Lună: octombrie 2015

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare-profil

Curând

Adriana19 comentarii
Strigătul se auzi până sus pe deal, ceva tânguit ce semăna cu un șuier de tren prins în capcană. Visa cu ochii deschiși, ca un bătrân prins între ziduri plânse de vreme, obosit de căutare zadarnică,  cu sufletul adunat într-o cutiuță fermecată prin care se mai plimbau nestingherite umbre de întâmplări și surâsuri de primăveri adormite. Peretele cu tencuială bleu și urme rănite de timp strălucea în semiîntunericul voit. Draperia era trasă pe jumătate și se proptea nepotrivit într-un sfeșnic de argint masiv, căruia nu i se zărea frumusețea datorită cerii topite ca într-o sculptură de gheață filigranată. Se auzeau, din când în când, bătăile pendulului care se încăpățâna să reziste deși, dacă le numărai,  erau anapoda mai mereu. Își aruncă un ochi afară și zări, în copac, căsuța ca de turtă dulce ce o făcuse pentru turturele. Stătea să cadă și își notă în agendă că e musai să o repare.
Agenda? Ce s-ar face fără ea în aceste vremuri când mintea lui părea  blocată pe drumuri pe care nu le cunoștea, nu le simțea, nu le percepea ca știute. Picura robinetul și fiecare strop care cădea, peste căni și vreo farfurie, uitate acolo de o vreme, suna ca un recviem de nepăsare. Zări prin fereastra murdară, pe care atârnau trei boabe de struguri din ciorchinele stafidit și ciugulit de grauri, servieta de avocat a vecinului de alături. „-Înseamnă că e ora 6!”, gândi el, observând din ce în ce mai puțin silueta bărbatului.
Se ridică și hrăni pisica, puse ceainicul pe foc și luă din rezerva de biscuiți cu prune uscate, un deliciu al toamnelor lui de care nu se dezicea de o viață. Zgomotul năstrușnic al ceainicului se estompă ciudat. Bătăile în ușa de la intrare deveniseră prea puternice și supărătoare. Cine îndrăznea să facă asta? Întârzia voit, picurându-și apa fierbinte peste frunzele de mur și acoperi cu farfuriuța ciobită.
Întinse mâna spre clanță, dar se răzgândi iute și rămase nemișcat minute în șir. Linda miorlăi încet a avertizare și nedumerire. Era modul ei de a-l certa când făcea asta.
Îi plăceau oamenii relaxați, mai puțin curioși, ce nu-și purtau tristețile ca pe un stigmat. Nu-și dorea să descopere vreo nenorocire dincolo de  ușă. Îi erau suficiente cele pe care le știa deja. Auzi pașii depărtându-se și mulțumi în gând pentru liniștea asta. De când venise la cabană, cum îi spunea el căsuței din lemn vechi, se contopise aproape cu șoaptele. Trecuseră  trei săptămâni și știa că trebuie să se întoarcă. Trebuie, cuvânt ingrat și nefolositor ce îi condiționa existența. I se terminau proviziile și generatorul nu mai avea putere. Ar fi trebuit și pentru el hrana cuvenită. Lampa o folosea doar când citea, iar bentița cu bec, asemănătoare cu cea a minerilor, era istorie. O pusese în bagaj, deja.
Adormi, cu Linda în brațe.  Devin ceea ce trebuia sa fiu!, îi trecu ușor prin minte. Privi manuscrisul fără nicio urmă de fericire, cu o senzație de plutire și resemnare. A fost interesant.  Oare ce nume să-i pună?
Vor afla toți curând…, mai curând decât s-ar aștepta vreodată…
Sunt frânturi din noi care călătoresc mereu în încăperi miracol, unde ni se așază pisicuțe în brațe, ceștile cu ceai cald sunt mereu pline, iar problemele lumii dispar. Sunt clipe care se consumă ca într-un univers paralel gata sa vindece neîmplinirile de peste zi, trimițându-ne în expediții de suflet, în locuri calde și confortabile, unde sunt draperii grele de mătase și liniște asurzitoare. Pe toate le-am trăit periodic, ca pe o refacere, renaștere, ca pe o arsură de vechi strecurată în  șoaptă nouă care-mi vorbește că totul e posibil doar folosind un cuvânt fermecat în care să crezi.
Cineva îmi spunea să nu mai folosesc cuvântul „încerc” căci fix asa voi ramâne – în cerc. Nu știa că dacă le spun pe cele dorite de ea – pot, vreau, cred – e doar o întărire a ceea ce simt, căci în cercul meu viața poate fi cu tot ce iubesc, cu tot ce cred. E suficient să-i plasez un timp.  Curând …e termenul meu subtil care mă transpune în călătorii fără niciun semn de oboseală. Sunt singurul om de pe planeta care oboseste in concediu si doreste concediu după concediu. De aceea, de multe ori, prefer să călătoresc lejer chiar și în  povești imaginare. Voi sa nu obositi niciodată…., da?

Articolul e tot o duzină de cuvinte în cadrul căreia au scris și alți participanți. Cuvintele vedetă sunt, sfesnic,turta dulce, avocat, nastrusnic, batran, agenda, cutiuta,farfurie, turturele, servieta,ochi, stigmat, iar în tabelul găzduit de unul dintre oamenii mei dragi, Eddie, veți găsi mai multe interpretări ale acestora.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Un loc special, într-o zi obișnuită

Adriana15 comentarii

 Azi, cred, că am să vă povestesc despre cum am fost noi într-un loc minunat, la ieşire din Braşov, către Tîrgul Secuiesc; un loc ce mi-e drag pentru tot amalgamul acela de sălbăticie amestecată cu domesticul fermelor rătăcite aproape de urban, pentru mirosul lacului în care se văd câteva undite aruncate şi nişte pescari pitiţi în tufe; pentru cârdul de raţe şi gâşte în care o barză se ascunde de ochii curioşilor, ai soţului meu fiind cei mai insistenţi; pentru mirosul de fân cosit şi pentru zgomotul cascadei artificiale ce pica într-un hârdău care-mi amintea de mamaia mea şi strugurii toamnelor pierdute din copilărie.

Un loc în care muntele se îmbratisează cu întinderi vaste de teren şi unde pomii sunt atat de plini de rod incat crengile se rup sub greutatea lor invitându-te să te servesti ..natural şi firesc.  Ne-a bătut vântul in fata si picuri de apă se ridicau din lacul, altfel, adormit. Cate o gâscă dispărea în strafundul lui, intr-o joaca de-a v-aţi ascunselea specială. Sigur nu ghiceai locul unde va apărea, mai apoi. Crănţăneam merele oferite de pomul gazda si priveam muscatele din feresti, semn ca acolo nu era doar restaurant pescaresc ci şi loc de odihnă.

Cateva sperietori de ciori erau asezate intr-o pitorească şareta cu paie, iar o cumpănă de fântana scartaia in voie. Fiecare stalp din gard era împodobit cu un vas de lut ca o palarie şi remarcam armonia perfecta dintre lut ars, pamant, lemn şi pe alocuri sticlă. O SPLENDOARE. Toto, cainele nostru ce ne însoteste cam peste tot, in clipe de ragaz, işi sălta picioruşele din spate la vederea cardului de păsări.

Vreo trei bibilici înăltuţe, altfel decat cele cunoscute de mine, de parcă erau niste fete de pension, se aratau indignate de atentia lătrătorului nostru. Le-a trădat, însă, rapid, cand a observat, intr-un tarc, cateva capre ce pentru o clipa s-au oprit din tot ce faceau ele acolo. Pe rand au intins boticurile prin zabrelele gardului şi s-au atins timid şi surprinzator. Toto, trecea de la una la alta de parca era un cuceritor înnăscut. Nu cred ca am mai ras asa de multa vreme. Mutritele capritelor erau delicioase şi vedeai cum işi indreptau cornitele ca si cand oricand ar fi ripostat la vreo necuviinţă câineasca. Le-am lăsat, căci un cal şi un măgar ne-au distras atentia, iar mirosul de peste prajit ne-a ingenuncheat definitiv. Că masa a fost excelenta nu va mai spun, dar acum nu-mi mai doresc decat să adun bucuria unei zile perfecte dintr-un loc la doar o mână intinsă,…ca sa spun asa, de casa.

 

Ştiţi că am eu o expresie favorită..„obişnuitul dintr-o zi specială”. Azi o schimb putin şi voi spune atât: un loc special dintr-o zi obişnuită. O sarbatoare de o zi, menita sa repare fisuri invizibile, sa puna strop de vacanta intr-o amintire creata ad-hoc. Nu stiu de ce cred ca aceasta zi e …repetabila si oricand s-ar potrivi descrierea pentru o vreme cand evadarile noastre vor fi vacante de o zi.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Povestea celui mai frumos început

Adriana58 comentarii

Povestea mea este de fapt povestea oricărui om ce şi-a căutat jumătatea prea mult și mai poate fi povestea oricărui om matur care și-a  pierdut speranţa că și-ar găsi-o vreodată.  O spun mereu, cu drag și iubire, gândindu-mă că dacă noi am avut norocul să ne întâlnim într-un moment deloc favorabil, cum credeam atunci, e aproape sigur că li se poate întâmpla multora. Totul e sa crezi. Aşa că, îndrăznesc să vă povestesc  despre începuturile delicioase a unei relaţii ce durează  doar din august 2005, dar care ne-a adus multe bucurii şi satisfacţii.

 Numele meu e Tîrnoveanu. Adriana Tîrnoveanu, dar multă lume mă știe ca Adriana Staicu, căci prea mult și prea bine am purtat acest nume. Momentul despre care vorbesc aici e momentul  găsirii fericirii într-un frumos 5 iulie 2005, anul minunilor, anul în care toate lucrurile au căpătat sens și soarele a început, nu să apară ci, să ardă în toată regula și pentru mine. Eram în faza aia în care îmi negam toată existenta și încercam să o iau din loc spre alte locuri mai vestice. Doar că, până atunci, încă mă prindeam în îndeletniciri comune printre care și mersul la sală. Mergeam frate cu o determinare, de parca voiam să devin întâia gimnastă a țării, iar atunci, în joia aia care ne-a schimbat viața, parcă eram mai hotărâtă ca niciodată. De atunci joia am adoptat-o ca zi de începuturi și chiar la un an după acest moment, tot într-o astfel de zi, ne-am căsătorit, dar stai ca deviez de la subiect și nu-i frumos.

Cu toculețe, rochițică și plete-n vânt, fix în acea zi, m-am gândit să-mi schimb traseul pe care mergeam zilnic și să o iau pe la Temelia, loc cunoscut de brașoveni, unde multă vreme a existat o fabrică de ciment, amintire acum și fără nicio urmă că acolo ar fi existat vreodată așa ceva. Niciodată însă, nu m-am gândit că acel loc îmi va deveni punct strategic în devenirea mea de Tîrnoveanu, că îmi va aduce un soț și o poveste de spus, că voi întâlni omul cel mai minunat de pe pământ care m-a transformat din fugară în nevastă într-un timp extrem de scurt. Uneori chiar e bine sa schimbi drumul pe care mergi de obicei, nu știi niciodată cum ți se schimbă norocul.

Eram grăbită rău şi în uşoară criză de timp că, deh, fugea sala de aerobic de la locul ei şi n-o mai prindeam, vezi Doamne! Duhul fitnessului mă bântuia  la întrecere cu cel al destinului, se pare. Tocmai ce traversasem când, zăresc cu coada ochiului o maşină ce făcea cale întoarsă din drumul principal şi intra pe al meu. Mare mi-a fost mirarea, văzând un domn blond, cu o freză de doctoraş de ţară, rooooşu la faţă, îngăimând trei vorbe prin geamul lăsat al maşinii.

 Nu auzeam nimic, poate doar vocile din creier, care-mi spuneau alarmant  că am 35 de ani, că aş fi putut avea 5 copii acasă, bărbat, amant sau ce, Doamne iartă-mă, mai poţi aduna până la vârsta asta. Cu alte cuvinte, aproape imposibil de agăţat pe stradă. Cu toate astea, uite că era aievea!

Aud ca prin farmec: „Domnişoară, văd că vă grăbiţi, nu aş putea cumva să vă fiu de ajutor?”
„Auoleu, e vis? Realitate?  Ce se întâmplă?”, gândesc….

Nu apuc să mă dumiresc, iar el să-mi vadă râsul isteric că încep, nene, nişte claxoane demne de meciul Steaua-Dinamo. Domnul cu pricina încurcase circulaţia într-un mod maiestuos, vorbind cu o duduie, adică…”io”. De excepție, ce să zic! Cine putea amenda mai bine momentul decât ceilalţi şoferi. Ocazie perfectă pentru ei, ce naiba! Se pune în mişcare, disperat şi, spre surprinderea mea, la 50 de metri, parchează, coboară şi se îndreaptă fâstâcit spre mine. Culmea, cu o voce sigură, îmi spune: „Ştiu că nu ar fi posibil să vă urcaţi în maşina unui necunoscut, dar, totuşi, eu cum v-aş putea cunoaşte altfel? V-ar fi foarte greu sa beţi o cafea cu mine?”

Bingo! Mă uit atentă la el, contrariată şi văd un omuleţ, cum spuneam, blond, cu ceva kilograme în plus, îmbrăcat destul de ciudat. O cămaşă verzuie, pantaloni negri ridicaţi mai mult decât ar fi permis unui bărbat, cu nişte pantofi ascuţiţi, culoare indecisă, dar sigur în degrade. Peste toate astea trona o vestă de piele neagră, ce avea buzunarele doldora. Eram siderată, doar că vocea din capul meu îmi spunea cam aşa: „Auzi, Adriano, la câte cafele ai băut tu la viaţa ta, ce mai contează una în plus sau în minus? La etajul 9, apartamentul 39, nu vine nimeni să-ţi propună asta. Poate n-o fi rău?!”

Acum să vă spun drept aveam nişte experienţe ciudate la băut cafele cu tot felul de indivizi, că bărbaţi nu pot să-i numesc, că nu prea eram în stare de delir, ca să zic aşa! Cum, necum, mă trezesc zâmbind şi na,  urc şi-n maşina blondului. Un loc de băut cafea ne trebuia acum. De cum am urcat, însă, m-a luat alt gând, întărit niţel şi de imaginea boemă a omului nostru- „Măi, maşina pare ceva de capul ei, dar benzina…ioc! Coincidenţă sau nu? Mă lasă ăsta amanet! Văleu şi vai de mine!”, îmi spun eu bântuită încă de amintiri nepotrivite

 Nu apuc să-mi scutur gândul din cap, că repede veni altul peste mine. Domnul cu pricina se îndrepta spre bodega de cartier din drum: „Ce faaaaaci?, zic. Aici vrei tu? Stai că e o cafenea mai încolo!” Şi atunci, bomba bombelor! Mintea mea începe să proceseze. Omu’ vorbea într-o moldovenească get beget, mai ceva ca Sofia Vicoveanca. Aud: „Păi, scuzi, nu cunosc Braşovul pria bini, eu nu-s di pi aşi!”

Trec şi peste asta! Ce mai, eram deja în căruţă! Pardon, maşină! Ce să mai fac acum? Să rănesc omu’? Nu-i frumos! Şi uite aşa, după alţi 100 de metri, parchează uşor,  îmi opreşte rucsăcelul pentru aerobic în maşină, parcă zălog şi coboram. Nene, şi nici una, nici două, mă ia domnul blond de după umeri, mândru nevoie mare,  ridicându-mă  la cel mai înalt nivel de disperare! Dar unde era să mai fug! Eram acolo, gata să fac faţă şi să văd cum poate să mă dea gata, la o cafea, ”vesta doldora”.

Târziu, am aflat că aceasta-i ţinea loc de borsetă, portofel şi agendă. Şi chiar de secretară! Era îndesată bine, cu de toate, prin buzunare şi era cea mai importantă piesă vestimentară pentru el. Cu toate astea, nu vă pot spune cât era de urâtă!

Secretară şi agendă am devenit eu pentru el, în timp, dar deocamdată, intrăm în bar cu un gând puternic, ce avea să se adeverească în câteva luni: „Trebuie ca  acest om să aibă ceva  deosebit, cu siguranţă!” Prea era stăpân pe situaţie şi ferm în gesturi!

Barul Bricks, unde ne-am dus să ne bem cafeaua, este un loc plăcut, cochet, cu un aer retro – rustic.  Mai fusesem de câteva ori, dar ca acum, parcă, nu mi s-a părut nicicând. Era puţină lume, vreo doua mese ocupate și, pentru scurt timp, am avut senzaţia că avem localul ăla doar pentru noi doi. Era o reclamă veche pe vremuri, dacă vă amintiţi, iar acum iată-mă protagonistă într-a mea. Doar oare la ce făceam reclamă?

Îmi ardeau obrajii mult prea tare. Încercând să ies din starea aceea de precipitare a evenimentelor,  am realizat că nu ne cunoşteam numele, dar aveam să aflu că omul din faţa mea se numea Mihai  și mult mai târziu am remarcat cât de mândru-l purta. I se potrivea mănuşă.  Nu vă ascund faptul că tot mi-era teamă că mă lasă amanet pe acolo, eram încă în sevrajul ce mi-l dadea amintirea cafelelor nepotrivite din alte dăți, iar în momentul în care m-a întrebat ce vreau sa beau, i-am zis timid: ”Un expresso şi o apă plată!  E mult?”, am  răspuns eu, aproape instinctiv privind nedumerită la zâmbetul ce se iţea pe faţa lui senină;

”Hopa! Are umor fata! Joacă tare!”, gândeşte el. Habar nu avea că, de fapt, eram doar lefteră și că nu era nici urmă de vreo strategie uimitoare.  Primim cafelele iar eu încerc să alung stânjeneala începutului și a necunoașterii,  deși tot ce îmi doream era o experienţă care sa nu devină dezagreabilă până la final. Și cum de ce ți-e frică nu scapi, întrebările firești au venit pe rând printre care și cea care îmi amintea de fuga mea spre ale țări. Nu știam, însă, ce surpriză voi avea în doar câteva secunde.

”Şi, frumoaso, cu ce te ocupi?”, aveam să aud eu ca un gong de teatru absurd

Peste mine a căzut cerul brusc și mă fâțâiam încercând să evit răspunsul, care era destul de simplu, de altfel.  Cum să-i fi spus eu că mă pregăteam de emigrat? Nu, nu era cazul.  Să-i spun de profesia mea? Dar are vreun rost, acum când luasem hotărâri radicale? Zic, totuși, timid, bâlbâind  cuvintele: ”Ştii, sunt tehnician dentar, dar.…”

Nu am mai apucat a spune nimic, că dinspre el aud cea mai năucitoare completare : ”Ei, da! Păi, eu sunt doctor stomatolog!” Şi încep, fraţilor, să-mi bată în urechi surle! Inima era la trap, toate înjurăturile pământului se buluceau în capul meu, a ciudă. Peste toate astea, îmi auzeam din nou vocea aia interioara: „Nu se poate!  Zău, nu se poate! Sigur îmi face  careva vreo farsă! Vreun prieten disperat că nu mă mărit! Doamne!”

Mă uitam disperată spre uşă, doar, doar, apare vreun Buzdugan, Jugaru sau cel puţin cineva de la Antena 1, la modă în vremea aceea cu aceste farse ale vieții, cum credeam eu! Revoluţie era în capul meu şi asta doar pentru faptul că eu credeam că există oameni şi…doctori stomatologi. Farsa mi-o făcea viața și încă bine de tot.  „Neinteresant!”, îmi spun în gând. „Gata, beau cafeaua şi plec. Nu vreau să port conversaţii cu un infatuat de doctor....”

N-am apucat să mă mir prea zgomotos, am bâiguit ceva vorbe, dar faţa mea spunea tot. Îl aud pe Mihai, uşor nedumerit: ‘‘Dar de ce te miri? Nu par? N-am diploma la mine, frumoaso!” Nici nu trebuia, dar el nu avea de unde şti că eu tocmai de lumea lui fugeam; de o lume în care intrasem în urmă cu 15 ani (adunaţi în momentul ăla) O lume pe care nu am părăsit-o la timp, din lene, comoditate şi frica de a o lua de la capăt! Şi culmea,  tocmai atunci rupsesem pisica. Fugeam! Voiam să fug! Aranjasem legal să fac asta! Mai aveam doar puţin!

N-am mai fugit! Nici măcar în acea zi spre ce aveam de făcut. Uitasem, cu desăvârşire, de programul meu strict de sală şi am petrecut CELE MAI FRUMOASE  patru ore din viaţa mea. Da, cu un om care atunci când vorbea i se lumina faţa, care atunci când mi se adresa parcă avea o aură deasupra capului. Strălucea de bucurie!

Când pronunţa cuvintele în grai moldovenesc îşi aducea trecutul, prezentul şi viitorul! Un om a cărui bucurie de viaţă străbătea din fiecare silabă. Fericirea lui mă molipsea şi pe mine, pentru prima dată după multă vreme. Am râs atunci cum nu cred că mai ştiam a râde. M-a surprins teribil sinceritatea lui, care deşi mă îndepărta ca femeie, mă apropia ca om. Nu-mi convenea că vorbea de un divorţ, aşa în treacăt şi că avea un fiu de nici doi ani de zile. Dar nu-mi mai păsa! Nu mă mai gândeam la nimic serios! Îmi savuram cafeaua promisă într-o companie minunată şi nu-mi doream nimic mai mult! Atunci!

Ne-am încurajat reciproc. Era departe de a fi mulţumit de profesia de stomatolog, dar i-am prezis un viitor strălucit, normal, de altfel, pentru un bărbat remarcabil ca el.Eram doua berze şchioape care ne găsisem într-un punct cu numele Temelia  Asta a devenit prima noastră bază, chiar dacă, în minte, eu continuam să fug, să mă depărtez de tot ce m-ar fi putut distrage. N-am ştiut atunci că deja aveam ceva comun, că vorbeam aceeaşi limbă şi aveam aceleaşi ţinte. Fugeam!

Puteţi crede că am făcut şi ora de aerobic, undeva, după ora 20? Înainte să mă evapor, la sfârşitul celor patru ore, când basmul Cenuşăresei mature părea că se încheie, prea sigură pe ea pentru a-şi pierde vreun condur,  am auzit ceva incredibil: ‘‘Ştii, eu o să mă însor cu tine!’‘ A îndreptat spre mine mâna ca şi când ar fi vrut să-şi  pecetluiască vorbele. Părea sigur pe el şi uşor ameninţător. Cred că din cauza degetului îndreptat spre mine,eu am gândit atât, simplu: ”Alt nebun pe lista mea!”

201

Cu toate acestea, omul acela, cu freza de doctor de ţară, s-a schimbat doar un pic. Nu mai are vesta,  kilograme în plus sau zulufi pe creştet. S-a păstrat nealterat, sigur pe el, demn, mândru şi vesel! Crede în mine, în el, în noi. Şi e familia mea! Cu mâţe, căţei şi chiar copil de împrumut (pentru mine)! Şi n-am fugit nicăieri. Am rămas aici şi într-un an, de la momentul pe care vi l-am relatat, eram o Tîrnoveanu! Adriana Tîrnoveanu!

Din când în când, totuşi, acul de la rezervorul maşinii e tot pe roşu. Doar că, acum, nu mai mi-e teamă că pot fi lăsată amanet! Sunt liberă! Mai liberă decât atunci când eram celibatară, sau, mai simplu spus, doar o femeie singură.

206

Am reașezat în pagină cuvintele ce formează întregul acestei întâmplări care și azi, după 13 ani,(modific anual anii, din 2005 încoace) îmi aduce zâmbetul pe buze. Trebuia sa o fac mai demult, dar am ales o zi oarecare, fără niciun simbol, poate doar acela ca iar e joi, zi de început și noroc, zi dragă și caldă, zi cu amintiri nebune dintr-un iulie ce pare prins zilnic în evenimentele noastre.

Mărgăritare pentru EI

Toamna mea, mamaia mea, icoana mea

Adriana69 comentarii
La Braşov e o zi de toamnă perfectă. Aşa cum visăm să fie – cu raze timide, cu rugina copacilor nedefinită încă, spre marea mea bucurie, cu foşnete uşoare, cu umezeală firească dar aducătoare de somn nefiresc în plină zi; cu parfum de pământ reavăn şi sclipiri de veveriţe jucăuşe. Acestea din urmă mă uimesc cât de aproape îmi trec prin faţă. Una e de-a dreptul prin crengi, pe jos şi, parcă într-un joc de-a prinselea, nu cred că-mi termin numărătoarea până la zece că  e deja în vârful copacului, făcându-mi în ciudă. Braşovul meu are aer de toamnă prins în straie şi tare mi-ar plăcea să nu-şi ia cojocul devreme. Să rămână aşa în ia asta brodată în frunze, ghinde, ace de pomi verzi şi crenguţe deocheate. Asta era toamna ce o aşteptam. Dar toamna mea nu e aceeaşi. Toamna mea poartă un nume şi acel nume, azi, îl aduc pentru a nu ştiu câta oară în atenţia voastră- mamaia mea.
Nu întâmplător îmi place acest anotimp. Chiar şi acele zile în care îmi fac griji, pentru sănătate, datorită ploilor şi frigului interminabil, sau pentru facturile umflate, sau datorită somnolenţei care nu se mai dă plecată. De ce? Pentru că pe toamna mea o cunosc din totdeauna. A avut glas pentru mine,  de ăla, de domnişoară tânără, neplecată de acasă; şi-a făcut griji datorită mie, m-a crescut ca o mamă pe când nu avea vârstă de bunică şi pentru că, in anotimpul acesta, întâmplător sau nu, ar fi împlinit o vârstă frumoasă, o declar pe mamaia mea toamna toamnelor, primită în dar în ziua când m-am născut. De atunci o port ca şi când e un anotimp perpetuu, roditor şi plin de poveţe.
Mi-o amintesc ca pe o parfumereasă de soi, cu prăvălie deschisă în odăiţa ei cu tavan albastru, prea jos şi prea aproape de mâini de copil. Păi cum parfuma mamaia mea încăperea cu o bucată de dovleac, pe care picura zahăr din belşug, de se adunau miresme colorate şi îmbietoare, nu mai reuşea nimeni (văleu, asta a sunat a Creangă, dar mă iertaţi …nu schimb nimic, pentru că-i fix adevărat). Da, miresme colorate nu vă miraţi! Parfumul avea culoare brun-roşcat  şi multă vreme am asociat, în viaţă, culoarea asta cu mirosul. Prăvălia ei de parfumereasă aduna şi ceva gutui aurii puse strategic pe sobă, ca un designer de succes care cunoştea trendul bio, de pe atunci. Arunca şi o poală de nuci în ciurul pentru mălai, ca şi când tentaţia avea să fie, aşa, la îndemâna oricui, fără vina înfruptării lacome. Totul era permis. Ca să fie şi mai reuşită înmagazinarea esenţelor în mintea mea de copil neştiutor, toca un piept de gâscă, îl parfuma cu ardei roşu şi verdeaţă „tristă dar cu aer optimist”, zicea cineva drag mie; îl învelea în varză încă dulce, opărită cu borş proaspăt făcut de ea din „huşti” de tărâţe, pe care le vântura ca în poveste, cu valuri şi cascade oţeţite. Mai băga şi nişte plăcinte cu brânză sau dovleac, iar împărăteasa parfumurilor şi toamna supremă era decretată pe loc: mamaia mea. Toamna-i era tropot și pricepere, mână de gospodină neobosită, icoană caldă la care se închina discret mulțumind pentru darurile pe care le  aștepta două anotimpuri. Le ascundea pe toate în hambare și cramă, în groapa unde adormise vinul vechi, peste vară, în bufetul care mirosea a vanilie și lămâi, a mentă și sunătoare, a plante pe care le usca cu grijă ca pe niște tainice averi. Era farmacista de soi, cu sticla de rostopasca și țuică, pregătită și pusă după sobă, cât să nu uite că e medicamentul ei revigorant care nu dădea greș. Avea leacuri de soi, culese de pe câmpuri, ceaiuri din frunze de mur, tei, mușetel sau mentă care ne înveseleau felia cu dulceață de vișine, culese tot de ea din bătătura cu aer sfânt.
„Sărutul meu sărat de Bărăgan” (cum o numesc eu) s-a născut acum  mulți ani, într-o zi de Sfântă Cuvioasă  Paraschiva. O zi de toamnă profundă pe care ne-a picurat-o în suflet pentru totdeauna, chiar şi după ce a plecat fizic de lângă noi. Tot ea îmi aminteşte de străbunica mea, soacra ei, cu acelaşi nume ca al sfintei de care vorbeam mai sus. N-a cucerit-o din prima; cu obrazul ei smead şi ochii prea sfidători nu era nora pe care şi-o dorise pentru primul născut. N-o cucerise nici faptul că „fugise” cu acesta, după o seară de bal, dar îl cuceri, total, pe socrul ei, cu spiritul descurcăreţ şi cu inteligenţa nativă şi uimitoare. „Toamna mea” s-a desfăşurat în viaţă complet şi cu dăruire, picurând în toţi cei cunoscuţi nectar de iubire pură. Nu știu dacă a fost drept, dar eu nu am apucat să o văd cu riduri pe față sau adunată de timp, cum sunt multe din bunicile noastre. Eu mi-o amintesc mereu zâmbind și cu ochii vii de parcă ar fi spus multe despre viața ei plină.
  Habar nu am, ce nume purtaţi în voi cu chip de toamnă, dar ştiu că nimeni nu se va putea întrupa vreodată în locul ei.  Mi-a lăsat  doruri adânci, drag şi ropot de izvoare nesecate ale toamnei de ţară, de sat autentic, cu rod şi recunoştinţă, şi plin; şi prea-plin, şi hambare doldora, cu tărtăcuţe şi oale de lut cu lapte prins, smântânite doar pentru mine.
Închid ochii şi, în mine, trece pe cărarea sufletului, neumblată din 2004, o siluetă de femeie trupeşă, şi o forfotă caldă, cu câine credincios, cu animale nerăbdătoare, cu pui şi găini aţipite de raze călâi, cu miros de must şi ţuică ieftină. Şi parcă văd, cum după sobă, într-o sticlă verzuie, stă o altă licoare, cu zahăr şi cuişoare parfumate, pusă tainic pentru vreo vecină curajoasă:
”-Bem, Tincă, o ţuică de asta de-a mea? -Bem, Ioană! Dar tare-ar merge fiartă şi cu o cafe….lângă ea!” Închid iar ochii, şi nu ştiu cum,….din toamna mea rămân aburi pişcăcioşi, dintr-o poveste cu a fost odată şi va fi totdeauna, chiar dacă fizic nu mai e posibil: TOAMNA din mine, mamaia mea, plecată la îngeri acum.

14. 10. 2013.

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Fărîme din suflet

Adriana16 comentarii

Mi-am calibrat dorinţele şi le-am transformat pe toate în mici rugăciuni de mulţumire. Nu ar fi mai bine să fac asta, decât să cerem şi să tot cerem de parcă Dumnezeu e un fel de birou de reclamaţii şi sugestii?De multe ori privesc cu căldură spre oameni. Poate ei nu mă văd totdeauna, poate sunt preocupaţi să-şi treacă problemele şi grijile printr-un calandru imaginar, care le-ar găsi soluţii mai repede sau le-ar zdrobi, cred ei, sub puterea lui, în loc să le lase libere şi să ştie că prin credinţă, vor trece mai bine prin inimă şi suflet şi astfel, ar putea să găsească rezolvarea mult mai uşor. Dar lumea trece. Aşa calin şi calm sau trepidant şi cu tumult, de nu ştiu pe ce parte să mă prind şi eu în hora ei. Să simt pulsul vieţii şi să încerc să trimit, printr-o atingere sau privire, ceva din ce ştiu eu că înseamnă El. Poate le-ar folosi. Dar oamenii nu văd, nu aud, nu pricep. Sau văd ce vor, când vor şi de ce vor.

Au o calotă de gheaţă ca înveliş şi greu se găseşte ceva să o poată topi. Şi când te gândeşti ce uşor ar fi?! Un gând, o rugăciune, o milostenie, orice gest creştin ar face ca sufletul lumii să nu mai fie calcifiat într-o uitare de sine. De fapt, Dumnezeu nu are nevoie de gesturi ostentative. În călimara iubirii lui stau litere sfinte ce se lasă scrise în suflete curate şi care se vor scrie mereu, acolo unde oamenii simt şi îşi doresc asta. Toţi suntem făcuţi dintr-un calapod al iubirii Divine, dar nu toţi vrem să urcăm în caleaşca iubirii necondiţionate, a dăruirii şi a căinţei. Păcatul este cel ce mă transformă, pe mine, omul simplu, care ştie că greşeala, pe cât e de omenească, pe atât e de diversă. Sunt oameni care nu cred în pocăinţă, aşa cum nu cred că păcătuiesc. Sunt şi acei pe care o greşeală îi schimbă definitiv. Pe mine m-a măcinat, de exemplu, dar cel mai rău a fost să ştiu că a măcinat şi pe alţii, cărora le-am greşit. De multe ori punem la zid oamenii care greşesc, neştiind că cel mai greu şi cea mai grea pedeapsă, pe care o poate primi cineva, e să trăiască cu ea.

Ar fi zilele din calendar doar treceri şi nu trăire. Nu ne-am diferenţia cumva ca fiinţe, fie el om, o pasăre sau o frunză în vânt? Totul e cu suflet. Dar al nostru poate fi vindecat. Cu iubirea Lui, din iubirea Lui. Prin spovedanie, prin rugăciune, prin post sau măcar doar prin bunătate. Aceasta din urmă e cea mai la îndemână- creştin a fi sau nu!  Căci omul e de multe ori subiectiv şi neiertător, dar Dumnezeu niciodată! Încă îmi învăţ lecţia iubirii necondiţionate şi a bunătăţii faţă de oameni. Nu îmi iese totdeauna, dar nu mă mai întorc din drum. Pe drumul întunericului am fost şi nu e nimic acolo. Pe drumul Luminii încerc să merg, zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Am ales.

Postarea aceasta am scris-o în stilul gutuii noastre, Laura Laly, cea care ne trimite pilde şi fărîme de suflet şi din suflet. Ea e un om pur şi curat, mie mi-ar fi greu să scriu despre acest subiect ştiind, că de multe ori, toate păcatele lumeşti mi-au trecut prin minte şi chiar suflet şi că am vicii suficiente, ce nu m-ar transforma în povăţuitoare sau în cel mai potrivit om pentru asta. Că, în timp, am regretat şi am încercat să schimb ceva, e altă poveste. Aşadar, e o singură încercare, care nu e tocmai uşoară.  Laura dragă, ceea ce faci tu, nu e deloc lipsit de ecou! Şi nu se scriu prea uşor aceste rânduri, când perceptele sunt aceleaşi, dar exprimările se vor altele. Te felicit pentru felul tău de a fi şi mulţumesc pentru această provocare.

Laura nu scrie demult timp, dar are deja stilul propriu, menirea ei, cum îi place să spună, un crez şi un cuget curat. Are gând bun şi slovă simplă dar care ajunge la orice om ce nu uită şi de partea lui spirituală, de nevoia de a se încărca de undeva, de unde izvorul e pur şi curgător. Aşa cum îi e şi avatarul, e o cascadă surprinzătoare, care poate mai mult şi nu are nevoie decât de priviri înţelegătoare şi de ce nu, de oameni care să ştie că din ea vor izvorî şi altfel de cuvinte când vor mai creşte apele ei în matcă. Laura mi-a umplut sufletul de drag, de multe ori şi mai ales mi-a arătat, atunci când credeam mai puţin, că simplitatea îşi are complexitatea ei şi că niciodată nu vor fi puţine cuvintele scrise cu credinţă, despre credinţă. Mulţumesc, Laura.

28 03 2014

Am găsit azi pe blogul ei un alt mod de a scrie. Cuvintele mele sunt în loc de aplauze, și spun puțin despre bucuria ce mi-o aduce  prietena mea, zilnic.