V-am mai spus de atâtea ori, în confesiunile mele trecătoare, lăsate pe acest ”pergament” virtual, în care nu reuşesc niciodată să-mi susţin ideea de început, pierzându-mă printre cuvinte zălog, ce oricând s-ar putea rostogoli în bulgări de suferinţă şi păreri de rău că s-au aşternut, că trecerea mea prin viaţă nu a fost totdeauna lângă oameni potriviţi. Eu însămi am fost nepotrivirea, lăsând la vedere doar o parte din mine, ascunzând multe din cele ce mă defineau ca şi când cineva mi-ar zâmbi cu un aer plictisit superior, (apropo cunoaşteţi genul?, eu da), spunându-mi, parcă, ce pierdere de timp şi energie e în mine.

Lăsând la o parte 2-3 persoane faţă de care nu mai pot schimba nimic, am încercat de 10 ani încoace să îmi scutur mintea şi sufletul, să dau drumul unui izvor despre care nici măcar nu ştiam că poate fi în mine. Credeţi că a fost uşor? Nicidecum. Urme de îndoieli, regrete, ruşine, dezamăgire, neconcordanţă, drumuri devenite paralele, principii încălcate, principii valabile doar pentru unii, întâmplări bântuitoare, oameni deveniţi personaje, minciuni prin omisiune, lucruri înfrumuseţate de dragul supravieţuirii, fantezii triste sau vesele prinse în chip de experienţe, stări de nervozitate, de nesiguranţă, uitatul peste umăr, frica, zâmbetul de complezenţă, invidia, trădarea şi alte lucruri de acest gen trebuiau transformate doar într-un singur cuvânt şi anume: viaţă. Sau o latură a ei. Şi nu, nu e vorba despre alţii, ci despre mine. Ani în care am adunat printre cele bune, ce se văd şi care acum mă ajută să ţes din nou pânză curată, o mulţime de balastru. Al meu. Greu de dus, greu de disipat. O prăpastie între a vrea, am fost şi a deveni. Cum să le uneşti la ceas de drum de viaţă cu ani destui?

Ca un miracol, acum 10 ani, cand Dumnezeu mi l-a trimis pe Mihai, soţul meu, în cale şi în casă, unindu-ne sub sutana lui de bunătate, am învăţat, cu el, de la el, prin el, cum să fac să dărâm punţi şi legături nepotrivite, cum să mă iert şi cum să construiesc, reconstruiesc altele noi. Cu oamenii nu am început să fac asta din prima, eram în continuare angrenată în legături de faţadă, unele atât de îndepărtate încât firele au fost uşor de rupt şi tăiat, la un moment dat,  pentru că erau extrem, extrem de subţiri. În schimb, de la el am adunat altele: preocupări simple, departe de urletul oraşului, ce îmi devenea din ce în ce mai străin, uitând de luciri de magazine cu lucruri efemere, de localuri ce altădată le frecventam cu drag, acum devenindu-mi apăsătoare, de ore pierdute aiurea pe la terasă în aceleaşi poveşti ce nu se schimbau decât dacă se ridica vreunul de la masă, de vizite ce intrau la obligaţii şi obligatorii.  

El m-a trecut uşor peste toate acestea, cu iubire, până când unele întâmplări mi le-a transformat într-un sigiliu pe care să nu-l mai pot deschide decât cu ochii minţii, pecetluind trecutul şi viitorul într-o confesiune ştiută perfect de el, dar închisă frământărilor mele. Nu mă mai puteam astfel agăţa doar de gând nepotrivit, ci de firescul vieţii, unde se aşezau alte poveşti şi exemple ce nu mă mai făceau să mă simt atât de incomod. În fiecare zi cunoşteam şi alte destine de oameni buni, dar cu zbucium în suflet, despre care nu ştiam şi nu bănuiam nimic. Încet, încet m-am vindecat; m-am prins în hora mea zilnică şi mi-am dat seama că lucrurile şi chipurile se estompează, că drumurile prin păduri şi munţi alături de purtătorii noştri de blană, cu ochi umezi şi bucurie în priviri, fac cât 10 excursii la Paris, că discuţiile purtate despre om, natură, istorie neştiută, biciuită de cenzura vremurilor, despre întâmplări de azi şi de ieri, au dat drumul la acel izvor despre care nici nu ştiam că exista în mine.

Si nu, nu mi-am schimbat anturajul, cum mi s-a spus uneori; celor din trecut tot antipatică sau simpatică le sunt, bună sau rea; nu am prieteni noi, şi tot cu aceiaşi oameni îmi petrec zilele de naştere sau sărbătorile, dar mă simt îndreptăţită de anii ce îi am să port cu mine poveşti simple sau complicate, secrete, răutăţi sau binele în stare pură. Toate adunate în mai bine de 45 de ani. Cum să aduni, în aşa sumă, doar bune? As fi vrut eu, dar stema din frunte îmi spune că încă n-am văzut nimic şi e musai să închid şi să deschid capitole, tot cu rele şi tot cu bune, dar, măcar, acum, mi-am învăţat lecţiile şi am un Învăţător aproape, pe care îl pierdusem cândva aparent, şi un  om ce are grijă de mine şi rătăcirile mele.  Toate gândurile de azi le-am dezvoltat datorită poemului scris de sotul meu, pe care vi-l las aici:

Aripa Frumoasa.
Si zorii vor veni ,
Cu temnite infrante, cu lacate zdrobite
si stele urcate pe pamant din cerul cel de dedesubt.
Luceafarul va mangaia taramul;
Cu totii ne vom ridica pe Aripa, pe Aripa Frumoasa, stiuta ca Zorila, mezinul din povesti.
Cel cu alt nume va tacea uitandu-si numele.
Sub Privire, Aripa biruia zmei, reda libertatea Cosanzenei, statea la sfat cu oameni si mai ales se nastea in fiecare zi, asteptand Botezul, spre a nu muri.
Sub Privire, imblanzea zanele aducandu-le in femei,
Si pe uriasi in barbati.
Sadea Chipuri in stanci urcand in munti cu lupii de vant, cu urlet auzit pana departe-n campii spre Marea cea Neagra vazuta din Ceahlau de cel cu suflet.
Uitandu-se spre el , Hristos se indura,
Si planse;
Si-i darui o Cruce pe Pamant.
Pentru ca Aripa Frumoasa sa ramana pe Taram,
Pentru a nu muri, si a ne inalta in Cerul de deasupra,
Spre Luceafar.

Mihai Tîrnoveanu.

 

Aşa că, m-am trezit cu bucurie în suflet, bucuria lucrului obişnuit, bucurie şi nevoie de a mulţumi, şi nu am nevoie de un moment special pentru asta. De la tine, soţul meu, am învăţat să ştiu a iubi, şi nu nu pe tine, pe tine ştiam a te iubi, dar am învăţat să iubesc mai profund ceea ce credeam că mi-e la îndemână oricum, să cred în simboluri, în viaţa cu spirit înalt, în jertfa celor ce eu nici curaj nu am a le pronunţa numele, să iubesc natura, muntele, vântul, animalele, istoria ce se aşează în pagini scrise de eroi necunoscuţi dar ştiuţi de cei ce vor a şti, să iubesc neamul, credinţa, să nu mă mai dezic de lucrurile adevărate doar pentru că în trendul vremii se poartă altfel, să caut, să studiez, să mă întovărăşesc cu oameni ce mă pot ajuta să cresc, să mă iert, să ştiu, să aflu şi sa lupt; să iubesc româneste, să simt legendele oamenilor vii, basmele şi miracolele lor, să iubesc portul şi folclorul românesc, satul viu şi roadele câmpului, dar mai ales sa îl iubesc pe Dumnezeu. Toate astea ţi le spun mereu, dar azi citindu-ţi poemul mi-am dat seama încă o dată că n-as mai putea trăi altfel şi m-am trezit a le spune, aşa cum fac de o vreme, deşi sub ”reflectoare” şi ochi nepotriviţi, în rânduri-gânduri. Mulţumesc şi iţi las mai jos ceea ce te emoţionează pe tine mereu:

Am scris pentru duzina de cuvinte:pergament, pana , sigiliu, sutana, blana. stema, munti, paduri, peste, izvor, agata, Scriu rar, pun articolul şi fug, revin după o saptămână şi tot asa. N-am răspuns comentariilor voastre şi nu din lipsă din respect, ci pentru că nu-s, nu mă găsesc în timpul liber necesar. În tabelul lui Eddie găsiţi jucători mai serioşi. Să mă iertaţi, vă mulţumesc.

21 de gânduri despre “Ste(m)a din frunte

  1. Cat de frumos… Dumnezeiesc de curat si de frumos. Te citesc si plang de drag, pentru tine, pentru voi, desi mana mea nu a cunoscut caldura mainii tale, desi ochii mei nu au privit ochii tai. Dar sufletul meu citeste in sufletul tau. Si in iubirea ta pentru viata. Binecuvantati sa fiti si ocrotiti.

    1. Irina, nu ştiu dacă merit pe deplin energia fantastică ce răzbate din aceste cuvinte lăsate aici pentru mine, dar tare-ţi mulţumesc. Cand ai timp citeşte articolele ” Vesta doldora” şi ”Patru ore cu un alt nebun din lista mea”. Acolo vei vedea cum providenţa a fost generoasă cu noi şi ne-a daruit clipa intalnirii miraculoase. Altfel, toate astea nu au fi existat. Am fost singura mai mult decat anii ce îi adun incă, cu grijă, de cand sunt cu Mihai. Te pup şi-ţi mulţumesc că imi suporti …fugile..

  2. Nici nu știu cum să ți-o spun. O astfel de spovedanie nu am mai întâlnit până acum. Și nu mă voi lansa în divagații. Doar atât, îmi pare că ne-ai făcut-o cu sufletul deja liniștit și iertat.
    Mă plec în fața ta!

    1. Ei, mă tot invârt eu in jurul unei idei până când voi şti cu adevărat ce pot sa mai adaug şi sa pun punct definitiv framantarilor mele interioare. De cand cu evenimentele astea politice, si scuzata a-mi fi comparatia, nu pot sa nu mă gândesc cum pot dormi unii oameni liniştiţi cand au facut atatea nebunii, cand pe mine mă bântuie, incă, greseli demult apuse, infinit mai mici, dar vii in conştiinţă, chiar dacă unii nu ar crede asta. Dar sunt liniştită pentru că vreau sa privesc spre azi şi mâine, trecutul nu -l pot schimba decat prin acţiunile prezente, iar oamenii implicaţi nu au decat sa facă la fel, să mă ignore sau sa ma uite, definitiv. Altfel..nu mai e problema mea..

      1. Mereu ne întâlnim pe potecile gândurilor noastre, căci adesea gândim la fel, poate că și reacționăm la fel. Cred că asta ne ține cumva conectați.
        Dar există și deosebiri, căci eu am ajuns să ignor „personalitățile” din politica noastră, căci au demonstrat neștiință și rea-voință în a face câte ceva și pentru noi, nu numai pentru ei înșiși. Că acum încep a plăti „facturi” , nu-i vina mea, ci doar a lor, urmare firească a propriilor fapte.

  3. Dumnezeule,tu poți să vorbești -scrii despre cineva-ceva de infinite ori fără să te repeți.Atât de multe trăiri,atât de multe simțăminte încap în inima ta mare și sensibilă.Să rămâi tot timpul așa,Adriana!

  4. În viață puțini au norocul să găsească omul alături de care să calce cu același pas. Când se întâmplă însă, lumea capătă pentru ei alt înțeles, diferit ce al celorlalți căci, ei doi își vor fi adeseori, îndeajuns unul-altuia. Au atâtea de dăruit și de primit încât nu vor dori să piardă timpul fără rost. Fiecare om poartă în el o lume. Multe cupluri ajung al final fără să fi descoperit cu adevărat omul de lângă el. Am auzit de atâtea ori : ” am trăit lângă el x ani și nu l-am cunoscut.” De ce? Poate pentru că fiecare a trăit în lumea lui. Singurătate în tovărășie.
    Să fiți mereu fericiți!

    1. N-am să neg că mi-am inceput viata cu stagul, şi apoi mai rău, şi mai rău, adancindu-mă in singurătate indiferent dacă era cineva langa mine, pasager sau nu. Si poate de asta imi vine sa spun şi pietrelor de pe strada ce şansă şi miracol trăim nesperat de mine, dar sperat de sotul meu, optimistul. Tu ne ”vezi”, avem aceleasi preocupări: scriem amândoi, pe segmente diferite, dar asta facem de multe ori seara impreună, citim, gradinărim şi crestem catei. Dar fiecare a incercat toate acestea cu alţii şi nu au iesit. Acum e atat de firesc şi simplu, dar fara maturitatea de acum 10 ani nu stiu dacă am fi inteles-o la fel cu alţi 10 ani inainte. Asa că toate la timpul lor. Mulţumim, Rox ..asemenea; voi sunteţi exemplu pentru noi..

    1. Cum spuneam, nu stiu de e curaj mascat de monitorul scut, dar multe as mai fi scris eu, dacă nu le-as rastalmaci sensurile cu interpretarile de acum, cand sunt liniştită. Mulţumim, Victor şi Doamne ajută!

  5. îmi plac gândurile tale. legat de- O prăpastie între a vrea, am fost şi a deveni. Cum să le uneşti la ceas de drum de viaţă cu ani destui?- cred că prezentul este solutia…mult succes

    1. In primul rand mulţumesc pentru popas şi rândurile lăsate. Sunt convinsă că prin prezent pot construi poduri peste prăpăstiile din mine; mai puţin una, dar asta e altă poveste, sau una dintre ele..

Lasă un răspuns