiecare pas, asa ca tata a luat unul din bagaje si a plecat după ajutor. Nu ar fi fost chip sa ajungem singuri pe o asa vreme. A rămas definitiv în mine, și acum, mirosul focului din sobă și patul îngust, din constructia aia de caramida rosie, dar și bucata de cozonac pe care ne-a oferit-o ceferistul. Îmi pare că nici cantonul nu mai există, ca multe altele ce se prefac în fum în lumea asta, dar mereu e în amintirea mea, singur-singurel, încă tronează în câmpurile nesfârșite,  confratele  fiindu-i viscolul și soră arșița aia uscată..
In satul nostru lucrau mulți la CFR. Îi vedeai îmbrăcați în haine de postav albastru închis, cu nasturi metalici, șepci cu cozoroc și cămăși bleu. Cand era frig, aveau unele grele cât să facă față gerului și viscolului din Bărăganul ăla bântuit. Îi vedeai cum ies din curți, încolonați, spre gara, unde făceau naveta. Aveau glumele lor, semnele lor, dar de cele mai multe ori, unul dintre ei m-a salvat de cate ori eram ratacita intre legaturi, cand schimbam ruta, dar asta mult, mult mai tarziu, cand nici nu-mi imaginam ce inseamna sa fii singura in drumul tau.
Atunci, de la canton, ne-au luat niste rude. Ne-au invelit pe noi doua in paturi și ne-au dus de parca eram jucarii de plus, incercand sa ne fereasca fata de atingerea vantului care parea ca te usuca cu totul. Cand ajungeai in odaita cu pereti albastri și tavan prea jos, simteai raiul, simțeai cum se lăfăie bucuria în fiecare ungher si erai toropit sub mirosul de sarmale. din piept de gâsca, tocat cu satarul, aromat cu ardei iute,  și infasurate migalos de parca erau niste miresici fierte molcom, în asteptarea nuntii..
Alteori, in noptile ploioase, mă tineam de mana mamei, dar mai tare o incurcam, caci mintea mea de copil lucra altfel decat credeau ei. In lumina lunii și a putinelor felinare de pe ulite, in ochiurile de apa – bălți vestite – mie mi se oglindea cerul, in niste reflexii greu de uitat, iar eu ma feream sa calc in ele, chiar si in cele mici, pentru a nu cadea in hău. Eram convinsă că prin ele ajungi in fundul pământului și, cum nu voiam decat sa revin in siguranta la buna mea cu glas de domnisoara, nu-mi doream sa cad și sa nu mă mai gaseasca nimeni, asa că mergeam în zig-zag, spre disperarea mamei, care mă lăsa să înfrunt drumul singură. Acum ma gandesc cat de tare mă consumam în mersul meu, imaginandu-mi lucruri despre care, atunci, în anii ăia buni, dar tare sărăcuți, cand nici desenul animat nu-mi era cunoscut prea tare, tot ce aveam era închipuirea, care mai mereu mi-a adus mai mult rău decat bine, căci in valtoarea greului și al traiului de zi cu zi, nimeni nu gusta exaltarea din mine.
Asa ca, ma intorc și spun că-mi torc amintirile de cate ori am ocazia. Le pun în fuior curat și le prind de grinda, acolo, in crama bunicilor mei, langa cosul cu sunatoare și ligheanul cu malai, langa butoiul cu vin și damigeana de visinata, langa strugurii atarnati pe ata, la uscat și nucile cocoțate de grija soarecilor. Si pot spune ca, uneori, fix ca in ochiurile mele de apa, nimic nu s-a schimbat. In haurile cu luciri de noapte, inca se oglindesc pericole, dar cele cu iz de uitare, și, pentru că nu-mi ajung doar mangaierile crucilor din cimitir, vreau sa fiu sigura ca inca mi-s vii toate, cat sa mai scot din umbra timpului lucruri care nu vor muri niciodata.
De unde sunt? De aici, din colț de munte de Brașov,  dar cu drum și gust de Buzău…

După o absență considerabilă, am luat din nou cuvintele – parola, inteleg, faptul, ingradita, confratele, troneaza, deranjat, tarziu, placere, lumineaza, lafaie, singurel –  din duzina de cuvinte, și am pus de o poveste nouă cu iz vechi. Cu aceleasi cuvinte au construit și alții articole pe care le găsiți în tabel la Eddie.

Mărgăritare versificate

Joaca înserărilor obișnuite

Seara ni s-a așezat la masă,
N-am servit-o cu nimic,
Doar ce-am invitat-o-n casă,
Fierbea apa-ntr-un ibric;
Am spus repede o scuză
Și-am luat fructe de pădure,
Anason cât buburuza,
Miere, nuci și niște mure;
Am fiert totul pe-ndelete,
Seara se cam plictisea,
Avea treabă, n-avea sete,
Se uita prin casa mea,
Indiscretă, fandosită,
Ba ca e, ba că nu e,
Se voia nestăpânită,
Gata sa ne-ntunece.
Cocheta cu umbre-n casă,
Se foia, privea pe afară,
Se așeză din nou la masă,
Cu tupeu, ca prima oara.
I-am intins cana cea albă,
Care-mi e ca talisman,
De când era pe o tarabă
Într-un oraș medieval.
Nu a vrut-o, mofturoasa!
Ea voia doar portocale,
Si iși dorea-n a noastră casă
Să se plimbe mai agale;
Am tras scaunul sa iasă,
Mi-am udat buzele-n ceai,
Și-atunci a pus peste masă
Stăpânire cu alai.
I-a placut c-am rasfatat-o
Cu lumină și cu flori
Și atunci parca am îmbunat-o,
A vrut ceai și chiar lichior.
Seara imi este rudă nouă
Dintr-o viață cu mult film
Stam la masă amândouă
Și Brașovul îl privim

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Poveste de primăvară, de acasă, din Noua, cartierul anotimpurilor mele speciale

Clasa a patra. Martie. Ziua femeii. Nebună zi. Avusesem ședință cu părinții. Inutilă pentru mine. Ce mai putea să spună învățătoarea în plus? Că sunt, parcă, un pic mai absentă ca de obicei? Că mă exteriorizez greu și că rămân în bancă chiar și când se sună pentru pauză? Sau ca nu prea am prietene? Și ce? Mă obișnuisem. Nu știam ce înseamnă cuvântul popularitate, dar înțelegeam perfect, din jurul meu, cum e să te iubească toți doar pentru că te-ai născut asortată cu zâmbet și inimă bună. Și nu, nu despre mine e vorba. Viorica, a mea colegă, suplinea cu chipul ei drăgălaș și ochișorii  albaștri tot ce n-aș fi putut da  vreodată, natural. Eu habar nu aveam ce să le zic fetelor, nu-mi plăcea să joc elastic pentru că eram o împiedicată, iar pe fața mea era mai mult politețe decât entuziasm. Stăteam pironită cu ochii în vreo carte rătăcită pe bancă.  Îmi era  suficient ce aveam pentru că altfel nu știam a fi. Nu era timp de drame, de invidii, de socializări forțate. Oamenii mari, însă, dincolo de responsabilități, mai încercau să ia pulsul societății și, pentru că aveau puține momente în care se întâlneau organizat, îndrăzneau să facă, dintr-o banală ședință cu părinții, o reușită socială.
În seara aceea,  tânăra noastră învatatoare, ce nu împlinise încă 20 de ani și care ne preluase cu un an în urmă, se dăduse peste cap sa facă un eveniment din această reuniune. Împușca doi iepuri. Zicea, în două vorbe, ce credea că e important despre copii și le sărbătorea pe mame. Discret, la o prajitură cu frișcă, în clasă. Da, da, credeți că vorbesc acum despre lucruri obișnuite, nu? Așa ar fi fost, dacă școala nu s-ar fi aflat într-unul din marile cartiere muncitorești, în care cuvântul „cofetărie” însemna o încăpere ciudată, într-un complex comercial, unde zăceau niște bomboane „amandine” pudrate cu cacao și, din când în când, niște alune trase în ciocolată. Despre prăjituri nici nu știu ce să spun – or fi fost, dar eu nu-mi amintesc ceva savuros și comestibil. Prăjiturile bune se mâncau în alte locuri și nu mereu le găseai la discreție. Așa că se apela la „pile”. Ne ofensăm, acum, că trăim vremuri incerte, cu șpăgi, cu umilințe diverse, dar mă revolt teribil când se uită faptul că pentru o prăjitură bună trebuia să te ploconești la Casa de Comenzi de la Aro-Hotel, de exemplu. Darămite să faci rost de vreo treizeci de bucăți. Tata, însă, și-a pus toate armele din dotare în funcțiune și cum o fi dres, cum o fi făcut, nu știu, dar a adus, victorios, acasă,  un trofeu frișcuit. Era o mare de prajituri la noi în cămară, numai bune de îndulcit spiritele unor mame cu griji și cu poveri bănuite doar privindu-le fețele sau umerii adunați de atâta încordare.
Erau rare astfel de șuete, iar seara se lungise un pic mai mult. Habar nu am de ce ma aflam în jurul școlii, dar știu că a fost un moment când învațătoarea m-a trimis acasă, după tata, probabil să ajute la debarasat sau să-i mulțumească personal, nu-mi amintesc bine; rețin numai bucuria și zâmbetul mulțumit al femeilor care se aflau în acea încăpere. Scoală era impropriu spus cladirii în care am primit educație timp de doi ani de zile. Se închiriaseră niște camere largi într-un bloc ce apartinea de un trust de construcții. Oricum, păreau săli de clasă si nu erau decat pentru ciclul primar, restul de copii, mai mari, deplasându-se un pic mai departe, într-o școala ce se afla situata langa gradina zoologica din cartier. Acolo mi se părea mie că nu pot învăța decât cei norocoși, căci se dusese vestea că fiecare cadru didactic e ales pe sprânceană astfel încât nu era elev să nu fi reușit, mai departe, să izbândească doar cu  ce învățaseră acolo. Mereu oftam când mă gândeam la șansa lor.
Noi ne aflam în partea în care se construia, încă, în anii 80, plină de macarale, buldozăre și blocuri începute ici-colea. Ca tot Brasovul și cartierul ăsta avea o parte veche, cu băștinașii locului – familii intregi ce-și duceau numele din generație în generatie, care aveau povești ametitoare și unice, tradiții și care cunoșteau locurile din zonă cu tot cu legende și cu formele lor sălbatice. La mine nu ajunseseră decât vorbe precum Căciula, unde era un loc în care se bea bere și se făceau serbări câmpenești, Fântâna Hoților, Poiana Soarelui,  dar erau troițe și drumuri forestiere cu nume doar de ei știute.  Zona fusese un vis, sălbăticie și frumusețe la limita traiului în simbioză om-natură, subjugați de măreția pădurilor, domesticit cu aerul cuminte al caselor de vis. Trăiau, de când se știau, în comuniune cu ursul, cu lupii și cu viețuitoare ce mereu îndrăzneau să înainteze spre ulițele bătute de picior de om. Paradoxal, tot aici s-a făcut  o zonă împrejmuită unde s-au adunat animale  fel de fel, pe care le-am vizitat de atâtea ori încât ajunsesem să cunosc descrierile de pe tăblițe pe de rost, deși nu întotdeauna în cuști și colivii mai trăiau exemplarele respective. În partea zgomotoasă a șoselelor, dincolo de Ștrand, erau „coliviile” pentru oamenii veniți, din toate părțile țării, la marea industrializare, pentru care era nevoie de forță de muncă.  Acum, brusc, deveniserăm brașoveni, mai ales noi, cei mici care avusesem bafta să ne naștem la poalele pădurii și să primim pecete cu miros de brad.
M-am mândrit mereu cu emblema asta verde și cu paradisul aerului curat, pe care nu-l meritam pe deplin, pentru că nu o dată m-am lovit de preconcepții și de strâmbăturile din nas ale celor care locuiau în zonele cu ștaif ale orașului meu de smarald și nu ripostam ci încasam senină  cuvinte fără ecou. Era, fără îndoială, destul de departe de centru, iar diversitatea asta muncitorească, la care mai adăugau vreo două zvonuri haiducești, făcea lumea să fugă mâncând pământul, doar la auzul numelui. Vedeai prin ziare, chiar si la acea vreme, anunțuri cu schimb apartament, exclus Noua. Mie mi se părea raiul, așa ca nu pricepeam de ce…..”exclus Noua”. Îmi făceam, în gând, o idee cum că, aici, nu mai trebuiau sa vina altii si ca vom ajunge sa ne recunoastem atat de tare între noi, încât ne vom da „buna ziua” fara sa ne stim  numele. Nu a fost așa. Cartierul s-a mărit destul de mult, iar azi e o combinatie, nou cu vechi, cu un singur numitor comun – natura super generoasă. Arată ca o stațiune din care mulți nu au plecat nici dacă au avut de ce și cum s-o facă. La atâția ani de când am primit găzduire sub o altă pădure a Brașovului, încă foșnesc în mine doruri și nostalgii, încă se ascund prin mine chipuri de oameni dragi și întâmplări memorabile și încă mă plimb pe margini de lac – plin de alge, fericită și încrezătoare că am trăit acolo unde meritam.
Dar să mă întorc la seara mea de martie. Am plecat, în fugă, spre blocul unde locuiam. Era deja întuneric beznă; mirosea a primăvară, a praf și a carbid, a noapte, a ceapă prăjită din vecini și a clătite; eram pătrunsă de entuziasmul care răsuna din sala de clasă, dar mai ales eram inundată de zâmbetul fericit al mamei care parcă se simțea victorioasă în reușita inedită, ce îi adusese numele pe buzele tuturor.  Și, desi cunosteam fiecare pietricică de pe drumul cel băteam zilnic, dus si întors, am căzut fulgerător într-o groapă adâncă, de n-am avut vreme nici să scot un sunet, atât de surprinsă eram de cascadoria mea.  Hăul în care mă aflam era parte din santierul de care vă vorbeam  și,  măcar teoretic, am realizat că nu avusesem ce căuta pe acolo, că în euforia mea am calculat greșit pașii, drumul, am numărat aiurea reperele. Practic, mă mâncase groapa cu totul. Beznă, frig, teama, frica de ce aveam să pățesc când mă vor vedea ai mei – mai mare ca toate, de altfel; ba aveam și o durere surdă în umarul drept care-mi sugera, discret, că intrasem în belele mari; toate la un loc erau de-a valma, in mintea mea și-mi strigau la reproșuri surde cărora nu le răspundeam în niciun fel.
Nu avusesem timp sa ma gandesc nici, măcar, cum ies de acolo. Stateam chircita, pentru că, în cascadoria neprevăzută, m-am izbit cu umarul de o bucata de fier-beton, uitată în râpa groazei. Bine ca a fost doar atât, mă gândesc acum. Cred, totusi, ca gemetele mele de pisicuță ranita au facut ca un trecator sa ajunga acolo, sa se aseze deasupra găurii negre și să mă roage sa întind bratele chiar de pot, chiar de nu pot. Eram în transă și poate doar  îngerul meu pazitor m-a facut sa-mi ridic mâinile, cu o putere neînțeleasă, într-o zvâcnire fermecată a trupului meu tulburat de incident.
Omul m-a adus la suprafață. Aveam un umăr luxat, fapt ce aveam să-l aflu mai târziu, dar în momentul ăla ma bucuram doar ca simt iar pământul întreg sub picioare si ca vad chiar si umbrele serii. Întunericul acela, scurt, apăsator și rece, cu miros de carbid, l-am purtat cu mine, multă vreme, în amintire. Era primul meu contact cu ideea de libertate. Aveam să mai simt asta de câteva ori în viață, dupa aceasta întâmplare, semn că nu totdeauna negrul nopții e drum fără întoarcere.  Omul s-a depărtat dupa ce l-am convins ca cel ce se vede, la 50 de metri, e chiar blocul în care locuiam.
noua2
Am făcut câțiva pași și am întâlnit o fată veselă, cu o minge, care ma chema, rugător, să ne jucăm volei, amandouă.
Camelia, încetează, cred că mi-am rupt mâna, trebuie să dau de tata, mor de durere!, încercam să bâigui coerent, dar destul de neconvingător.
Ea nu mă auzea. Insista aiurea, în disperarea aia copilărească de a mai prinde o oră de joacă primăvăratică, si, parcă, nici lacrimile, ce aproape că mi se iveau în ochi, nu părea să le zarească. M-am îndepărtat bombănind, ca pentru mine, fără s-o condamn. Realitatea era a ei, eu făceam parte din ireal.
Tu n-auzi? Mi-am rupt mîna!, șopteam într-una deși nimeni nu mai era în jurul meu.
De nicaieri, parcă din tunelul timpului, exact lângă mine, stătea tata, cu părul lui creț, cămașa lui cu flori și încruntarea sa emblematică:
-Pot să știu și eu de unde vii?, ma întrebă el pe ton răstit, ferm, dar din ce în ce mai cald, bănuind cu ochii inimii că nu eram tocmai în regulă.
–Și, de ce te ții de mână, fata tatei?, își armoniză el vocea încercând să mă scape de tremurul nefiresc care mă apucase, luându-mă încet de după umeri și îndreptându-mă spre sanctuarul nostru în care dispăreau cu trei zâmbete și două mângâieri toate tulburările pământului.
Primăvara aceea a fost ultima petrecută printre blocuri în construcție. Ne-am mutat în școală nouă și alte amintiri s-au așezat în sufletul meu care explora viața tânără într-un cartier cu nume predestinat de pasăre Phoenix – Noua.
N-am avut un cadou prea frumos pentru mama, în acea zi. Șase săptămâni am stat legată cu mâna lângă trup, ca într-o simbioză totală. Era dreapta. M-am refăcut  si-am punctat o poveste în cartea experiențelor mele. 30 de ani am trăit în acest loc pe unde încă văd pașii părinților mei tineri, de unde mai răsună vești cu nume cunoscute și îmi mai plimb amintiri rătăcite și fără importanță, care se strâng ciorchine cât să nu uiți că morala stă și în lucruri aparent banale.
In urma cu ceva timp, mi-am fracturat glezna stângă; iar accidentul stupid mi-a adus o nevoie de contabilizare a incidentelor nefirești, bifând, pe lângă cascadoria de la cei 10 ani ai mei, o lume care, culmea, atunci era în construcție, iar acum deja pare sumbră și demolabilă pe alocuri. Coliviile de beton rezistă tumultului, deși unele dintre ele au aer trist și poartă amprenta degradărilor de tot felul.
Nu știu de ce, însă, vreau să cred ca există o morală în toate acestea, ca și când mi se arată că și lucrurile neplăcute au o rezolvare ușoară,  și că pot exista povești mult mai dureroase de atât, fără happy-end, așa cum sunt multe din întâmplările vieții, care se rezolvă fără, însă, să înțelegi de ce a trebuit să treci prin etapa respectivă. Azi, mi-e dor de Noua și de părinții mei tineri, de tata și copacii de pe cămașa lui preferată și de mama cea cu zâmbetul așezat în colț de inimă fericită! Azi, în sumbrul zilei, cineva mi-a readus muze pierdute prin îndeletniciri de toamnă cu miros de sărbătoare de 1 Decembrie. Ne pregătim și de Moș Nicolae pentru cei care, cred, nici nu știu de așa ceva, dar asta e altă poveste. Eu de Moș Nicolae primeam portocale si băț magic, împodobit cu mâțișori…, tot acasă, tot în Noua.

noua1

Mărgăritar publicitar

Cinci obiective, cinci visuri YO naufragiate în valuri virtuale

Mereu credem că avem tot timpul din lume. Locuiesc într-un oraș de smarald, la poalele Tâmpei, care îmi arată, anotimp cu anotimp, că nimic nu se schimbă, aparent. Ehehe, ce bine ar fi să li se întâmple asta și oamenilor, să acumuleze dar să arate ca și când abia acum pornesc cunoașterile.
Ies din casă; îmi așez în inimă o nouă frunză, o veche cărare, pășesc și mă uit în jur:„Doamne, ce norocoasă sunt!” Brașovul meu e același, are miros de cetate, foșnet de pădure – aceeași pădure – are umblet de fecioară și privire de om înțelept trecut prin multe, dar rămas ferm, cu șarm, puternic, dens, emanând iubire, cunoaștere, experiențe și dăruire. E doar petrecut de alți oameni. De mulți ani și de mine. Câinele meu cel mic, Toto, se luptă cu niște frunze arămii. Pe bancă, la popas, ne luăm răsfățul clipelor tihnite – puțin pandișpan și un strop de licoare din sticla umblăreață, cum numesc eu recipientul pe care-l umplu cu te miri ce, atunci când plecam în expediții știute.
Azi, mama mi-a pregătit o surpriză, așa că cele două bunătățuri au gust de mama, au gust de acasă. Desfac recipientul și râd în hohote – limonadă! Doamne, doar ea mi-ar fi putut pune în loc de cafea ceva atât de …nostalgic. Iau o gură și recunosc, instantaneu, siropul Yo fresh lămâie, roiniță & mentă, care nu-mi lipsește din bucătărie.  A diluat perfect în apă minerală câteva picături și a strecurat și câteva felii de măr, numai bune de pescuit cu degetele, înlăturând dopul-pecete.
csm_header_yo_cc647f0fe3
SIROPUL YO -ÎȚI UMPLE VIAȚA DE FRUCTE
Îmi trece prin minte că mama are puțin peste 60 de ani, exact ca siropurile YO. Practic s-au născut împreună. Asta îmi dă o stare atât de familiară încât mă ia nostalgia și mă poartă în toate segmentele vieții mele. Exact cum spun, unele lucruri, indiferent de trecerea timpului, par la fel. Și mama e la fel de mamă, are dulceața siropurilor și efervescența boabelor coapte de fructe. M-a făcut la 16 ani, motiv pentru care  vârstele și cu mine suntem destul de certate. Aveam aere de domnișoară, pe la 14 ani, când mama nu avea decât vreo 30, însă eu nu știam ce mică de ani era mama mea mare.
Și din nou mă cuprind gândurile cum că eu am trăit atât de diferit, sărind peste etape, căsătorindu-mă târziu, după ce am împlinit 35 de ani, adunând clipe, bucurii și încercând să recuperez, ca într-o cursă cu obstacole, tot ce au făcut alții până la acea vreme. De asta spun că mereu credem că avem timp, iar când observi  oamenii sau lucrurile care împart vârste pline, realizezi că nu ar fi rău să te gândești că ai putea să-ți așezi pe hârtie măcar 5 obiective de îndeplinit până împlinești și tu frumoasa vârstă. Mai iau o gura de sirop magic, plimb cățelul bucluc și îmi spun că fiecare zi trăită e un obiectiv, pentru că, din păcate, anul acesta, mulți oameni dragi au plecat definitiv, atât de devreme, și de tineri, încât ei nu vor ști niciodată cum e să ajungi acolo.
Vă recunosc, deși cred că v-ați dat seama, că am primit această  provocare nouă de la Blogal Initiative și siropurile Yo,  care-și aniversează 60 de ani de existență- 60 DE ANI DE EXPERIENȚĂ și cu această ocazie vă invită pe pagina de facebook, să le redescoperiți. Nu-i rea ideea să vă notați dorințele și eventual să  ascundeți hârtia într-un recipient pe care să-l găsiți atunci când gongul bate 6o. Am să consider blogul, sticla visurilor mele naufragiate în valuri virtuale, sticla celor cinci obiective YO, care sună cam așa:
  1.  Să rămân sănătoasă, fresh, cu dulceață în inimă, plină de viață, suplă, energică,  exact ca starea de bine pe care mi-o dau aceste siropuri care par noi cu fiecare zi care trece.

  2. Să am curajul să mă mut la țară, undeva tot între munți, unde tradițiile se duc mai departe și astfel să particip la șezători, ateliere de pictură, seri de colinde și povești,  cum văd eu la prietenii din Covasna. Tot la ei văd cămări pline de fructe și legume, din gradini proprii, ceea ce mi-aș dori nespus să am și eu.

  3. Să reușesc să învăț a merge pe bicicletă și să înot. Poate par lucruri banale, dar de mine nu s-au prins până acum și dacă mă gândesc la viață la țară, atunci și mersul pe bicicletă mi-ar prinde bine.

  4. Să văd Irlanda. Si asta pentru că acolo trebuia să muncesc eu înainte să-mi cunosc soțul, dar și pentru că visez de când eram mică – pe bune și repetativ – niște țărmuri înalte și pășuni tare verzi, pe care le atribui acelui ținut, dar înainte de asta vreau să bifez și niște locuri sau orașe românești ,unde n-am ajuns încă: Timișoara, Oradea, Maramureș, Bucovina, Enisala și ar mai fi. 

  5. Să scot o carte cu versuri, dar și să continui să scriu despre lucrurile frumoase, despre experiențele zilnice,  despre iubirea matură, cea  a celor 60 de ani, astfel încât să pot spune lumii cum e să fii fericit mereu, indiferent că trece vremea și să păstrez senzația aceea cu care am început articolul „că uneori parcă nimic nu se schimbă, ci doar prinzi contur de om împlinit”. 

E suficient să o privesc pe mama și să știu că bucuriile se bifează alături de cei dragi. Că poți fi iubit, vesel, dornic de lucruri noi, de seri de dans în doi, de canastă cu prietenii, de mers pe munte căutând banca și frunzele arămii de pe aceeasi cărare de sub Tâmpa, de unde mi-au plecat mie, azi, aceste idei. Dacă Dumnezeu îmi îngăduie să fac toate acestea lângă soțul meu și oameni dragi, știu că aș fi mulțumită. În definitiv, cu o limonadă YO cu mentă și roiniță și puțin pandișpan…pot întoarce timpul oricând. Stiu eu, însă, că adaugand și puțin alcool, parcă cocktailurile vietii se pot savura printre aventuri care se vor trăi cu efervescență și intensitate. Totul e să îndrăznim, păstrând esențele trecerilor noastre în sticle perfecte ce ne-ar purta numele cu mândrie, pentru eternitate. Le-ar recunoaste oricine, așa cum se recunosc siropurile Yo.
coctail
Hugo cocktail, pentru că tot vorbeam de scriitori, vise și eternitate.
Poate uneori avem nevoie de provocări venite de unde nu ne așteptăm pentru a ne opri din vârtejul clipelor ce par a ni se cuveni pentru a rămâne puțin pe gânduri, realizând că nu e rău să te mai gândești cam ce ai vrea să faci cu viața ta dincolo de lucrurile materiale în care suntem ancorați cu totul. Voi? Ce ați vrea să bifați în viața asta?
Mărgăritare versificate

Tramvaie albastre

Cândva, undeva, un nume, o viață, niște șine, un tramvai…
tăceri și imagini desprinse din rai
o lume cu umbre, cu păduri neatinse,
poveste de oraș cu aripi întinse,
cu sufletul pus printre pietre, pe drum,
cu un aer cam retro și cu visul nebun
să rămână etern, boem și șarmant,
iar noul să-i fie un cuvânt…. demodat,
să păstreze cuvinte și in grinzi, și in ziduri,
să ne fie doar tânăr, însă vechiul din riduri
să ne spună mereu că nu-i vorba de azi,
când Brașovul respiră frumusețe-ntre brazi,
și că inca tu vezi și tramvaiul albastru,
simți cum oamenii trec, prinzi și gândul sihastru
care-ncearcă să lase, pe cerul uitării,
armonii despre ieri, parfumate istorii,
care-și scutură-ncet catifeaua cortină,
mulțumind de spectacol, promițându-i lumină
și mai bună, chiar de nu este așa
căci tramvaiul albastru e acum…intr-o stea!

 

brasovul