Un alt vânător

Azi am văzut un om rău. Un om rău care zâmbea frumos.
-De unde stii că era om rău?, m-a întrebat cineva;
-Păi, omul e vânător! Când vânezi, omori suflete!
-Tu n-ai fost vânător niciodată?
-Hmm, am fost! Am fost de câteva ori, dar am o conștiință ciudată, nu-mi dă voie să mă bucur de vânătoare!
-Atunci, nu ești rău!
-Ba… sunt!

„Nu confundați cinstea cu corectitudinea.”, zicea Țuțea

-Nu uit nici eu, la orice urâțenie primită, mi-amintesc de urâțeniile mele și anulez efectul!
-Și te ajută?
-NU! Dar mă gândesc că poate trimit ideea mai departe și ajunge și la vânător!
-Crezi?
-Sper!
-Și dacă ar ajunge? Atunci știu că nu se bucură de vânat!
-Dar va mai vâna?
-Sigur, nu se poate abține!
-Tu, ce faci? De ce mă ții de vorbă? Nu vezi ce forfotă e în jur?
-Psss, taci! Când e forfotă mare, se vor naște tăceri adânci! Atunci să vă văd!
-Am uitat să te intreb: Cine esti?
-Cum cine? Un alt vânător!

nume

Uneori

”Uneori„ e un cuvânt pe care îl folosesc des pentru a fi sigură că nu generalizez ușor, că  diferențiez momente, clipe, acțiuni pe care pot sau nu pot să le simt, să le trăiesc, să le fac și aș  ține-o  astfel o grămadă de vreme. Uneori, mă uit la câte o fotografie fără să-mi spună nimic deosebit. Fotografia e plină, dă pe afară de amănunte, de elemente frumoase, lucitoare; îmi cad povești de prin colțuri ascunse, se preling din ea ochiuri de lumină pe care le- ai putea așeza în cuvinte, ușor, grafic sau pompos, strigând singure ”citiți-mă!”. Și totuși nu le privesc cu inima, doar cu ochii, trec și-mi spun că nu e o fotografie simbol, ci doar o fotografie oarecare, că nu are nimic deosebit, că e o altă imagine cu un cufăr descoperit într-o frântură de basm pentru a ne spune aceeași poveste. Încă una. Nu-mi pasă dacă cineva a adăpostit acolo luciri de om avar, strângător, bir însângerat, comoara vreunui pirat, plata pentru vreo fecioară trupeșă sau visul unui căutător zelos.Treasure-Chest

Nu vreau să-mi imaginez corăbii, peșteri misterioase, munți bătuți de picioare nepotrivite pentru a  li se smulge aurul de drept, fanarioți îmbuibați sau sultani cotropitori. Privesc crucea, din colțul stâng al cufărului, ce pare că s-ar ridica singură din noianul de nimicuri scânteietoare pentru care s-ar face oricând moarte de om. Ai impresia că se chinuie să iasă din nepotrivire. Cineva a pus-o acolo tocmai pentru a-mi îmblânzi percepția. Nu pot să o ignor, adevărat, dar o decupez cu ochii minții și o așez într-un loc mai potrivit. Și totuși particularizez situația sau cel puțin încerc pentru că tocmai ce vorbeam la început de acel ”uneori„.

Uneori (continuarea aici)

Text cu temă fixă, înscris în același tabel al lui Eddie, unde veți găsi poate povești mai puțin …cuprinzătoare de idei știute ce nu folosesc nimănui. Tot în clubul celor 12 cuvinte.

Cartea curcubeului cuvântător

Corbul cenușiu croncăne cuminte. Cra-cra. Ceasul cerului căsătorește comete căzătoare. Citim cartea curcubeului cuvântător. Coloanele cuvintelor cusute cu cerneală, croite concret, circular, către cercul celor creativi, cad catalizator, cuibărind cu cinste cosmicul cuvânt, cu clinchet cristalin, cuprinzând criterii coborâte caraghios către celule cenusii chinuite, creionând cabaret cinic cuvântator, cerșind comentarii ce cuprind ”c„ căsăpitor. Chin cosmic. Cetatea cuvintelor cuprinzătoare cade, căci coșul cunoașterii ciclice cere clemență. Cinci cești curate cuprind ceaiul cinismului ce curge către cei curajoși. Caut colaborare. Cobor către cofetăria cartierului. Caramele, cremșnituri, creme cu cireșe, caise confiate, cataifuri, cozonaci, checuri, cașcavalul cornurilor coapte, castane comestibile, cornulețe cu chimen  cer căsăpire; cheamă copii cu chef crănțănitor. Curcubeul cofeturilor! Cranț, Cranț! Ce candoare!
Cuvinte? Care cuvinte? Cereți cuiva care colorează cerul! Copiilor! Cortina cade! 

Aveam textul în draft, printre multe alte nimicuri dosite. L-am scos aici după ce l-am expus pe fb. Am simțit zâmbetul oamenilor …

Chic Elite. Dare. Care.

Nu sunt vorbăreață din naștere, nu am fost mereu convinsă că pot spune ceva deschizând gura cu mai multă îndrăzneală.  Prefer să ascult. Mă așez, oriunde aș fi, pe lângă cel mai vorbăreț și mai fascinant personaj și sorb fiecare cuvânt cu atenție, cu lăcomie ca și când mi-aș dori să-mi rămână prietene mai multă vreme. Ele, cuvintele, ce credeați? Mi-aduc aminte de vremurile de dinainte de 1989. Vorbeam toți puțin, pe șoptite, de frica unui bau bau imaginar cu care ne obișnuisem atât de tare, încât chiar credeam că va veni, de undeva din spate, te va bate pe umăr și-ți va spune încruntat: „-Te-am auzit!”

Asta nu însemna că nu aveam nevoie de repere, de interacțiune, de comunități care să ne inspire, să ne îndrume, să ne așeze. O vreme ne-au fost suficiente cărțile, apoi ne întâlneam la vreun ceai dansant, în care toți se pupau și adio discuții. Mai mergeam la niscai cercuri literare, la bibliotecă, dar participai la un veșnic monolog care te adormea și nici nu-ți răspundea nimeni la întrebări nepuse. O vreme ne-a îndulcit Păunescu și al lui Cenaclu, dar era mai mult o redescoperire a nevoilor sufletului decât o vindecare a lui. Mă topeam prin alte arderi, în vreun film al vremurilor ce semăna a Liceenii sau Declarație de dragoste. Sfârșeam acumulând și mai multe întrebări.  Și singură nu reușeam să-mi răspund. Deloc. Lumea  îmi era străină, izolată, aspră.

După Revoluție  subțiam bugetul familiei pe grămezi de reviste. În ele găseam o lume, mi se răspundea pentru prima dată, încercam să-mi formulez fraze și descopeream cuvinte la care doar visasem. Nesiguranțele mele se îndulceau, mă simțeam parte dintr-o comunitate ce avea nevoie unii de alții, de experiențe asemănătoare sau  diferite care să ne întregească.  Nu însemna că nu suntem întregi, ci că aveam bucăți lipsă și puzzle-ul părea știrbit, ros pe margini. Dar tot n-am vorbit, n-am scris, nu am trimis nicio scrisoare proprie. Nimănui. M-am risipit prin cercuri în care subiectele se împrăștiau ca argintul viu, iar greșelile îmi erau arătate cu degetul ca în povestea „ Să nu uiți, Darie!” Comfortul dispărea ca prin farmec și lumea tot nu o găsisem. Ascultam, încă ascultam și căutam.

După o vreme am găsit internetul, iar aici haosul părea să mă cuprindă în mreje, de peste tot. Mă aduna azi, și mă pierdea mâine în teritorii minate. Comunități întregi de oameni deveniseră forfota amiezelor mele, liniștea cafelei sau desertul vinovat de seară. Azi, deja, e un complot total între bloguri, facebook, site-uri de orice fel și cuvinte. Cuvinte care deja se scriu. Pentru prima dată nu mai vorbesc doar despre mine în mintea mea, despre femeile din mine surghiunite în turnul tăcerii.  Cu blogul mi-am dat drumul imaginației, am primit semne pline din  jur, am găsit oameni care să îmi amintească ce căutasem. Apoi ramificațiile au devenit ca un păienjeniș. Depinde pe care ramură ai fi fost curios să pornești. Și iată-mă în plină expediție într-o comunitate în care  pot vorbi și mă pot auzi, cu vibrații  calde și cu îndrumători  ce-ți pot sugera, la doar o atingere de taste, drumuri noi.

                                                            DARE. CARE.

„-Bineînțeles, veți spune, sigur, un alt loc doar pentru femei, pentru nevrozele și depresiile lor, pentru milionul de griji făcut degeaba, pentru exuberanțele lor nestăvilite și alintăturile de ocazie!”

Nimic mai greșit, poate doar o lume mai la îndemână, unde una ca mine sau unul ca tine are ceva de spus, nu doar de ascultat. Și poți fi tu cel ce se aude prin cuvinte. Strigi tare: ”Sunt aici și vă vorbesc despre fluturi! Nu știți care sunt? Sunt fluturii tăcerii mele! I-am lăsat să zboare. Sunt liberi și cuminți. Se întorc la matcă cu doar un fluier. Doar că prind pe aripi răspunsuri – ”Dare. Care

chic

Mi-e lumea la un pas distanță spre șoapte libere dar explozive, spre susur de cuvânt îndrăzneț, spre  un tărâm  cu vibrație colectivă. Îndrăznesc să  vă conving că merită să accesați noul site care ieri și-a făcut apariția strălucitor, on line. Acesta nu e un articol publicitar ci doar informativ. Cristina Lincu, câștigătoarea unei ediții Superblog, mi-a vorbit prima dată despre el. Tot ea ne invită să ne lăsăm acolo poveștile, întrebările și, de ce nu, răspunsuri pe care le-am aflat de la viață și inimă prin oameni și de la oameni.  Poate există și alții la fel de introvertiți ca mine. Citindu-i soțului meu ciorna articolului m-a întrebat mirat: ”-De când ești tu doar o ascultătoare și nu cea care vorbește? Îmi pare rău, dar nu te recunosc în descriere!”

Evident, dragul meu, că nu mă recunoști! Evident! Vorbesc despre mine, cea din trecut, necizelată de vremuri, întâmplări și frământări. Acum sunt Povestitoare, sunt omul care se folosește de simțuri, de cuvinte scrise sau vorbite, care face mereu analogii, se leagă de bulgărele de informații culese și-l rostogolește în mulțime. Mai mereu se lipește de el încă o bucată din lume. Acum îmi rostogolesc  cuvintele mai ușor, dar mereu voi spune că nu e nevoie  sa faci asta singur, ci ar fi preferabil să fii îndrumat, sfătuit, direcționat, informat, înveselit, amețit și încântat cu răspunsurile altora ce au acumulat deja lucruri de valoare, lucruri de care, poate, ai nevoie. Vă invit, așadar, să vă rostogoliți curiozitatea prin site-ul cel nou chic elite, Dare. Care. Nu e încă un site pentru femei, ci o comunitate din care poți face parte. Îndrăznește!

Doar o joacă. De planete

Mi-e cald și bine-n lumea aceasta,

Mi-e luna sfeșnic și mi-e turtă dulce

Venus.Pe Pluto l-am sărit de data asta

Și cu Saturn mă cert  la o răscruce.

Am gând năstrușnic  să citesc în stele, 

Cu Marte am stârnit chiar un scandal,

Căci n-am văzut nimica scris în ele

Și m-au chemat, pe rând, la tribunal.

Neptun e supărat din cale-afară

Că l-am făcut bătrân și demodat,

Iar în agendă și-a notat, așa-ntr-o doară,

Să-l pună pe Uranus avocat;

Mai zic că ozn-u-i farfurie,

Fac sfat și mi-e promis chiar un război,

Cer ferm să văd, mă rog,  cam unde scrie

În ele soarta mea. Fac tărăboi.

Dosarul meu l-a luat Mercur, aseară

Să-l studieze, căci e retrograd,

Îi e servieta plină ochi și vrea să pară

Că e din cale-afară de-ocupat.

În cutiuța ei cu ape, printre stele,

Stă Terra noastră, rece și făloasă,

Îi dă târcoale două turturele,

E semnul ei, spre mine, că îi pasă.

Dosaru-i incomplet, cer amânare,

Sentința seamănă, cumva, cu un stigmat,

Mă întâlnesc cu Jupiter și-mi pare

Că am noroc și sper că m-au iertat.

Tot Universul pare să mă placă,

Planetele s-au cam aliniat,

Nu au acuma ce să mai îmi facă,

Un cineva, de SUS, le-a speriat!

Sunt multe stele în depărtări lumină,

Or fi în ele prinse  verzi și uscate,

Dar dacă crezi în lumea cea divină,

Ți-oi scrie soarta-ncet, pe derulate;

Vei ști mereu că ăsta nu ți-e drumul

Dictat de  un Lilith si de-un horoscop,

Ca dacă faci într-una pe nebunul,

Nu mai contează de ești semn de foc;

De plângi în palme scuturând trecutul

Și ești nostalgic ca un semn de apă,

Mai bine adună-ți forța și cu tot avântul

Treci în prezent, că poate iar îți scapă.

Și de cuvântul astăzi îl încaieri

Cu umbre negre și repere seci,

Nu da iar vina pe un semn de aer

Că rele îți sunt zilele, și reci.

Ascult și eu previziuni de-o șchioapă,

Mă înfior de orice retrograd,

Dar vreau să-mi construiesc, mai bine, o rampă,

Să sar prin viață ca un saltimbanc.

Să cred în Dumnezeu și nu în stele

Sau poate-n amândouă-ntr-un cuvânt,

Să prind mereu lucirile din ele,

Să mă-ncălzesc, căci sunt…semn de pământ!

Dacă am avut o duzină de cuvinte misterioase, cu aceleași cuvinte vedete: sfesnic,turta dulce, avocat, nastrusnic, batran, agenda, cutiuta,farfurie, turturele, servieta,ochi, stigmat, am construit și ceva vesel cât să vă facă săptămâna plăcută. Sper. La Eddie, în tabel, aveți și alți participanți.