E roșu în jur, în inima, în speranță…

Când investitorul cel lacom a găsit muntele nostru falnic și l-a fărâmat sistematic, timp de jumatate de an, până l-a facut una cu pământul, sub frumoasa aprobare a orânduirii, am auzit prima dată cuvântul bloc, dușman evident al frumosului din jurul nostru. Bloc între case, pe aleea padurii. Am auzit, însă, și cuvântul garaje. M-am minunat. Eu nu înțelegem cum își vor aduce utilajele pe strada noastră îngustă darămite să construiască ce ziceau ei.

Ei bine, blocul există, garaje nu aveau cum face, exact cum bănuiam. Datorită priveliștii apartamentele s-au vândut mintenaș. Ce dacă muntele si-a spus cuvântul și deja urme de igrasie exista în pereții care se învecinează cu ce a rămas din stânca noastră? Bloc să fie! Și locatari generoși cu investitorul. Totuși, mașinile celor care locuiesc în bloc trebuiesc parcate undeva, nu? Ai crede ca suntem Turnul Babel, căci eu nu pricep, uneori, dupa ce formule magice se rotesc și se parchează autoturismele alea mai mari sau mai micuțe, motiv pentru care, pentru mine, a pleca singură cu mașina și a ma întoarce acasă, nevoită fiind să găsesc un locșor și pentru staționarea mașinii mele, a devenit o provocare la care nu cred că mai răspund curând.

Am scos-o cu greu din încrengătura de care vă vorbeam și de atâta stres nu am mai verificat și starea cauciucurilor din dotare. Ba, am mai trecut și un deal destul de circulat pe care nu ar trebui să te aventurezi dacă nu ai totul în stare bună de funcționare; aşa că, în timp ce auzeam tâgâdâm- tâgâdâm, îmi spuneam și rugăciunea cu „Doamne, nu mă lăsa să pațesc ceva doar pentru că, pentru o clipă, am uitat cum trebuie să ma comport când urc la volan.”

Am ajuns la destinație. Pană nu aveam, dar roata era dezumflată zdravăn, dar am lăsat-o în parcare și m-am dus unde aveam programare, la acea oră. Ies năucă de acolo, urc în mașină, merg 100 de metri și îmi amintesc că aveam ceva la cauciuc. In fine, iar mulțumesc că n-am facut pană, o parchez, sun cei doi bărbați din familia mea, soțul și cumnatul, primesc instrucțiuni diferite, le pun în balanță, îmi dau fiecare rezultat nesatisfăcător, așa că închid portiera și ies din mașină, cu gând de plimbare.

Nu fac doi pași că mă întâlnesc cu o rudă a tatălui meu pe care timp de zece ani nu știu să o mai fi văzut. Iubesc oamenii care se comportă firesc, de parcă ieri am băut o cafea împreună și nu încep a reproșa absențe sau uitări reciproce, dar vizibile doar la una dintre părți, în unele cazuri. De ai proasta inspirație să îmi ceri socoteală pentru ce nu am făcut, știind clar că nu mai poți schimba ceva, muțenia mea devine cu adevărat incomodă și stânjenitoare, căci eu nu mai reușesc a mă concentra deloc. Așa că povestea pe care am derulat-o pe trotuarul ce ținea loc de cafenea mi-a umplut sufletul de frumos, dragoste și bucurie. Am luat îmbrățișarea drept pecetluire pentru legături viitoare poate mai productive, mai ales că, de când m-am despărțit de aceasta, în urma discuției avute, mă bântuie un gând – aş merge la o audiție la un cor, dar eu nu știu dacă mai am voce si nu cunosc niciun cântec. Da, asta am descoperit despre mine, ca nu mai îmi cântă nici inima, nici mintea, nici memoria. E RAZMERIȚĂ ÎN MINE. Cum îmi e teamă de ridicol, cred că alung gândul.

Mă uit la ceas, timpul s-a scurtat, soțul meu ar trebui să apară mintenaș, asa ca îmi scot tableta, mă așez pe scaunul de copilot, deschid uşa să simt aerul serii și încep a vorbi cu cei de pe facebook. Faini au fost. Jumatate de oră, și mai bine chiar, a trecut rapid și nici nu a mai trebuit să mă plimb aiurea prin zona aceea deloc prietenoasă. Atâta tot că mă fura peisajul. Nu știu unde se ducea toata lumea aceea, dar vedeam perechi, perechi, îmbrăcate gigea, îndreptându-se spre strada principală. Nu erau în grup, dar cred că vreo cinci cupluri au trecut pe acolo gătite-prună. În timp ce vorbeam eu una alta cu o doamnă dragă mie care-mi spunea despre niste gâște bete cu vișine din vişinată, văd, ca prin vis, o pereche de dresuri roșii, o fustă de satin roșu, pantofi de lac roșii, o cămașă albă, un plic roșu de lac, toate așezate pe un trup subțire de femeie tânără dar tare încrâncenată. Eu la atâta roșu i-am zâmbit duios, (trebuie să vă recunosc ca iubesc dresurile roșii, am și eu o pereche neîncepută în dulap, dar pe care sigur o voi scoate din adormire curând, văd eu cum).

sursa: pinterest

Zâmbetul meu, însă, s-a lovit de o privire oțelită, sub bretonul tăiat cam scurt și asta m-a făcut să privesc lung silueta care se depărta rapid de locul in care devenisem observator fără voie. Fusta nu o avantaja deloc, picioarele îi erau prea scurte, trupul prea lung, însă toate acestea se risipeau sub marea aceea de roșu. Clar, atragea atentia, dar era și foarte curajoasa, zic eu.

Barbatul care o însoțea nu părea prea în largul lui și pana au dispărut din raza mea vizuala am avut senzația ca acei oameni erau ca niște păpuși mânuite de păpușari, unul mai iscusit și altul începător, căci bărbatul părea ca se lovește ba de bordură, ba de coapsa femeii, făcând-o sa tresară neplăcut. M-am întors la conversația de pe facebook, până când mi-a trecut prin fața alt cuplu care avea ceva dintr-un mers soldatesc. Dar amândoi. Contrar mersului, fețele lor zâmbeau a vreme bună, a frumos și dragoste, iar inima mea a inceput să bată, din nou, normal.

Ehehe, am văzut eu multe și mărunte, dar din visare m-a scos soțul meu care mi-a dus mașina la benzinarie unde era compresor, s-au umflat roțile și gata episodul rătăcitor cu uite „pana nu e pana”. Cred, totuși, că altădată as fi rezolvat-o si eu, dar cum nu aveam chef să caut vulcanizari și chiar sa-mi crape cauciucul in acest timp, am preferat să pierd puțin timp așa, fără scop precis, pe marginea unui drum, privind chipuri.

Ce vreau a spune, ce vremuri traim!, ori ca eram în sufrageria mea la o şuetă virtuala, ori acolo în sufrageria străzii, oamenii m-au ajutat, fără să știe, ca ora aceea să devină cat cinci minute.

Sa-mi traiască bunii și frumoșii mei prieteni virtuali! Nu stiu de are noima ce am scris eu aici, dar vreau sa va mai zic atât, mașina mea a zacut, la intoarcere, pe alta stradă. Pe asta cu blocul, stânca si padurea nu a avut loc. Poate din cauza gunoaielor lasate de domnul investitor? Păi el și-a luat bănuții, ce-i mai pasa că a omorât muntele, asfaltul si ca fire zac langa gardul nostru, iar molozul lui e vecinul meu numarul unu. Si nu, nu il reclam daca asta mi-ati sugera sa fac, astept cumintica sa repare ce mai trebuie reparat, iar de nu o face, abia atunci trecem la artileria grea. Deja, dupa ce am scris aici, i-am scris si lui și m-a asigurat ca va face locul lună. Eu cred ca e om de onoare, totuși, nu de alta, dar nu cred ca poti construi blocuri și nu mai ai resurse pentru o debarasare fireasca.

Dar noi sa fim sănătoși, ca s-a inventat si mersul pe jos, ca tot vreau eu să slăbesc și nu reușesc pe deplin. V-am zis ca m-am accidentat in timp ce făceam sală? Destul de neplăcut. De trei saptamani, cervicalul meu îmi vorbește cu dumneavoastră, dar  parca, de putin timp, m-a tutuit nițel. Ne reîmprietenim.

Te salut, lume. Da, da, pe toti cei care chiar au avut răbdare sa ma citeasca până la final deși nu am spus mai nimic. Pe curând.

Priviți în jurul vostru, e atâta frumusețe și inedit!

Ste(m)a din frunte

V-am mai spus de atâtea ori, în confesiunile mele trecătoare, lăsate pe acest ”pergament” virtual, în care nu reuşesc niciodată să-mi susţin ideea de început, pierzându-mă printre cuvinte zălog, ce oricând s-ar putea rostogoli în bulgări de suferinţă şi păreri de rău că s-au aşternut, că trecerea mea prin viaţă nu a fost totdeauna lângă oameni potriviţi. Eu însămi am fost nepotrivirea, lăsând la vedere doar o parte din mine, ascunzând multe din cele ce mă defineau ca şi când cineva mi-ar zâmbi cu un aer plictisit superior, (apropo cunoaşteţi genul?, eu da), spunându-mi, parcă, ce pierdere de timp şi energie e în mine.

Lăsând la o parte 2-3 persoane faţă de care nu mai pot schimba nimic, am încercat de 10 ani încoace să îmi scutur mintea şi sufletul, să dau drumul unui izvor despre care nici măcar nu ştiam că poate fi în mine. Credeţi că a fost uşor? Nicidecum. Urme de îndoieli, regrete, ruşine, dezamăgire, neconcordanţă, drumuri devenite paralele, principii încălcate, principii valabile doar pentru unii, întâmplări bântuitoare, oameni deveniţi personaje, minciuni prin omisiune, lucruri înfrumuseţate de dragul supravieţuirii, fantezii triste sau vesele prinse în chip de experienţe, stări de nervozitate, de nesiguranţă, uitatul peste umăr, frica, zâmbetul de complezenţă, invidia, trădarea şi alte lucruri de acest gen trebuiau transformate doar într-un singur cuvânt şi anume: viaţă. Sau o latură a ei. Şi nu, nu e vorba despre alţii, ci despre mine. Ani în care am adunat printre cele bune, ce se văd şi care acum mă ajută să ţes din nou pânză curată, o mulţime de balastru. Al meu. Greu de dus, greu de disipat. O prăpastie între a vrea, am fost şi a deveni. Cum să le uneşti la ceas de drum de viaţă cu ani destui?

Ca un miracol, acum 10 ani, cand Dumnezeu mi l-a trimis pe Mihai, soţul meu, în cale şi în casă, unindu-ne sub sutana lui de bunătate, am învăţat, cu el, de la el, prin el, cum să fac să dărâm punţi şi legături nepotrivite, cum să mă iert şi cum să construiesc, reconstruiesc altele noi. Cu oamenii nu am început să fac asta din prima, eram în continuare angrenată în legături de faţadă, unele atât de îndepărtate încât firele au fost uşor de rupt şi tăiat, la un moment dat,  pentru că erau extrem, extrem de subţiri. În schimb, de la el am adunat altele: preocupări simple, departe de urletul oraşului, ce îmi devenea din ce în ce mai străin, uitând de luciri de magazine cu lucruri efemere, de localuri ce altădată le frecventam cu drag, acum devenindu-mi apăsătoare, de ore pierdute aiurea pe la terasă în aceleaşi poveşti ce nu se schimbau decât dacă se ridica vreunul de la masă, de vizite ce intrau la obligaţii şi obligatorii.  

El m-a trecut uşor peste toate acestea, cu iubire, până când unele întâmplări mi le-a transformat într-un sigiliu pe care să nu-l mai pot deschide decât cu ochii minţii, pecetluind trecutul şi viitorul într-o confesiune ştiută perfect de el, dar închisă frământărilor mele. Nu mă mai puteam astfel agăţa doar de gând nepotrivit, ci de firescul vieţii, unde se aşezau alte poveşti şi exemple ce nu mă mai făceau să mă simt atât de incomod. În fiecare zi cunoşteam şi alte destine de oameni buni, dar cu zbucium în suflet, despre care nu ştiam şi nu bănuiam nimic. Încet, încet m-am vindecat; m-am prins în hora mea zilnică şi mi-am dat seama că lucrurile şi chipurile se estompează, că drumurile prin păduri şi munţi alături de purtătorii noştri de blană, cu ochi umezi şi bucurie în priviri, fac cât 10 excursii la Paris, că discuţiile purtate despre om, natură, istorie neştiută, biciuită de cenzura vremurilor, despre întâmplări de azi şi de ieri, au dat drumul la acel izvor despre care nici nu ştiam că exista în mine.

Si nu, nu mi-am schimbat anturajul, cum mi s-a spus uneori; celor din trecut tot antipatică sau simpatică le sunt, bună sau rea; nu am prieteni noi, şi tot cu aceiaşi oameni îmi petrec zilele de naştere sau sărbătorile, dar mă simt îndreptăţită de anii ce îi am să port cu mine poveşti simple sau complicate, secrete, răutăţi sau binele în stare pură. Toate adunate în mai bine de 45 de ani. Cum să aduni, în aşa sumă, doar bune? As fi vrut eu, dar stema din frunte îmi spune că încă n-am văzut nimic şi e musai să închid şi să deschid capitole, tot cu rele şi tot cu bune, dar, măcar, acum, mi-am învăţat lecţiile şi am un Învăţător aproape, pe care îl pierdusem cândva aparent, şi un  om ce are grijă de mine şi rătăcirile mele.  Toate gândurile de azi le-am dezvoltat datorită poemului scris de sotul meu, pe care vi-l las aici:

Aripa Frumoasa.
Si zorii vor veni ,
Cu temnite infrante, cu lacate zdrobite
si stele urcate pe pamant din cerul cel de dedesubt.
Luceafarul va mangaia taramul;
Cu totii ne vom ridica pe Aripa, pe Aripa Frumoasa, stiuta ca Zorila, mezinul din povesti.
Cel cu alt nume va tacea uitandu-si numele.
Sub Privire, Aripa biruia zmei, reda libertatea Cosanzenei, statea la sfat cu oameni si mai ales se nastea in fiecare zi, asteptand Botezul, spre a nu muri.
Sub Privire, imblanzea zanele aducandu-le in femei,
Si pe uriasi in barbati.
Sadea Chipuri in stanci urcand in munti cu lupii de vant, cu urlet auzit pana departe-n campii spre Marea cea Neagra vazuta din Ceahlau de cel cu suflet.
Uitandu-se spre el , Hristos se indura,
Si planse;
Si-i darui o Cruce pe Pamant.
Pentru ca Aripa Frumoasa sa ramana pe Taram,
Pentru a nu muri, si a ne inalta in Cerul de deasupra,
Spre Luceafar.

Mihai Tîrnoveanu.

 

Aşa că, m-am trezit cu bucurie în suflet, bucuria lucrului obişnuit, bucurie şi nevoie de a mulţumi, şi nu am nevoie de un moment special pentru asta. De la tine, soţul meu, am învăţat să ştiu a iubi, şi nu nu pe tine, pe tine ştiam a te iubi, dar am învăţat să iubesc mai profund ceea ce credeam că mi-e la îndemână oricum, să cred în simboluri, în viaţa cu spirit înalt, în jertfa celor ce eu nici curaj nu am a le pronunţa numele, să iubesc natura, muntele, vântul, animalele, istoria ce se aşează în pagini scrise de eroi necunoscuţi dar ştiuţi de cei ce vor a şti, să iubesc neamul, credinţa, să nu mă mai dezic de lucrurile adevărate doar pentru că în trendul vremii se poartă altfel, să caut, să studiez, să mă întovărăşesc cu oameni ce mă pot ajuta să cresc, să mă iert, să ştiu, să aflu şi sa lupt; să iubesc româneste, să simt legendele oamenilor vii, basmele şi miracolele lor, să iubesc portul şi folclorul românesc, satul viu şi roadele câmpului, dar mai ales sa îl iubesc pe Dumnezeu. Toate astea ţi le spun mereu, dar azi citindu-ţi poemul mi-am dat seama încă o dată că n-as mai putea trăi altfel şi m-am trezit a le spune, aşa cum fac de o vreme, deşi sub ”reflectoare” şi ochi nepotriviţi, în rânduri-gânduri. Mulţumesc şi iţi las mai jos ceea ce te emoţionează pe tine mereu:

Am scris pentru duzina de cuvinte:pergament, pana , sigiliu, sutana, blana. stema, munti, paduri, peste, izvor, agata, Scriu rar, pun articolul şi fug, revin după o saptămână şi tot asa. N-am răspuns comentariilor voastre şi nu din lipsă din respect, ci pentru că nu-s, nu mă găsesc în timpul liber necesar. În tabelul lui Eddie găsiţi jucători mai serioşi. Să mă iertaţi, vă mulţumesc.

Pana albastră, dintr-o fotografie zimțată

Nu ştiu dacă pana albastră,
Ce zace pe-un taler de aramă,
Vine dintr-un trecut abstract,
Sau dacă paşii mei s-au pierdut
Prin anotimpuri uitate şi pline
De chipuri zugrăvite doar de cuvinte;
Nu-i treaba mea să ştiu dacă trecem
Prin încăperea cu amintiri stranii,
Azi sau mâine sau în treacăt,
Câtă vreme treptele de granit
Mă duc în grădina viselor lumeşti,
Unde simt tremurul frunzelor
Şi coborâri de nori aproape de capetele noastre.
Trecem, parcă, prin desiş de aburi;
Prindem în mâini clipe albastre de nori
Ce trimit trepidaţii subtile sufletelor noastre călătoare,
Prin lume, prin gări părăsite, unde nu mai opreşte niciun tren,
De când un soldat cu chipiu aurit a uitat să coboare.
Suntem trecători ce ocolim trepiedul unui fotograf ce poartă încă joben,
Luat de pe malul Tamisei, pe când studia despre desăvârşirea fotografiei.
Nu ştiu cum, cu spiritul treaz sau îmbătat de istorie,
M-am văzut într-o poză zimţată, cu o gară pustie,
Cu o pană albastră la pălărie,
Facând cu mâna unui soldat cu chipiu auriu.
Pana albastră de pe talerul de aramă
O fi poveste, închipuire sau semn?
Nu ştiu, dar poate lacrima din ochii mei va şti să spună mai mult
Sau doar o vom căuta în fotografii dantelate, unde zâmbetul e mai mult un surâs timid
Iar cuvintele cad din poveștile altora.
În a mea, doi oameni au fost cândva tineri, îndrăgostiți
Și au trecut prin gări cu iederă roșie.
Doar jobenul lipsea, transformat în chipiu de șef de gară
Dar cine-i oprea să viseze?

Textul face parte din duzina de cuvinte, din cadrul clubului psi. Au scris alţii mai bine şi inspirat şi îi găsiţi în tabel.